La 121 de ani de la moartea violentă a lui Mihai Eminescu, “suma lirică de voievozi”, după cum îl definea Petre Ţuţea, un sobor de preoţi condus de IPS Varsanufie a ţinut o slujbă de pomenire la mormântul “omului deplin al culturii româneşti”, urmată de intervenţiile mai multor eminescologi. Printre aceştia, Alexandru Surdu, preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, şi Nae Georgescu, cercetătorul care a reuşit să scoată la lumină detalii mai puţin cunoscute, până acum, despre viaţa şi moartea “Romanului Absolut”. In lucrarea sa “Boala şi moartea lui Eminescu”, Nae Georgescu contrazice teoriile potrivit cărora Eminescu ar fi fost vreodată nebun şi arată, mai mult decât atât, ca arestarea sa, pe 28 iunie 1883, urmată de “moartea civilă”, era strict legată de afacerile de stat şi încercarea regimului de a subjuga total presa vremii.
Iată una dintre criticile vehemente ale jurnalistului militant la adresa circului politic, cu trimitere la o lume ascunsă de unde se regizează tot spectacolul şi cu rezonanţe clare până în ziua de azi: “Până când comedia aceasta şi panglicăria de principii, până când schimbările la faţă de pe-o zi pe alta? Suntem copii noi, pe care un regizor străin ne pune să ne batjocorim între noi, să ne sfâşiem pentru credinţe şi, la arătarea unei prăzi, care-i punga noastră, căci e a ţării, să ne scuipăm… şi conservatorul să fraternizeze numaidecât cu radicalul, radicalul să devină conservator?
Suntem comedianţi care ne batem de florile mărului pentru petrecerea şi câştigul străinilor ce trăiesc aci? Suntem păpuşi, îmbrăcate când roşu când alb, care azi pun o etichetă, mâine alta, numai să ne meargă bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute? Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămeşile şi partidul ca cizmele?”
Ultimul articol
De altfel, ultimul său articol apărut, editorialul publicat în Timpul, pe 28 iunie 1883, în chiar ziua arestării sale, trata problema libertăţii presei şi a controlului total pe care şi-l dorea regimul, cu accente de premoniţie, bazate, fără îndoială, pe informaţiile pe care le deţinea gazetarul naţionalist. Iată cum se încheia articolul din Timpul: “Dar credem că nu este nevoit a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului contra presei. Trebuie să-l aşteptăm acum la alte măsuri, şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până’n prăpastie. Cât despre presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu vor fi în stare nici ele a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, cautând victoria peste tot, va pierde şi pe cea câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”. Lucrurile sunt, aşadar, altfel decât le prezintă istoria oficială.
Eminescu către Creangă: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”
Ca parte a unui demers jurnalistic de redare a adevăratului Eminescu publicului larg am descoperit, de exemplu, că militantul pentru Dacia Mare, cum o numea el, era urmărit îndeaproape de agenţii Austro-Ungariei, care trimiteau însuşi împăratului Franz Iosef rapoarte detaliate asupra întâlnirii societăţii “Carpaţii” şi a acţiunilor stabilite de Eminescu la şedintele acesteia. Astăzi se ştie, de exemplu, că Titu Maiorescu era agent al imperiului. De aceea îi şi scria PP Carp, de la Viena, “şi mai potoliţi-l pe Eminescu”. În „Carpaţii”, pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus prietenul Ion Slavici, la rândul său spion al Vienei şi Berlinului, care îi da rapoarte amănunţite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici îl şi găzduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invocă prima „nebunia” lui Eminescu, în depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu în fatidica zi de 28 iunie 1883, soldată cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Pretextul aranjat, Eminescu este arestat, devenind practic primul deţinut politic şi de conştiinţă roman, totodată primul mare gazetar suprimat. Cu puţin timp înainte Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care îl purta asupra sa: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”.
Stând de vorbă cu profesorul Nae Georgescu la mormântul lui Eminescu acesta mi-a adus aminte şi o altă dovadă a neînnebunirii lui Eminescu.
În halatul său de spital s-au găsit, imediat dupa moarte, doua poezii, şi ele cu caracter de premoniţie: „Viaţa” şi „ Stelele ‘n cer”. Reproduc din ultima: “Stelele ‘n cer / Deasupra mărilor / Ard depărtarilor / Până ce pier.// După un semn / Clătind catargele, / Tremura largile / Vase de lemn : // Nişte cetăţi / Veghind întinsele / şi necuprinsele / Singurătăţi.// Orice noroc / şi ‘ntinde-aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc.// Până ce mor, /Pleacă-te îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor.// Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”. Ambele au fost publicate în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889. Nae Georgescu observă că Perpessicius dă informaţia pe jumătate, adică face trimiterea exactă la revistă dar nu spune de nota care însoţeşte poeziile şi în care redactorii afirmă că s-au găsit în halatul poetului imediat după moarte.
Eminescu a murit cântând “Deşteaptă-te Române!”
Tot neobositul Nae Georgescu este cel care a descoperit un articol inedit despre moartea gânditorului naţional Mihai Eminescu. Textul a apărut prima oara în Universul, simbolic, tot pe un 28 iunie, în 1926. Astăzi, la 121 de ani de la momentul uciderii sale brutale e bine să fim conştienţi că adevărul spus pe jumătate este o minciună prin omisiune. Eminescu trebuie redescoperit în integralitatea sa, de poet, sociolog, filosof, gazetar de răsunet şi militant pentru România Mare, pus la zid de duşmanii acesteia. Ţinând cont de valoarea deosebită a mărturiei din Universul reproduc acest articol, integral, mai jos:„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu , care venea acolo împreună cu alţi prieteni.
Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos , ori cu cine ar fi stat de vorbă şi avea mare plăcere să-l servesc” eu. Cum intra întreba: “Da’ unde e Dumitrache?” Eu, ca unul care , slava Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră. De îmbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.
*
Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr. Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiaza. Pe la vreo 4 , cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine :” Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !”
Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi :” Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Ăsta m-a omorât!” L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorba afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !”
* Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.”
Saptamanalul Independent
Citiţi şi:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu