Mircea Vulcănescu: Ispita dacică. Despre sufletul românesc.

Determinarea componentelor unui suflet naţional nu-i o problemă uşoară. Conceptul chiar de suflet naţional, de ethos, e supus discuţiei şi, ca atare, spre a evita neclarităţi, se impune să lămurim, în prealabil, planul pe care se va situa această expunere. Planul acesta nu poate fi decât planul unei psihologii colective diferenţiale, adică domeniul unor reacţiuni ale sufletului omenesc, tipice pentru o anumită colectivitate. Ce înseamnă însă reacţiunea tipică a unui colectiv? Înseamnă, în primul rând, reacţiunea statisticeşte predominantă, nu reacţiunea numericeşte uniformă; altfel zis, într-un colectiv, caracterizat din punct de vedere tipic cu o anumită reacţiune, se poate întâmpla ca anumiţi indivizi să manifeste altă reacţiune decât cea tipică, fără ca totuşi prin aceasta să se altereze caracteristica ansamblului.

Cum e însă posibil să se caracterizeze un colectiv ale cărui reacţiuni nu au făcut obiectul unei asemenea inventarieri numerice?

Aici, intervine procedeul sintetizator al spiritului omenesc, care intuieşte de-a dreptul frecvenţa anumitor însuşiri şi o transformă în caracteristica definitorie pentru grup.

Când se spune astfel că francezul este clar, germanul profund ori americanul practic, aceasta nu înseamnă că nu există şi unele nebulozităţi la cei dintâi, unele super­ficialităţi la ceilalţi ori unele fapte dezinteresate la cei din urmă.

Înseamnă numai că ceea ce mintea omenească întâlneşte mai frecvent şi determină drept caracter de recu­noaştere a grupului sunt cele trei însuşiri amintite.

Când vorbim deci de un suflet naţional, nu putem face abstracţiune de o anumită viziune intuitivă a materialului asupra căruia vorbim.

Acei care, ocupîndu-se de realităţi sociale, cred că pot face abstracţiune de asemenea viziuni intuitive şi folosi metodele riguroase ale ştiinţelor experimentale, să ne ierte, deci, că nu vom avea pretenţia să ne aşezăm pe te­renul pe care cearcă să se aşeze şi pe care noi îl contestăm şi pentru dânşii.

Am fi deci fericiţi dacă consideraţiunile pe care le vom face asupra ethosului românesc s-ar putea situa în pre­lungirea eforturilor unui Ernst Robert Curtius asupra spiritului germanic; ale lui Max Scheler, din Das Nazionale im Denken Frankreichs ori ale unui Max Weber asupra spiritului protestantismului — mai curând decât pe linia psihologiei popoarelor, cu pretenţie de rigori ştiinţifice, dar în fond cu un mult mai mare grad de aproximaţie demn de controlat al unor Fouillee ori al unui Drăghicescu.

Cătuînd să determinăm componenţa sufletului românesc, se presupune că trebuie să cunoaştem cel puţin aceste două lucruri: componentul şi compusul.

Sufletul românesc este însă o realitate complexă, asupra căreia, cu toată previziunea de caracterizare mioritică, cercetătorii sunt departe de a fi căzut de acord asupra relaţiunii dintre ce este într-adevăr şi ceea ce vor ei să fie acest suflet.

Mai puţin dificil, aparent, stau lucrurile referitoare la sufletul dac.

Zic în aparenţă pentru că dacă cele câteva documente, printre care izvoare contemporane sau târzii, caracteri­zează câteva manifestări ale ethosului dacic, pentru gradul de reprezentativitate al acestor informaţiuni, precum şi pentru punerea lor de acord, suntem reduşi la simple con­jecturi.

Efortul nostru de a regăsi caracterul dacic al sufletului nostru naţional s-ar reduce astfel la încercarea de caracte­rizare a unei incertitudini, printr-o altă incertitudine.

Aşa ar fi dacă mijloacele noastre de a ne apropia de realitate ar fi toate indirecte şi externe.

