Dar ce e curios e că, având atâta putere şi atâta audienţă naţională şi internaţională, ei dau vina (pentru dezastrele de azi şi de ieri) tot pe poporul român, pe „metehnele” lui şi pe trecutul lui. Ca elite formatoare ce sunt, îşi dau întâlnire nu doar la televiziune, ci şi-n presa scrisă. De pildă, recent, s-au întâlnit în paginile Cotidianului, animaţi de un domn pe nume Silviu Mihai, sub genericul Catalogul ideilor care au ţinut România pe loc (941 vizualizări, 19 decembrie 2005). Aflăm cu uimire că România a fost ţinută în loc de un catalog al ideilor, comparabil cu celebrul catalog al corăbiilor din Iliada lui Homer. Încercăm să decriptăm in care loc anume a fost ţintuită România. Bănuim că în cel numit carpato-danubiano-pontic. Numai că dascălii nostri se-nşală când decid că România a stat pe loc, fie şi prin faptul că de la vechiul regat s-a extins ca Românie Mare după primul război mondial, pentru ca să devină Românie medie după ultimul război mondial. Însă, după o vagă bănuială, salvatorii naţiei sunt cu mult mai subtili şi, foarte probabil, se referă la un anume nivel economic „încremenit”, adică ţintuit în loc de acel set de idei. Aşadar, o Românie moartă, sau poate în perpetuă stare muribundă, de vreme ce catalogul de idei se datorează, în cea mai mare măsură, „cadavrului din debara” (H.-R. Patapievici), pe care, thanatofili, românii refuză să-l îngroape. Un cadavru cu numele Eminescu le-a lăsat românilor un odios catalog de idei, pe care urmaşii acestuia l-au completat cu alte câteva. După socoteala celor de la Cotidianul, ar fi cam opt idei ucigaşe, care au făcut imposibil progresul României: 1) excepţionalitatea; 2) mesianismul; 3) degradarea patriotismului în fudulie provincială; 4) euforia naufragiului; 5) autenticismul etnic; 6) colectivismul; 7) antiindividualismul; 8) rezistenţa prin cultură. Un amestec, să recunoaştem, cam derutant, dacă ţinem seamă că salvatorii militează sub stindardul a ceea ce se numeşte, în limbaj postmodernist, political correctness. Deruta e şi mai mare de îndată ce constaţi că ideea rezistenţei prin cultură este opera originală chiar a salvatorilor, care, de 16 ani încoace, se mândresc cu o asemenea formă de „disidenţă” care le-a permis să pună mâna pe toate instituţiile de cultură, pe edituri şi pe reviste. În schimb, Paul Goma, care n-a incăput în România ca să „reziste prin cultură”, e făcut, după 1989, praf şi pulbere, acuzat de intoleranţă eminesciană. Căci acesta-i adevărul: Eminescu n-a rezistat prin cultură, ci a atacat de-a dreptul sistemul, într-o vreme când aşa ceva mai era posibil, dar nu atât de „posibil”, încât să scape nepedepsit, atât de către contemporani, cât şi de actualii salvatori care se iluzionează a-i fi pus „cadavrul in debara”.
Asa stând lucrurile, descoperim uimiti că acest fudul catalog de idei nu este opera nici a lui Eminescu şi nici a posterităţii sale, ci, pur şi simplu, a fost scornit ad-hoc chiar de către salvatori! Oricare dintre cele opt idei n-are rădăcină în poporul român, ci sunt opera directă a salvatorilor miticişti, a elitelor politice, scornite tocmai pentru a-şi legitima ruptură profundă de soarta neamului. Salvatorii susţin că setul de idei a barat progresul României. Ei vorbesc de progresul cu orice preţ, vorba lui Caţavencu, dar ideologia postmodernistă pe care o slujesc azi a eliminat conceptul de progres din arsenalul paradigmei. Şiretenia, va să zică, este fără margini. Dacă poporul român s-a opus progresului, înseamnă că el a fost de la bun inceput un popor, prin excelenţă, „postmodernist”! Si faptul ar trebui să-i umple de mândrie patriotică „neprovincială” pe salvatorii naţiei. Totusi, ei se-ntristează. Dar se-ntristează cu adevărat? Mai mult decât a făcut-o Eminescu?
