Interviu inedit cu Elena Codreanu, soţia fondatorului Mişcării Legionare. Corneliu Codreanu nu a părăsit ţara pentru a evita răzbunarea autorităţilor.

- Cu trecerea timpului, Corneliu Codreanu a mers pe o mistică ortodoxă?

- El era un om care se ruga în singurătate. Avea la Casa Verde morţii, Moţa şi Marin, pe care i-a îngropat în acolo 1937 şi nu intra în casă sau nu ieşea din casă fără să treacă pe la mormintele lor.

- Am înţeles că voia să dea un caracter mai accentuat creştin Mişcării, mergând spre o mistică ortodoxă. Spunea că avem nevoie şi de sfinţenie, nu numai de luptă, nu?

- Da. Avem nevoie de religie. Nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Nu se poate face nimic. Deci calea asta nu trebuie pusă de o parte. Cine vrea o acceptă, cine nu, nu acceptă. Nu! Trebuie să fie acceptată de la început. Aşa cum accepţi Mişcarea Legionară, să lupţi în ea, să cânţi sau mai ştiu eu ce, tot aşa trebuie să accepţi această parte religioasă, de credinţă.

- Caracterul predominant al mişcării era ortodox.

- Da, da. Pur ortodox.

- Aţi vrea să ne vorbiţi de ultima perioadă de detenţie a lui Codreanu?

- El a fost ridicat de la Predeal. Adică se întâmplau arestări. Într-o zi a intrat şi a zis: „Ştii ce”, fiindcă biroul lui era despărţit de o uşă de locuinţa lui personală. Şi vine la mine şi-mi spune: „Să faci bagajele că plecăm”. „Unde plecăm?”. „Plecăm în Italia”. „Şi ce ar trebui să iau?”. Zice: „Iei un rând de costum naţional şi restul ce vrei. Nu vreau să fiu urmărit după îmbrăcăminte”. „Bine, şi când plecăm?” „Mâine-poimâine plecăm. Geamantanul să fie gata. Plecăm cu Ilarie”. Ilarie era şoferul. „Bine”. Trec două-trei zile, nici o mişcare. S-a răzgândit pentru că prin plecarea lui ăştia să nu se repeadă să facă arestări cu nemiluita. Să intre aşa în toată Mişcarea Legionară şi prin aceste intimidări să distrugă Mişcarea Legionară. Să evite o răzbunare.

- Să evite o răzbunare?

- Să evite o răzbunare. Şi atunci nu au mai plecat.

- După ce a fost arestat, dumneavoastră de câte ori l-aţi văzut?

- L-am văzut în fiecare lună. L-am văzut şi la Jilava. Şi acolo tot aşa, cu porţia, şi cu bilet de la Ministerul de Interne.

- Eraţi asistaţi în discuţi?

- Da. Şi pe urmă l-a mutat la Râmnicu Sărat şi acolo aveam voie odată pe lună. Permisul mi se scotea tot de la Ministerul de Interne.

- Cât timp vă acordau?

- 10-15 minute. Asistată de directorul sau subdirectorul închisorii.

- Avea voie să vă dea ceva scris?

- Nu. Doamne fereşte! Al doilea permis l-am cerut cu două săptămâni înainte de omorârea lui. Aşa a picat. El zicea să nu mă amestec fiindcă aranjase el. Ca să îmi spună subdirectorul, la care am fost după ieşirea de la el, că i-a făcut o propunere să aranjeze în aşa fel încât să poată ieşi din închisoare împreună cu subdirectorul şi soţia lui. Eu cred că Corneliu n-a avut suficientă încredere în această expediţie. Să plece cu un om care era şi subdirectorul închisorii lui, care avea obligaţii acolo, către armată. Eu cred că el nu a avut încredere. Dar, până la urmă, s-a purtat frumos cu el în sensul că, atât timp cât am stat de vorbă cu el, nu ne-a asistat, ne-a lăsat să ne spunem tot ce aveam de spus. Ştia că scot biletul pentru Sima şi m-a ajutat în sensul acesta, implicând pe soţia lui ca tovarăşă de ieşire din închisoare. Cât timp stătusem în închisoare cu Corneliu se zvonise până la comandant cum că eu sunt acolo şi n-am părăsit închisoarea. Şi atunci comandantul închisorii a venit să se convingă de acest lucru şi el a fost un om foarte de treabă, el şi soţia lui, pentru că m-au primit în apartamentul lor şi m-au găzduit până ce s-au potolit lucrurile. El a putut să aibă posibilitate de convingere faţă de comandant că eu am părăsit închisoarea, în timp ce eu mă aflam la el în apartament. Atunci soţia lui, luându-mă la braţ, a ieşit cu mine din închisoare, ca şi când aş fi fost o verişoară, care venise din provincie în vizită la ei. Am profitat de ploaie şi am intrat sub aceeaşi umbrelă. M-a salvat fiindcă m-a dus până în centru şi de acolo mi-a explicat cum să ajung la gară, ca să mă pot descotorosi de paza care era în jurul închisorii şi peste tot, şi la gară, nu mai vorbesc de împrejurimile închisorii. Erau o mulţime de agenţi în civil aşa că până la urmă el s-a purtat bine, dar cred că Corneliu nu a avut încredere în promisiunea lui. Era prea hazardată propunerea de a părăsi locuinţa împreună cu soţia. Nu aveau copii, dar totuşi ar fi fost pus în urmărire. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat?

interviu realizat de Florin Palas