Din fericire pentru noi, în toate ştiinţele spiritului — şi istoria face parte din ele —, în afara documentului ex­tern, avem posibilitatea de a ne referi la lucruri prin înţeles şi prin intenţii.

Mai mult decât atât, în măsura în care cunoştinţele noastre în acest domeniu despre semnele pe care omul le lasă în cărţi, pe pietre sau pe suprafaţa pământului nu sunt nimic decât în măsura în care pune în joc asemenea semnificaţii, putem spune că despre ce suntem şi despre ce au fost cei dinaintea noastră nu putem şti nimic, decât în măsura în care le putem atribui din noi un înţeles care să le unifice.

La limita efortului istoricului de a afla, cum zicea Lamprecht, Wie es eigentlich gewesen ist (1), cercetătorul nostru va trebui să cadă de acord cu afirmaţia răsturnătoare a lui Nietzsche: „Nu putem înţelege trecutul decât prin arătarea a ceea ce este viu din el în vremea noastră”.

Oricine şi-ar închipui că poate da un înţeles afirmaţiunilor lui Herodot ori ale lui Strabo, ori afirmaţiunilor lui Dio Cassius, ori celor mai târzii ale lui Iordanes, despre daci şi despre geţi, de pildă, afirmaţiunilor că dacii inhaerens motibas (adică trăiesc în munţi) ori că sunt athanasontes (adică nemuritori), chipul în care ne vom repre­zenta dependenţa lor de munţi sau nemurirea lor va fi întotdeauna în funcţiune de chipul în care ne reprezen­tăm noi înşine căţărarea munţilor ori propria noastră ne­murire.

Se poate să fie practic lucrul acesta, dar e aşa: în lo­cul faptelor pe care vrem să le cuprindem cu mintea, nu întâlnim în istorie, chiar în relatarea celor mai mărunte fapte petrecute acum câteva minute, decât martori ai aces­tor fapte; martori pe care putem să-i confruntăm, să-i discutăm, să-i admitem sau să-i punem la îndoială, în fond, întodeauna, după ceea ce suntem noi înşine în stare să ne închipuim şi să socotim admisibil despre lucrul pe care vrem să-1 stabilim.

Aşa se şi explică de ce există în ştiinţele spiritului atâta diversitate de păreri şi, dacă de la o vreme o mare parte din martorii unui fenomen cad la învoială să afirme că un lucru s-a petrecut aşa şi nu altfel, lucrul se datoreşte pe de o parte faptului că un grup de oameni s-a găsit la un moment dat conformat în acelaşi fel, pradă acelo­raşi simţiri şi aceloraşi impresii, şi pe de altă parte, pentru faptul că, la urma urmelor, realitatea asupra căreia se cade de acord este banală, adică corespunde, aşteptărilor şi chipului de reprezentare al celor mai mulţi dintre martori.

Dacă lucrurile stau astfel chiar în ştiinţă, putem să încercăm să plecăm nu de la vreo cunoaştere cu pretenţii de exactitate istovitoare a realităţii româneşti şi a com­ponentei sale dace, ci de la aceea ce cu toţii ştim mai mult sau mai puţin ori, dacă nu ştim, suntem gata să că­dem la învoială, pentru un temei sau pentru altul, despre ce suntem noi înşine ca popor şi ceea ce ne închipuim că au fost strămoşii noştri daci.

O dată aşezaţi pe acest teren, putem mărturisi fără pretenţii că sufletul românesc e un lucru complex, pro­dus al unei serii întregi de influenţe.

Şi, fără a putea doza fiecare din aceste influenţe, cu preciziunea chimistului care face o analiză cantitativă, putem, totuşi, cădea lesne de acord asupra anumitor ca­ractere ale specificului nostru naţional, mai ales dacă procedăm prin comparaţie.