Ajunşi în acest punct apoteotic-catastrofal, să luăm in serios si alte idei din catalog. Şerban Papacostea, între ceilalţi, o spune de-a dreptul că marele vinovat pentru obstacularea progresului în România este Eminescu. Vina lui cea de neiertat e că era convins că „ne stă cel mai bine în iţari”, „iar viziunea lui (iţăristă, n.n.) a produs intârzieri în procesul de modernizare”. Ştie toată lumea că Eminescu purta iţari, cum îl arată şi pozele, şi listele de rufe date la spălat, publicate de D. Vatamaniuc! Un mai vechi admirator al poetului, Virgil Nemoianu, crede că istoria negativă a României se datorează nu numai lui Eminescu, ci şi lui Caragiale. Până mai deunezi, Caragiale era contrapus lui Eminescu, în postură de exemplu pozitiv. Acum e şi el de aceeaşi teapă cu Eminescu: „Nocivi sunt Eminescu şi Caragiale”. Ce-i drept, observă cu fineţe şi cu largă îngăduinţă Virgil Nemoianu, „Negativitatea lor nu e intenţionată”, ci involuntară, ca expresivitatea lui Eugen Negrici, ceea ce este, desigur, şi mai grav. Ce e rău în Caragiale? Râsul. Subtilitatea se accentuează: râsul e un alibi: „Râdem niţel şi astfel ne vindecăm şi ne purificăm de toate turpitudinile, nu-i aşa?” Dar dacă nu-i aşa?! Dar dacă râsul lui Caragiale nu e postmodernist? Dar dacă râsul lui Caragiale nu e pură parodie, nu e zeflemeală şi simulacru, toate dragi postmodernităţii? Dacă dincolo de aparenţe e tragedia, cum a sesizat Eugen Ionescu?
Fireşte, în context, Eminescu e şi mai vinovat în ochii lui Virgil Nemoianu, cu toate că vinovăţia îi vine tot din… talent, ca şi lui Caragiale. Poetul ne-ar fi instalat, prin forţa talentului, într-„un fel de utopism paradiziac, o nostalgie nesăţioasă, un sentimentalism al trecutului, un exclusivism eliminatoriu al prezentului, un refuz al viitorului, o mitologie artificială şi până la urmă, malefică”.
Nu cumva malefică e lectura eminesciană a lui Virgil Nemoianu? Nimic mai străin, de Eminescu, decât orice utopism, decât aceste etichetări mustind de ideologie şi de aversiune, care pot părea iraţionale, dar care sunt, în realitate, deliberate, dat fiind că Virgil Nemoianu îşi contrazice propria doctrină (din O teorie a secundarului), cum am demonstrat în cartea mea Transmodernismul (Editura Junimea, Iasi, 2005).
Vladimir Tismăneanu e înverşunat, ca mai toţi elitiştii, împotriva naţionalismului românesc, deşi, în realitate, naţionalismul românesc e tot o invenţie, fiindcă oricând se poate demonstra că naţionalismul la români e mai mult vorbit decât faptic. Din acest punct de vedere, naţionalismul românesc e dintre cele mai slabe din lume, neputându-se nici pe departe compara cu cel al marilor naţiuni europene, dar nici cu al ungurilor, al evreilor, al croaţilor, al ruşilor, al ucrainenilor etc. Dacă românii ar fi fost un popor naţionalist, astăzi ar fi fost la fel de temut şi de respectat ca Rusia, Germania, Marea Britanie sau Franţa. Însă salvatorii sunt de o subtilitate perversă: deşi ştiu adevărul, ei vor ca România să rămână la fel de slabă, sub pretextul că o vor „tare”. Dar tăria ţi-o dă conştiinţa naţională iar nu slugărnicia incumbată de elitele politice. Tismăneanu regretă că din comunism a dispărut spiritul internaţionalist (teză trotkistă). S-ar fi ratat, astfel, reconstrucţia României, a Europei şi a lumii. El mai recurge, pentru aceasta, la o altă viclenie comparatistică: ştiind că faimosul Manual de Istorie a R.P.R. semnat de Mihail Roller e compromis definitiv, se grăbeşte să pună semnul de egalitate între respectivul manual şi cartea lui Nichifor Crainic Etnocratie si ortodoxie !
