Istoricul Emilia Corbu despre Raportul Departamentului de Stat American. Statul român, acuzat de nerecunoaşterea holocaustului. Sa fie o confuzie?

UN RAPORT recent al Departamentului de Stat American privind libertatea religioasa releva un aspect neasteptat. Raportul este partinic si ataca direct Biserica Ortodoxa Romana.Printre acuzele aduse statului roman se afla si nerecunoasterea holocaustului.

Raportul ridică două ipoteze. Fie:

a) SUA nu are experţi documentaţi asupra situaţiei din România;

b) SUA preseaza iarăşi România pentru interese politice mondiale.

Opinia mea este că a doua ipoteză este reală şi un argument este amestecarea recunoaşterii holocaustului în raportul pentru libertate religioasă.

Holocaustul în România nu este o problemă religioasă ci una istorică. Este deasemenea o problemă cu mari valenţe politice.

Este o problemă istorică ce trebuie lămurită cu date limpezi. Holocaustul a fost o crimă săvârşită în timpul celui de-al doilea război mondial. Organizate în două tabere naţiunile lumii s-au războit între ele pe teritoriul a trei continente. Lipsiţi de un stat naţional şi de armată, dar angrenaţi în război de o parte şi alta, evreii au fost victimele atât ale ideologiei naziste cât şi ale confruntărilor militare propriu-zise. Până în urmă cu câţiva ani România nu a fost acuzată de această crimă. De aceea este şi interesul nostru, în primul rând, de a afla exact cum au stat lucrurile. Dacă bunicii noştri au săvârşit crime împotriva unui popor lipsit de stat şi deci de apărare atunci trebuie să ne asumăm această răspundere şi să recunoaştem noi şi copii noştri că suntem urmaşi de criminali. In definitiv, asta se doreşte, nu? Doar că orice crimă trebuie dovedită! Este necesară publicarea listelor cu evreii omorâţi de români, situaţia lor, locul unde s-a petrecut fapta. Pe presiuni, vorbe şi cifre nedovedite nu se poate discuta. Românii, de pildă, au liste, chiar dacă nu complete, cu românii omorâţi de comunişti în lagăre, în închisori, la Canal. Pe baza lor, comunismul va intra în istorie ca un regim criminal.

Valenţa politică a holocaustului este foarte spinoasă. Ca istoric realizez că statul Israel este constituit pe dreptul internaţional ceea ce îi conferă o anumită fragilitate. De pildă, românii şi strămoşii lor îşi dovedesc existenţa pe acest teritoriu de 2000 de ani, iar participarea la diverse războaie de apărare sau de confirmare a identităţii naţionale le-a conferit dreptul de a întemeia un stat naţional d-abia în 1918, deci de 89 de ani. Statul Israel are deja 60 de ani deşi poporul s-a aflat în pribegie aproape 2000 de ani. Consfinţirea unui stat naţional pe locul strămoşilor lor a fost decizia comunităţii internaţionale sensibilizată şi de ororile holocaustului, care a devenit astfel, pe drept, un argument istoric puternic. S-a dovedit că lipsiţi de un stat, evreii au suferit atrocităţi din partea altor popoare.

Doar că aplicarea dreptului internaţional în astfel se cazuri poate creea un precedent periculos. Dacă mai adăugăm nemulţumirea continuă a lumii arabe şi evoluţia ulterioară a evenimentelor în Asia Mică, înţelegem de ce holocaustul depăşeşte limitele unei probleme istorice nerezolvate.

Doar că această problemă nu are ce căuta într-un raport american cu privire la libertatea religioasă din România anului 2009. Este o problema importanta care daca a fost ridicata, atunci are un temei. De aceea trebuie lamurita ,,fara ura si fara partinire,, de istoricii specializati in istorie contemporana, cat mai repede cu putinta. Dar, fara presiuni externe.

Sursa: http://emilia-corbu.blogspot.com

CURENTUL despre "Marele şoc": Tismăneanu regurgitat de Iliescu. FACATURA TISMANEANU - ILIESCU.

Ion Iliescu s-a supărat din nou pe produsul său şi al Noii Stångi a şcolii de la Moscova, Vladimir Tismăneanu. „Eu cred că aşa-zisul Raport de condamnare a comunismului este o făcătură nefericită. El ignoră tocmai momentul cel mai semnificativ - cel al condamnării reale de către întregul popor şi al înlăturării prin cea mai radicală mişcare populară a dictaturii comuniste: Revoluţia Romånă, care este expediată în acest raport în cåteva pagini“, a declarat, ieri, fostul şef al FSN, la Academia Romånă. În replică, Vladimir Tismăneanu, propagandistul comunist de la Ştefan Gheorghiu, în prezent „profesor“ fără cursuri şi studenţi cu o catedră plătită de ICR din bani publici, tocmai la Maryland, se arată supărat. El susţine că ceea ce îl deranjează pe Ion Iliescu la raportul întocmit este citarea Proclamaţiei de la Timişoara care cere, la Punctul 8, lustraţia în Romånia. Potrivit lui Tismăneanu, Raportul „accentuează Proclamaţia de la Timişoara din martie 1990 ca adevărată Cartă a Revoluţiei Romåne“. El susţine că Raportul este „un document ştiinţific, rezultat din activitatea unei echipe de cercetători şi a unei comisii formate din specialişti de prim rang din Romånia şi din străinătate şi exponenţi de frunte ai societăţii civile“.

Un Raport contestat

În fapt, Raportul a fost contestat, dincolo de motivele personale ale lui Iliescu, de către părţi importante ale societăţii româneşti: deţinuţii politici, pentru că a falsificat numărul morţilor sub ocupaţia bolşevică şi alte aspecte ale martirajului luptei anticomuniste, inclusiv în Basarabia, de către reprezentanţii minerilor de la 1977, ai muncitorilor anticomunişti de la Braşov din 1987, de către Biserica Ortodoxă, pentru minciunile şi infamiile la adresa Ortodoxiei, dar şi de cea Catolică, de către Societatea academică pentru adevăr istoric, pentru gravele deformări ale adevărului de către academicieni, profesori universitari, istorici, analişti, presă, societatea civilă şi militanţi anticomunişti, cum ar fi Victor Frunză, Ionel Cană, Paul Goma ş.a.

Herta Muller l-a refuzat pe Tismăneanu

Chiar şi recenta laureată a premiului Nobel pentru literatură, Herta Muller, a respins participarea la această farsă istorică. Ea consideră că, în condiţiile de astăzi, condamnarea comunismului este un „teatru absurd“. Din acest motiv a şi refuzat să facă parte din „Comisia Tismăneanu“. „Este ridicol ca după 20 de ani să se spună că regimul comunist a făcut crime! Trebuie să facem ce trebuie, concret, nu teatru absurd“, afirmă disidenta într-un interviu acordat în exclusivitate, disponibil pe Internet.
Singurul membru al Academiei Române din Comisie este profesorul Alexandru Zub, care a declarat în mediile istorice din Iaşi că nu a scris personal niciun rând la Raport şi îi este ruşine ca s-a lăsat folosit. În schimb, unul dintre „specialiştii de prim rang“ de care vorbeşte Tismăneanu, a fost Sorin Antohi, dovedit ca turnător al Securităţii, acoperit de Patapievici la CNSAS şi, mai mult, dezvăluit de presă drept un impostor, cu un doctorat inventat.