Iată, de pildă, o comparaţie între sufletul românesc şi sufletul polonez, în ceea ce priveşte structura compo­nentelor lor latine şi slave:

Poporul român şi cel polon par a realiza aproape ace­eaşi sinteză între elementul latin şi cel slav, luate exact pe dos.

Astfel, în vreme ce polonezii sunt slavi în categoriile fundamentale ale sufletului lor şi latini în categoriile regulative, altfel zis, au în fondul lor spiritual suflul ro­mantic al stepei cu neastâmpărul şi izbucnirile ei şi în viaţa lor normativă veleităţile de ordine şi organizaţie statală ale catolicismului roman, noi suntem latino-traci în categoriile fundamentale ale sufletului nostru prin luciditate şi măsură, în vreme ce toate eforturile noastre organizatoare şi regulative par sterilizate într-atât de suprastructura slavă, încât ajungem să ne pară că pentru ţara noastră nu există mai mare fericire decât aceea de a nu avea deloc guvernatori şi de a lăsa lucrurile să meargă de la sine. Vorba proverbului : „Bună ţară, rea tocmeală”.

Dacă am încerca să definim structura sufletului nos­tru naţional, punînd-o în relaţie cu împrejurările în care s-a dezvoltat neamul, cu împrejurările geografice ale unui spaţiu infinit ondulat, cum ar zice d-l Blaga, cu condiţiunile vieţii de vale, cum ar zice, mai precis poate, d-1 Stahl, cu genurile de viaţă deosebită ale păstoriei şi plugăriei, cum a făcut-o Densusianu, cu sufletul omului de la munte, cum o face d-l Mehedinţi, pe urmele lui Eminescu, care deosebea pe românii neaoşi de veneticul român de baltă, ori de acei care caracterizează incertitudinile sufletului românesc în funcţie de nestabilitatea împreju­rărilor istorice, şi dacă pe aceste diferite stări sufleteşti, raportate la împrejurările respective, am încerca să pu­nem numele unui popor de provenienţă dacă, am vedea că acest suflet se caracterizează printr-o serie de veleităţi de a fi în anumite feluri, printr-o serie de tentaţiuni, printr-o serie de reprezentări divergente des­pre sine, printr-o serie de sentimente de lipsă de actua­litate care s-ar simţi întregite prin alunecarea în direcţia felului de a fi al anumitor altor popoare, pe care cu un cuvânt am încercat să le caracterizez sub numele de ispite.

Aceste ispite constituie reziduul actual al încercări­lor prin care a trecut un neam.

Ele sunt rezumatul latent al experienţelor trecutului — personanţe, cum ar zice d-1 Blaga —, care caracteri­zează un suflet, care schimbă un orizont fizic sau spi­ritual.

Aceste ispite nu sunt caractere dominante, pentru că ele nu se manifestă ca existenţe depline, ci numai ca veleităţi, ca tendinţe de a depăşi şi de a ieşi din tine pentru a te întregi prin adaosul unei realităţi din afară, care te subjugă şi în care recunoşti parcă o identitate for­mativă primordială, un fel de întoarcere la izvoare, la echilibrul zărilor iniţiale pe care le tulbură elementul de peisaj sufletesc.

Fiecare popor, fiecare suflet popular se poate carac­teriza printr-un anumit dozaj al acestor ispite, care re­produce în arhitectura lui lăuntrică interpenetraţiunea în actualitatea sufletească a vicisitudinilor istorice prin care a trecut poporul respectiv.

Cine ar putea contesta existenţa în sufletul românesc, de pildă, a unei ispite franceze, adică tendinţa românului desţărănit de a se integra într-un orizont mai subţire, mai cioplit, pe care pare a i-l înfăţişa lumea şi societatea franceză?!

Putem condamna lucrul ca superficial dacă vrem, dar nu putem nega realitatea.

Mai puţini ar fi poate de acord la început. Vor cădea însă de acord de îndată ce se vor gândi mai bine, pentru că ispita aceasta franceză continuă o ispită mai veche a sufletului românesc: ispita greacă.