Triumfalismul ideologic al salvatorilor jubilează în faţa tezei excepţionalismului românesc. Ea este acreditată nu numai de Lucian Boia, dar până şi de Andrei Pleşu sau de Sorin Antohi. Suntem unici! ar striga la fiecare pas românii. Câţi tărani or fi strigat astfel în vreo două mii de ani? Dacă vreun zărghit strigă aşa ceva, strigă oare toţi românii? Strigând aşa, zic salvatorii, românii pretind „drepturi suplimentare” faţă de alte neamuri. Şi mai pretind o „misiune specială”! Doamne fereŞte! Noi vedem, nu de azi, de ieri, cum alţii vor „drepturi suplimentare” în raport cu poporul român. Le-au avut cu vârf şi indesat. Si le mai au. Oare pe ce lume trăiesc salvatorii? Ş-apoi, cu un strop de simţ realist, de ce n-am recunoaşte că şi românii sunt unici ca popor şi ca indivizi? Suntem români şi punctum! cum a zis poetul. Si tot el a observat că nu omul este măsura tuturor lucrurilor, cum spusese Protagoras, ci fiecare lucru işi are propria măsură. Ştiinţa a confirmat-o demult. Până şi vocea unui individ este unică. Ce-ar fi să i se spună d-lui Boia că nu este Boia, ci altceva: o muscă, un casalot sau, de-a dreptul, Mihail Roller? Oare nu s-ar supăra? Petre Ţuţea zicea că inainte de a fi om este român, şi incă românul într-un unic exemplar Petre Ţuţea! Şi de ce n-ar fi aşa, de ce ar fi cum au decretat comuniştii? Adică aceia care l-au eliminat pe Ţuţea din viaţa publică, frângând un destin, aceia care i-au contestat calitatea de român, vrând să-l transforme într-un „om” generic, fără identitate. D-l Boia pretinde că poporul român, având conştiinţă proprie, este prizonierul „ideii autohtoniste potrivit căreia românii ar fi de altă esenţă decât alţii, ceea ce a riscat să ne pună în afara istoriei normale”. Gogoşi! Francezii, recunoscându-se francezi, adică de altă „esenţă” decât italienii, n-au riscat să se pună în afara istoriei. Dacă ar cunoaşte ontologia arheului eminescian, d-l Boia ar vedea cum logica lui exclusivistă este contrazisă de logica trivalentă a vagului (Constantin Virgil Negoită), de logica identităţii numerice care implică în simultaneitate identitate şi diferenţă, concepte familiare şi paradigmei postmoderne, în numele căreia militează, ocultând-o!
Th. CODREANU
10 comentarii:
Despre noii detractori cu Rost si fara rost ai lui Eminescu nu ziceti nimic?
Codrescu pregateste o carte in care reia atacurile impotriva lui Eminescu si, oripilant, a familiei sale.
Daca nici noi n-am zis nimic, atunci cine?
Dupa cum am avertizat, acestia au intrat in "clubul" crestinilor "rezonabili". Mai nou, Tarziu republica texte ale lui Tom Gallagher (propagandist al PF Daniel si, de o bucata de vreme, al lui Tismaneanu), iar Codrescu se declara tot mai solidar cu Patapievici, depasindu-l in anti-romanism si afirmand ca adevaratul nostru "cadavru din debara" este "acest popor român de azi, decerebrat, nevertebrat, pervertit, leneş şi sterp", pretinzand ca face aceste acuze in "numele neamului". Fara nicio urma de rautate, constatam cu luciditate, chiar daca cu durere, ca megalomania lui Codrescu a atins dimensiuni patologice.
Ce-i leaga pe Manolescu, Patapievici, Plesu si pe tinerii oamemi de "dreapta" Tarziu si Codrescu? Niciunul dintre ei nu a trecut testul Eminescu. Daca ar fi intrat mai des in Biserica, ar fi stiut ca mai intai trebuie sa te inclini si, abia dupa aceea, sa te ridici.
Si mai mult decat atat. Sa-l fi citit pe Eminescu!
A pune semn de egalitate intre Roller si Crainic e o marsavie. Rusine, Tismaneanu!