Monica Lovinescu: Comisia Tismăneanu, „o aiuristică“

Iar „specialiştii din străinătate“ şi „exponenţii de frunte ai societăţii civile“, dacă aceştia sunt Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, se pare că, de fapt, niciunul nu a participat la redactarea Raportului. Conform scriitoarei Doina Jela („O sută de zile cu Monica Lovinescu“, Editura Vremea, Bucureşti, 2008), din luna martie 2004 Monica Lovinescu era blocată la pat după ce trecuse printr-o internare şi un episod de amnezie totală. Virgil Ierunca a murit pe 28 septembrie 2006 - înainte de încheierea lucrărilor „Comisiei Tismăneanu“. De prin 2005 i se arătaseră lui Virgil Ierunca primele semne de Alzheimer, care în cursul anului 2006 au ajuns la apogeu: nu mai recunoştea pe nimeni. Pe 27 iulie 2006, Virgil Ierunca fusese diagnosticat cu „demenţă senilă“ în urma unei internări. Doina Jela ne mai spune că, începând din anul 2000, Ierunca nu mai dădea interviuri şi nu mai scria. În ce o priveşte pe Monica Lovinescu, este greu de crezut că o femeie de 83 de ani, suferindă şi imobilizată la pat de doi ani de zile ar fi putut avea vreo influenţă în alcătuirea acestui raport în care nu sunt clare contribuţiile fiecărui membru al Comisiei, după cum remarcă observatorii avizaţi. La 11 septembrie 2006, Monica Lovinescu îi declara Doinei Jela referitor la Raportul Tismăneanu: „S-au făcut lucruri foarte interesante. Am înţeles că s-a luat la cunoştinţă şi de faptul că noi nu suntem decât cu numele, că nu vom putea merge la Bucureşti şi se vor ocupa, când va apărea textul, să ni-l comunice şi nouă, ca să avem o părere“. În plus, Monica Lovinescu, ca şi Herta Muller, nu vedea sensul existenţei „Comisiei Tismăneanu“ şi a unui eventual raport: „În Germania a fost populaţia care a făcut, în Ungaria nu ştiu ce s-a făcut. În Cehia s-a lichidat povestea de la început. De-asta o face şi al nostru abia acuma. Numai cererea asta de experţi mi se pare aiuristică, cum să spun eu, tot românul ştie pe pielea lui ce a fost sau n-a fost, chiar dacă el nu a fost direct persecutat. Dar ştie, a auzit de lucrul ăsta, a auzit din vecini, a auzit din rumoarea publică... A trăit, aşa că nu mai are sens toată povestea asta. Decât fiindcă el îşi ia o răspundere, care e mare, bine că şi-o ia, dar n-ar fi avut nevoie de un raport“. (Doina Jela, op. cåt., p. 142).

CIA şi „Revoluţia de la Moscova“

În ce priveşte spaţiul destinat „revoluţiei“ în Raportul Tismăneanu, Richard Andrew Hall, un reputat analist american al Agenţiei Centrale de Intelligence, CIA, specializat pe evenimentele din România din decembrie 1989, critică modul precar şi amatoristic în care a fost realizat. Richard Andrew Hall, în analiza sa disponibilă pe Internet - „Romånii meritau ceva mai bun“ - este revoltat de superficialitatea cu care Raportul a tratat evenimentele din decembrie 1989. Bizar i se pare şi modul în care preşedintele Comisiei, Vladimir Tismăneanu, eschivează criticile pertinente aduse acestei lucrări, încercând să pozeze în victima unor atacuri personale.
Concluzia ar putea fi aceasta: „Raportul Tismăneanu“ este cea mai mare minciună scrisă din România, de după ocuparea ţării de comuniştii bolşevici, echivalentă perfect cu aşa-zisa „Revoluţie Romåna“ în care Iliescu a jucat un rol principal. Dacă observaţi, miza amåndurora, Iliescu şi Tismăneanu, este să acrediteze, în continuare, imensa minciună a „Revoluţiei Romåne“, sinistra lovitură de stat instrumentată de KGB pentru a prelua conducerea României, care se dorea a fi transformată în precursoarea Iugoslaviei sfărâmate, şi pe deasupra cu 60.000 de morţi, conform aspiraţiilor lui Silviu Brucan.
Iliescu vrea autentificarea „Revoluţiei de la Bucureşti“, Tismăneanu a „Revoluţiei de la Timişoara“, pentru a acoperi, la ordinele aceleiaşi Centrale, adevărul macabru al „Revoluţiei de la Moscova“

Komintern după Komintern

Instalarea lui Tismăneanu la Cotroceni, pe post de „ayatollah al adevărului suprem“, este o succesiune firească după plecarea lui Iliescu-KGB: constituie practic o tentativă de reocupare totală a României de către kominternul de după komintern.
Cearta tătukăi Cronos Iliescu, învins de Zeus Băsescu, cu unul dintre fiii săi mâncaţi în stare de avorton şi acum regurgitat, Volodea Tismăneanu, este, de fapt, rezultatul unor greţuri personale. La finele anului 2004, în plină campanie electorală, fiul Tismăneanu la braţ cu tăticul FSN-PSD Iliescu-KGB străbăteau Românica, Europa şi SUA pentru a promova ultima lucrare a noului şi vechiului Komintern: „Marele şoc - Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu“.