În sentimentul românului desţărănit, care aspiră după cultura franceză, nu trebuie să vedem alt fenomen spiri­tual decât atracţiunea pe care o va fi exercitat cândva, asupra tracului din deal şi de la munte, dezvoltarea cetă­ţilor greceşti de la Dunăre şi de la Mare încă dinainte de începutul primului mileniu creştin.

Şi nu e numai o întâmplare faptul că, după Revoluţia franceză, influenţa franceză s-a răsfrânt în Principate şi a substituit în aristocraţia de la noi vechea cultură gre­cească.

Şi tot aşa, cine ar putea contesta existenţa unei ispite bizantine în strădania voievozilor încă din perioada ma­rilor înjghebări statale ?

Care român care-şi lasă sufletul în voie nu se simte robit de existenţa multiplicată şi fastuoasă a podoabei Imperiului de Răsărit ?

Şi care din oamenii zidurilor de var alb şi acoperişu­rilor de şindrilă, trase în unghiuri drepte şi în linii precis conturate, nu simte vraja cupolei ori intimitatea tainică a naosului bisericesc ?

Ori, care spirit românesc ar putea tăgădui ispita romană ?

Care român nu s-a străduit să organizeze ceva, să întocmească, să aşeze, care român, atras de vraja nemăr­turisită a orizonturilor slave, nu s-a simţit luat de chică de mîna puternică a Minervei romane, care l-a adus la realitate, de multe ori cu preţul sterilizării avînturâlor sale?

Şi, dacă, atunci când sub masca ispitei romane apar câteva elemente autentic bizantine, nu-i mai puţin ade­vărat că această ispită şi-a exercitat întotdeauna funcţia regulatorie asupra avânturilor ethosului românesc. N-ar fi în ultimul timp decât sub influenţa Bisericii unite, dar şi ispita germanică care cuprinde din când în când su­fletul nostru, de data asta sub forma conformării faţă de un model străin, ci sub forma unui efort de adâncire spre autenticitate, ca şi cum efortul reflexiv şi în pro­funzime al ethosului german în loc să ne îmbie la imi­tarea unui model din afară, ne îndeamnă — şi cazul lui Eminescu, acest raport e totdeauna o dovadă — spre adâncirea şi descoperirea realităţii noastre proprii, a con­figuraţiei autohtone a sufletului nostru.

Aţi ghicit parcă, s-o mărturisim, cum la limita acestui efort de adâncire germanică în noi înşine se năzare stră­fundul sufletului românesc, năluceşte ispita străfundului nostru anonim, ispita tracă, din care ispita dacă nu e decât o specificare hiperboreeană.

Influenţele franceză, greacă, slavă, germanică, bizan­tină, tracă, câte din aceste sinteze ale materialului trăit în această parte a lumii nu vin să se îmbine în arhitectura sufletului românesc în arcuiri de boite şi subsinteze!

Pe toate le găseşti prezentate în sufletul tău, în faţa oricărei împrejurări care te solicită, române, la acţiune.

Gândul care se iscă, mâna care schiţează sunt împinse de toate aceste prototipuri într-o direcţie care nu e decât rezultanta întâlnirilor, un act cu realitate imediată.

S-ar putea scrie nesfârşite cărţi şi s-ar putea face nesfârşit de multe exegeze din încercarea de a desprinde în dosul fiecărui fapt istoric sau divers, al oricui trăieşte viaţa aceasta românească, din descoperirea felului în care aceste elemente se leagă de una din aceste influenţe.

Toate lucrurile ar dobîndi astfel infinită rezonanţă şi ne-am putea da seama, în fond, cât de adânci şi ce lungă variaţiune implică de-a lungul veacurilor — lucrurile care la prima înfăţişare se prezintă drept superficiale. Mai simple la popoarele pe care vicisitudinile isto­riei le-a lăsat fără aristocraţie, ca pe sârbi şi pe bulgari, mai stabile la popoarele pe care o îndelungă supunere la aceleaşi categorii regulative a reuşit să contopească într-o unitate structurală deosebirea materială a ethosu-rilor intrate în sinteză, cum e Franţa. Această sinteză prezintă, chiar în libertatea ei, o originalitate privind fiecare popor, prin felul în care, în structura sufletului lui, s-a decis să ocupe interdependenţa specifică uneia sau alteia din aceste influenţe.