Am citit cu mare atentie postarea lui Razvan Codrescu si am constatat ca "tapul ispasitor" de aceasta data este un colaborator al revistei Rost, Viorel Patrichi, care l-ar fi pus pe Patapievici in postura delicata de a se apara in fata "insinuarile repetate cu privire la presupusul sau delict de lez-majestate fata de geniul eminescian". Fratilor, Codrescu nu mai este Codrescu! Avea dreptate un membru al Rost-ului cand imi spunea ca Razvan Codrescu este lipsit de caracter. A demonstrat-o cu prisosinta si prin jignirile aduse doamnei Aspazia Otel Petrescu.
Vedeti cum Patapievici s-a pus singur intr-o situatie delicata: http://www.cancan.ro/2009-06-20/Horia-Roman-Patapievici-imbratisari-ciudatele-Patapievici.html.
Legendarul Horia Roman Patapievici, cel care a dus cultura romaneasca atat de departe, incat nici nu se mai zareste, stie sa fructifice la maximum avantajul de a cunoaste limbajul corporal.
Intelectual fin si atat de profund, incat nici el nu mai poate sa se inteleaga, Patapievici ia la pipaipievici un distins domn cu teasta rasa si aer de bodyguard in vacanta (pentru bacalaureat). Chiar daca ideile transmise de foarte aproape, pe cale orala, ca medicamentele pentru gripa, nu sunt foarte usor recognoscibile, e posibil ca cei doi sa vorbeasca despre sexul ambiguu al ingerilor sau despre educatia spartana in legiunile romane
Într-o zi vine un străin în sat şi îl întreabă pe preot cum sunt sătenii.
- Tu cum îi vezi? Îl întreabă preotul.
- Buni, harnici şi cu frica lui Dumnezeu.
- Aşa sunt, răspunde părintele fericit.
Într-o altă zi vine un alt străin şi întreabăŞ
- Părinte, cum sunt sătenii?
- Tu cum îi vezi?
- Răi şi leneşi, mândri şi uricioşi.
- Aşa sunt, îi răspunde părintele mâhnit.
- Păi cum, părinte, întreabă nedumerit un sătean care auzise ambele răspunsuri, când suntem buni, când răi? Cum vine asta?
- Pe oameni nu îi interesează adevărul, ei voiau numai să le confim ceea ce gândeau. Căci ei văd totul prin ochii sufletului. Dacă sufletul îi este bun, atunci aşa sunt şi cei din jurul lui. Dar dacă sufletul îi este rău, toţi sunt răi.
Prin urmare, dacă domnul Codrescu vede poporul român de azi „decerebrat, nevertebrat, pervertit, leneş şi sterp, decăzut etc.”, nici măcar nu este vina sa, ci a sufletului său. Aşa se simte domnul Codrescu, iar eu nu pot decât să îl compătimesc. Ca şi pe cei pentru care Eminescu este „cadavrul din debara”. Mă rog bunului Dumnezeu să facă o minune cu sufletele acestori sărmani!
Sunt oameni de buna-credinta care se intreaba daca temenul de detractor nu este cam dur pentru Codrescu. Conform dictionarului, detractor inseamna ponegritor, denigrator, defăimător, calomniator, clevetitor, bârfitor. Citind articolul lui Codrescu despre crestinismul lui Eminescu ne lamurim ca acesta este termenul potrivit. Un astfel de atac virulent impotriva operei, biografiei si fiintei crestine a lui Eminescu n-am mai intalnit. Acesta este motivul pentru care si eu il vad pe Codrescu alaturi de detractorii lui Eminescu din „Galaxia Grama” (vezi Th. Codreanu). O astfel de „executie” n-am mai vazut de la sinistrul numar din „Dilema” (atunci si Codrescu lua atitudine; oare ce s-a intamplat intre timp?).
Dl prof. Theodor Codreanu este ca intotdeauna informat. Bine face ca mai deschide ochii si altora. Catedrele universitare, in paza ideologilor comunisti si cripto comunisti, isi propun sa scoata niste semi-imbecilizati din studeti cu capacitati extraordinare. Noroc ca exista internetul care mai dejoaca masiva idiotire din scoli si universitati.
Trimiteți un comentariu