Raportul Tismăneanu - Iliescu

Să ilustrăm cu câteva citate din acest volum propagandistic, posibilul Raport Tismăneanu, dacă Iliescu şi Năstase ar fi cåştigat alegerile:
„Vladimir Tismăneanu: Pentru cititorii acestei cărţi, aş vrea să precizez că ideea de la care am plecat este că personalitatea lui Ion Iliescu este o personalitate de extremă importanţă nu numai pentru tranziţie, ci şi pentru ceea ce a fost în toată perioada, cel puţin din anii ’60 încoace -, pentru că, până în anii ’60, nu eraţi în vârfurile puterii. Iar, după anii ’60, când aţi întâlnit personalităţi de prim rang, după ruptura cu Ceauşescu şi eliminarea dumneavoastră din structurile decizionale ale puterii, aţi continuat să fiţi un reper pentru foarte mulţi dintre noi. (...) Îndrăznesc să spun că noi avem şi anumiţi prieteni comuni, şi anumite lucruri biografice în comun. Părinţii dumneavoastră au făcut parte din mişcarea comunistă clandestină, părinţii mei au făcut parte din mişcarea comunistă clandestină. (...)
Cel puţin din ce reiese astăzi, Stalin fusese simbolul a tot ce putea să fie mai pur, mai frumos, mai antifascist, mai umanist, pentru multă lume, a fost un mit extraordinar de puternic.
Ion Iliescu: Cultivat cu putere şi considerat expresia sintetică a teoreticianului, care emitea nu păreri, ci adevăruri absolute.
Vladimir Tismăneanu: Comunicate divine“.

Victor RONCEA

Comentarii la

Marele şoc: Tismăneanu regurgitat de Iliescu
Curentul - marti, 13 octombrie 2009

© Curentul

Indicaţiile preţioase ale lui Mircea Geoana date Patriarhului la doi ani de la întronizare

Pe 30 septembrie 2009 am aniversat doi ani de la intronizarea ca Patriarh al Bisericii Ortdoxe Române a Preafericitului Daniel. Ca fii ai Bisericii noastre nu putem decât să ne bucurăm de eveniment şi să facem o rugăciune ca Dumnezeu să-l dăruiască Bisericii întreg, drept, cinstit, indelungat în zile, drept învăţând Cuvântul adevărului, pe Patriarh. Chiar daca nu suntem de acord cu anumite atitudini ale lui, sau suntem suparati că nu reactionează aşa cum am dori la problemele care ne frământă, indiferent de părerea proprie despre persoana Patriarhului, el rămâne întâistătătorul Bisericii noastre şi reprezentantul nostru la cel mai inalt nivel… omenesc.

Au curs multe mesaje de felicitare cu ocazia acestui eveniment dar cel care mi-a atras atentia cel mai mult a fost cel citit de Mircea Geoană, in calitate de preşedinte al senatului României, şi pe care il expun mai jos. (Il puteţi asculta AICI)

Mesajul Senatului României adresat Prea Fericitului Daniel la aniversarea a doi ani de patriarhat.

Prea Fericirea Voastră,
Înalt Prea Sfințiile și Prea Sfințiile Voastre,

Aniversăm astăzi doi ani de când Prea Fericitul Daniel a fost ales Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Munteniei și Dobrogei, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei.

Cei doi ani de Patriarhat ai Prea Fericitului Daniel au deschis o pagină importantă în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Prea Fericitul Daniel nu este doar cel de-al şaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, ci este omul ales de Biserică să facă faţă celor trei demoni ai secolului trecut: ateismul, totalitarismul şi consumismul. Nici un alt Patriarh nu a avut în faţă o asemenea provocare.