Şi dacă în sufletul românesc există, fără îndoială, o gradaţie de la macedonean la ardelean şi la oltean, trecând prin muntean şi bucovinean, la moldovean şi basa­rabean, nu e mai puţin adevărat că, dincolo de această variaţie, persistă o unitate de configuraţie, care le per­mite să se regăsească drept nuanţe ale unei aceleiaşi re­alităţi esenţiale.

Şi care e, în această structură, caracterul — şi func­ţia reală — a ispitei tracice ?

Ispita tracică nu este, după cum am văzut deja în momentul în care am situat-o în prelungirea ispitei ger­manice, nu este pentru sufletul românesc o ispită extrospectivă. Ea nu implică orientarea sufletului românesc după un model extern, care să exercite asupra lui influenţe din afară, cum e lumea franceză ori cum e lumea slavă. Ajungi la traci după ce elimini din tine tot ceea ce reuşeşti să identifici că datoreşti altora.

Ispita tracică ar fi, deci, judecată din acest punct de vedere exterior, o ispită reziduală.

Ea ar cuprinde elementele sufleteşti care nu-şi pot afla altă origine, după cum filologii atribuie rădăcinilor trace cuvinte ce nu se vădesc aparţinînd altui idiom.

Ispită lăuntrică, ispită reziduală

Dacă traducem aceste cuvinte, ajungem la un rezul­tat straniu, de natură să întoarcă întregul efort de a a-junge pînă la ea, pe dos.

Dacă cultura unui om este, cum zice Valery, ceea ce îi rămîne după ce a uitat totul, noi am aparţine lumii trace atunci când nu ne-am mai sili să fim în nici un alt fel decât cum suntem.

Fantoma după care alergăm, căutînd sufletul trac, se vădeşte iluzorie numai când încercăm s-o prindem din afară. Să ne oprim şi să ne cufundăm în noi înşine. Să ne lăsăm ispitiţi nu de ceea ce năzuim să fim, ci de ceea ce suntem.

Ajunge să facem acest pas, pentru ca de îndată is­pita reziduală pe care ajungem să o recunoaştem abia în: barză, varză, viezure şi mazăre, transmise nouă fără să ne dăm seama cum, se preface într-un factor care trans­figurează totul.

Nu trebuie să te aşezi lîngă Columna lui Traian ca să-ţi dovedeşti dacismul, pentru că conciul femeilor din Hunedoara nu s-a schimbat până astăzi ori pentru că printre ostaşii lui Decebal recunoşti cuşmele ţăranilor din Ţara Oaşului, despre rostul cărora se întreabă mulţi istorici care nu au fost niciodată prin ţara aceasta.

Aici în Bucureşti, sub straiele nemţeşti care ne aco­peră, în oraşul acesta de dolmeni şi de menhiri care ne înconjoară, în care Occidentul dă zilnic asalt irealităţii, care la rândul ei îi macină substanţa într-o atmosferă de basm, lumea tracă reînvie la fiecare pas.

Legătura vieţii omeneşti cu astrele, cu codrul, frăţia aceasta universală a lucrurilor omeneşti cu ale firii, le­gătura lor mitică şi întrepătrunderea sensului şi desti­nului lor e tracică şi ea.