Calitățile personale ale PF Daniel sunt recunoscute. În primul rând, pregătirea sa teologică. Patriarhul Daniel este un cărturar, un profesor de teologie. Cultura teologică solidă îi conferă o bună ancorare în tradiţia Bisericii. De asemenea, larga deschidere ecumenică îi oferă nenumărate posibilităţi de a crea punţi de legătură într-o lume în care închistarea şi izolarea sunt generatoare de conflict şi de insecuritate.

În numeroasele sale luări de poziţie, în predici, în studii sau la catedră, s-a manifestat deschis pentru susţinerea proiectului european, pentru promovarea deschiderii ecumenice, pentru o implicare reală, dinamică şi puternică a Bisericii în social, pentru restructurarea învăţământului teologic, pentru îndreptarea şi aducerea la zi a limbii liturgice, pentru promovarea activă a unui nou tip de misiune şi de limbaj eclezial. De aici şi capitolul nou pe care îl poate deschide în istoria Bisericii.

Un exemplu concludent îl constituie preocuparea față de media, față de rolul de instrucție și de educație pe care presa îl are. Radio Trinitas, Trinitas TV și ziarul ”Lumina” înseamnă deja un reper de spiritualitate și credință pentru sute de mii de români, o prelungire în actualitate a misiunii sociale a Bisericii.

Cu Prea Fericitul Daniel a început o epocă nouă în viaţa Bisericii Ortodoxe Române, în raporturile ei cu statul român, cu Europa, cu celelalte biserici, cu societatea românească.

Daniel înseamnă „Judecător”. Discernământul şi dreapta – judecată sunt talantul Prea Fericitului Daniel.

Întru mulți și fericiți ani, Prea Fericirea Voastră!

Mircea Geoană,
Președintele Senatului României

Mi se pare mie că discursul Dl. Geoană este mai curând o platformă program pe care Patriarhul ar fi bine să o implinească, altfel de aici decurgând şi anumite consecinţe cel puţin … neplăcute.

1. …închistarea şi izolarea… se referă oare onorabilul politician la atitudinea tradiţionalistă şi antiecumenistă a unei insemnate părţi a Bisericii, reprezentate de Părintele Iustin de la Petru Vodă ?
2. … sunt generatoare de insecuritate, de conflict, de sărăcie şi de dezbinare… să fie oare un avertisment privitor la consecinţele care ar putea decurge dintr-o asemenea atitudine?
3.
...susţinerea proiectului european… inseamnă direct … promovarea deschiderii ecumenice… prin care se înţelege nimic mai mult decât … restructurarea învăţământului teologic, îndreptarea limbii liturgice, un nou tip de misiune şi limbaj bisericesc. E important de aflat de când misiunea şi limbajul eclesial sunt obiectiv de importanţă politică. Şi dacă sunt, nu cumva sunt legate de dorinţa anumitor cercuri de a “curăţa” Evanghelia şi textele liturgice ale Bisericii de aşa zisele expresii “antisemite”?

…Restructurarea învăţământului teologic… să însemne oare indepărtarea studenţilor teologi de izvorul Sfinţilor Părinţi şi adăparea lor cat mai mult cu apa tulbure a ereticilor contemporani?

….un nou tip de misiune şi limbaj eclesial… să fie oare deturnarea orientării vieţii bisericeşti de la Impărăţia Cerurilor la “paradisul” pământesc promis de post modernism? Cu alte cuvinte, Biserica este chemata sa renunţe la orientarea credincioşilor inspre impăraţia veşnica a Lui Hristos iar in loc de acesta să lupte pentru instaurarea utopiei socialiste.

Dl. Geoană consideră ateismul ca fiind unul din demonii secolului trecut. Oare el este mai puţin ateu (liber cugetător) decât “maestrul” lui, Ion Iliescu?

Să înţelegem că Dl. Geoană nu agreează deloc consumatorismul (alt demon)?

Să ne rugăm ca Dumnzeu să-i dea Patriarhului nevinovăţia porumbelului să poată conduce Biserica spre Hristos şi totodată viclenia şarpelui pentru a putea evita capcanele stăpânitorului acestei lumi şi slugilor lui.

Sursa: http://preugen.wordpress.com

Monahul Savatie: Ce se întîmplă la Aiud sau ce-i lipseşte părintelui Iustin pentru a fi un Elie Wiesel al românilor

Deşi sunt atent la tot ceea ce se întâmplă în jurul proiectului de la Aiud, m-am reţinut să-mi exprim public părerea din mai multe motive. Mai întâi, pentru că este vorba de un loc cu o neînchipuită încărcătură duhovnicească şi istorică, un loc cu adevărat sfânt şi sfinţitor, de care ar trebui să ne apropiem cu o evlavie pe măsură. În al doilea rând, pentru că încă mai sunt în viaţă parte din martirii care au pătimit în acel loc, dar şi în alte locuri de suferinţă şi de jertfă creştină care s-au înmulţit în România prin lucrarea celui rău şi a slujitorilor lui. Aşadar, a vorbi despre lucruri atât de înalte nu mi s-a părut cuviincios, atâta vreme cât sunt încă în viaţă oamenii care sunt cei mai în măsură să vorbească: martirii înşişi.

De la o zi la alta şi de la an la an se pare însă că tocmai martirii rămaşi în viaţă sînt excluşi din sfatul cu privire la „proiectul Aiud”. Deoarece însăşi nevoia de a ridica un „monument” al „victimelor” comunismului (prefer cuvîntul jertfă), a venit foarte tîrziu, aproape prea tîrziu, avînd în vedere că între timp mulţi dintre supravieţuitorii iadului comunist din România s-au mutat la Domnul, se creează, vrei nu vrei, impresia că acest „complex” sau „monument” are menirea de a îngropa mai întîi toţi martorii, ca mai apoi să ia calea unui muzeu fără viaţă şi personalitate.

În acest sens glasul acelor puţini supravieţuitori ai calvarului comunist, care se aude azi doar în condiţii de „samizdat”, este perfect îndreptăţit. România nu are nevoie de un muzeu al comunismului şi nici de un centru de cercetări, România are nevoie de un loc viu al cinstirii martirilor din acest neam în duh creştin, prin rugăciune şi liturghie, aidoma cinstirii martirilor din primele secole, cinstire care era nedespărţită de liturghie.

Altminteri, ne-am putea trezi ca acest „muzeu” şi „centru de cercetări”să se transforme într-un loc fără coloană duhovnicească, areligios şi paraconfesional, sau că, ceea ce iarăşi nu este exclus, va deveni, în timp, un loc de cinstire al unui alt popor şi alte religii. Acest lucru nu este deloc exclus în condiţiile în care tot mai mulţi cercetători evrei susţin tot mai deschis că teroarea comunistă, ca şi nazismul, a fost îndreptată cu precădere împotriva evreilor. Verva şi puterea de persuasiune a unor astfel de cercetători este bine cunoscută, ei fiind susţinuţi şi de legislaţia care clasifică orice polemică referitoare la istoria evreilor drept un act de antisemitism.

Avînd în vedere timiditatea cu care BOR îşi afirmă solidaritatea cu martirii anticomunişti, tolerînd atacuri inadmisibile ale comunităţii evreieşti la adresa martirilor noştri, scenariul expus este posibil. Nu mai departe decît în toamna trecută martirii anticomunişti au fost numiţi, în jargonul comunist de altă dată, „bandiţi” şi „antisemiţi” de către directorul Institutului pentru Cercetarea Holocaustului din România. Expunerea fotografiilor celor pe care ortodocşii îi cinstesc ca martiri a fost catalogată o sfidare la adresa poporului evreu. Drept urmare expoziţia „Destine de martiri” a fost închisă cu scandal la Iaşi.

Mă întreb cum va fi tolerat un memorial al martirilor creştini-ortodocşi, cînd pînă şi simpla expunere a fotografiilor lor într-o expoziţie temporară a stîrnit atîta scandal, fiind închisă cu brutalitate? De aceea, cred că proiectul de la Aiud va fi unul extraconfesional, mai exact unul ce nu va avea ca scop principal cinstirea martirajului creştin. Cel mai probabil, cercetările ce se vor face acolo, pentru că tot trebuie să existe un centru de cercetări, se vor ocupa de partea exotică a lucrurilor, cum ar fi clasificarea tipurilor şi a uneltelor de tortură, a urmelor violenţei rămase pe oase, a descrierii perimetrelor celulelor şi a materialelor din care au fost construite. Dar cred că nu se va vorbi deloc sau aproape deloc despre motivul pentru care oamenii erau închişi acolo şi schingiuiţi, principalul motiv fiind acela de a crede în Hristos şi de a i se închina Lui ca unui Dumnezeu.