Niciodată nu am simţit mai bine tot ce ne desparte de Apus, decât într-o după-amiază de vară, petrecută în gră­dinile de la Versailles. În parcul plin de atâtea amintiri eline: Bazinul lui Apollo, al Latonei, în care rînduirea suprapusă a gră­dinilor care urcă spre castel să reconstituie armonia sferelor, aşa încât, ajuns sub scară, în dreptul grădinii cir­culare, hora pomilor tăiaţi şi pragul scării încercuiesc orizontul într-un cerc perfect închis, din care de la prima treaptă se-nalţă aripa castelului ca o bătaie de aripi în pragul lumii — tu, trac, cucerit de frumuseţe, rămâi to­tuşi un străin. Simţi că aici ochiul e altfel orientat decât tine faţă de lumea din afară, vede altfel. Simţi că raţiunea, pentru a pune ordinea ei în lu­cruri, trebuie să tundă pomii şi să reclădească zarea, subordonînd totul unei geometrii care singură apare ca manifestaţie spirituală. Simţi că aci spiritul împinge na­tura către margini, că neregularitatea se estompează în aerul irizat şi fumuriu, că coroana pomilor nu-şi recapătă libertatea de a creşte decât de la o anumită înălţime şi distanţă, de unde neregularitatea amănuntului se pierde în unitatea viziunii de ansamblu.

Şi, fără să vrei, libera lor creştere, la marginea uni­versului închis al minţii, ţi se aseamănă cu acele gargouilles, care ţâşnesc din înaltul catedralelor de piatră pe la colţuri, pe care rînduiala duhului le izgoneşte ca pe nişte nagode telurice, elementare şi ameninţătoare ale or­dinii din tot.

Înţelegi atunci că, cu toată deosebirea de secole şi de stiluri — aci clasicismul veacului al XVII-lea, omologatul Versailles, întâlneşte Notre-Dame —, ai înaintea ta un om care nu se aşază înaintea universului şi la fel cu tine. Că ai un om a cărui „umanitate” este să se opună naturii, să i se afirme meşter şi stăpîn.

Câtă deosebire de aci şi pînă la sentimentul de în­frăţire a omului cu lucrurile din jur, cu sentimentul omului care trăieşte integrat în armonia măsurii fireşti a sferelor, în care proporţiile dintre ce exprimă şi ce tră­ieşte în jur cîntă o aceeaşi melodie, se topeşte în aceeaşi armonie a lumii, se simte al său dintre ai săi.

Nu trebuie, pentru aceasta, decât să priviţi gospodă­riile cu albul caselor risipite printre arbori pe dealurile pe sub care vă duce fuga trenului; ori să vă lăsaţi prinşi de vraja aşezării oraşului ca o floare printre plaiurile de verdeaţă, atunci când trenul începe să coboare panta de la Bârnova spre Iaşi.

La fel simţi dacă laşi să vorbească sufletului poezia aşezării mânăstirilor din jurul Bucureştilor, cum e Snagovul sau Căldăruşanii ori, mai departe, Horezul. Omul e altul. Lucrurile acestea nu se pot vedea şi sunt totuşi.

Nu este lucru mai instructiv pentru cine vrea să simtă ce-1 desparte de Apus şi ce-1 constituie ca reacţiune proprie, decât trecerea într-un scurt interval de timp de la catedrala romană a Albei Iulii, unde doarme între străini Iancu Vodă, la biserica de alături, clădită pentru încoronarea Regelui întregitor...

Am petrecut în vecinătatea lor multe ceasuri în timpul concentrărilor trecute. Dincolo, acelaşi sentiment măreţ al omului care vrea să domine înconjurul. Turnul care domină priveliştea din jur, zidurile că­rora timpul le-a dat culoare străvezie de parcă s-au spă­lat în el, crestăturile de piatră, totul vorbeşte de omul meşter, de omul care se impune firii, se vrea altfel şi stăpân faţă de ea, să înfrângă moartea şi irosirea vremii... să dureze.