Avem toate motivele să credem că monumentul de la Aiud, dacă va urma proiectul arhitectonic de tip masonic, precum şi conceptul de centru de studii, s-ar putea transforma în cel mult 20 de ani într-un loc în care nu doar liturghia ortodoxă, ci pînă şi rostirea cuvîntului „ortodox” vor fi considerate o sfidare, aşa cum au fost considerate crucile polonezilor şi sîrbilor morţi la Auschwitz, fiind în cele din urme scoase.

Iată de ce cererea martirilor care au pătimit la Aiud, clerici şi laici, de a întemeia pe locul suferinţei lor şi a fraţilor lor de suferinţă a unui lăcaş de cinstire prin rugăciune şi liturghie, şi nu a unui centru ce cercetare rece şi străin de duhul Ortodoxiei, este o condiţie principială şi profetică. Îndărătnicia cu care această condiţie este înfruntată tocmai pe linie bisericească nu face decît să confirme suspiciunile ridicate în ultima vreme faţă de ceea ce a devenit „proiectul Aiud”.

În condiţiile în care muzeul Holocaustului, prevăzut a fi ridicat în Bucureşti, constituie un angajament şi un demers oficial al statului Român, este regretabil că recunoaşterea martirajului creştin din timpul comunismului nu este recunoscut prin lege, iar proiectul de la Aiud nu este unul al statului Român, ci unul mixt, incluzînd, înafara Arhiepiscopiei de Alba, unele organizaţii şi persoane cel puţin dubioase.

Cinstirea memoriei colective a Bisericii trebuie să devină un drept recunoscut prin lege în România, la fel ca cinstirea memoriei Holocaustului, pentru a evita atacurile sau amestecul din partea unor persoane sau grupuri străine.

Este de datoria Bisericii Ortodoxe Române să ceară printr-o adresare oficială recunoaşterea prin lege a martirajului creştin în perioada comunistă, aşa cum au făcut-o evreii, care şi-au delimitat foarte clar victimele propriului popor, dînd astfel o încărcătură religioasă şi naţională suferinţei pe care au îndurat-o, din varii motive, de-a lungul istoriei.

Atîta vreme cît chestiunea martirajului creştin din România comunistă nu va fi rezolvată prin lege, iar asta nu se va întîmpla dacă BOR nu va face demersuri oficiale în acest sens, confuziile smintitoare de tipul celor iscate în cazul proiectului Aiud vor rămîne nerezolvate. Patriarhia Română trebuie să instituie în regim de urgenţă o comisie care să formuleze în detalii proiectul de lege care să fie înaintat instanţelor statului român. Principalii consultanţi ai acestei comisii trebuie să fie în mod obligatoriu foştii deţinuţi politici, iar clericii dintre ei trebuie să se bucure de un statut aparte, în sensul de a-şi fi dublat propria suferinţă cu experienţa duhovniciei, experienţă din care cunosc profund şi nemijlocit frămîntările societăţii civile româneşti.

Cum se poate ca supravieţuitorii Holocaustului evreiesc să fie consultaţi în probleme de geopolitică la scară mondială şi să-şi permită să înfrunte Guverne, de fiecare dată cu succes, cum este cazul domnului Elie Wiesel, a cărui părere figurează frecvent alături de preşedintele SUA şi a altor lideri mondiali, iar supravieţuitorii Holocaustului creştin să fie trataţi cu dispreţ chiar şi atunci cînd nu cer nimic mai mult decît să fie consultaţi într-o problemă care îi priveşte în primul rînd pe ei şi pe cei alături de care au suferit? Ce-i lipseşte, de pildă, părintelui Iustin Pârvu pentru a fi un Elie Wiesel al românilor, după cei 17 ani de chinuri? S-ar părea că nimic. Şi totuşi…