Dincoace... totul e pe măsura omului şi a naturii din jur, de parcă-ai fi într-o grădină. Nici un efort de persis­tenţă. Totul e dezvoltarea firească a naturii dimprejur. Turnul din faţă străjuieşte întinderea ca un plop (în za­rea marelui canal de la Versailles, doi plopi închideau, dimpotrivă, zarea ca o poartă...). Pridvoarele din jurul bi­sericii se amestecă printre petunii. Totul e o procesiune liniştită a lucrurilor. Şi, prin deschiderea lor, pătrund zumzetul Văii Mureşului şi zarea fumurie a Zarandului. Nimic din ce a clădit omul aci nu insultă peisajul, nu i se deosebeşte, nu i s-a adăugat. Aci omul românesc e întreg, cum îl ştim, omul doinelor şi al horei, frate cu muntele şi cu codrul frate.

Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român. Una ţine de chemarea pămîntului — de legătura omu­lui cu cele de aici, de legătura lui cu ai lui, cu bătătura, cu câmpul, cu vitele.

Ca o unealtă a pământului lui Dumnezeu stă omul cu cuţitul în fiecare an asupra lui şi-i despică brazda, şi-1 fecundează cu sămânţă, şi i se nutreşte cu rodul. Şi vedenia lui e vedenia pământului, măsura lui e mă­sura hotarului, orizontul lui e zarea liniştită, aşteptarea binecuvîntării lui Dumnezeu este căderea ploii, timpul lui e osteneala milei de azi şi nădejdea celei de mâine. Biruinţa lui nu e jertfă, ci pătrundere de ape adînci. Străinătatea nu se lipeşte de el, se asimilează, se des­face, îşi pierde alteritatea şi se preface — vorba poetului — în apă şi în pămînt.

Aşa se poate spune că nu Roma a cucerit aici pământul, ci pământul a cucerit Roma.

Alta e chemarea codrului, chemarea singurătăţii, a vitejiei, a haiduciei. Chemarea culmilor aspre şi reci, chemarea apelor şi a stelelor ce se oglindesc în ape. Orizontul ei e spaţiul fără sfârşit, spaţiul ordonat în care zările se înfrăţesc şi se ţin unele pe altele de mâini, ca şi stelele cerului. Timpul ei este vecinicia.

Pentru această vedenie, lumea, viaţa nu sunt decât un măreţ alai, o vastă procesiune stelară, o neîncetată tre­cere...

Naşterea, nunta, moartea omului se ţes în cîntecul bra­dului, în cîntecul miresei, în colinde şi în bocet, ca şi la ospăţul de priveghi.

Maica mielului şi a păstorului aleargă după fiul pier­dut, care moare şi renaşte.

Sufletul omului trece din vamă in vamă, în marea li­turghie a firii.

Cântecul lui e cîntecul lumilor şi lacrimile lui sunt suspinele ei negrăite.

Pe icoanele pe care le lucrează încă azi pe sticlă ţă­ranii de la Nicula, buciumul viţei ţâşneşte din coasta Hristosului crucificat şi cântecul paparudelor înmoaie inima lui Dumnezeu pentru ploaie...

Nu ai nevoie să ieşi din Bucureşti. Ajunge să treci într-o după-amiază de vară, într-o zi de sărbătoare, pra­gul cimitirelor: Belu, Sfânta Vineri sau Pătrunjel... şi dacă încerci să te afunzi singuratic în duioasa reverie faţă de cei care ţi-au fost dragi şi nu mai sunt, lumea stră­veche izbucneşte lîngă tine, amestecând reveriei tale bo­cetul ritual, fără de care duhul celui mort nu se odihneşte şi nu dă pace celui viu.

Şi dacă ieşi în aceeaşi zi din oraş, pe orişiunde, nu dai bine de primul sat fără să întâlneşti organizată hora, ceremonia rituală a tracilor, în a cărei învârtire se îngînă oscilaţia lent progresivă a sferelor cereşti.

Şi când, gonind nebuneşte înainte, poposeşti la picior de plai, doina tracică şi ea te întâmpină cu melancolia ei liniştită şi duioasă.

Dacă balaurul, nici zmeul nu-ţi mai ies înainte de sub poduri şi dacă feţii-frumoşi nu-i mai ucid decât în basme — este pentru că ne-am obişnuit să dăm balauru­lui un chip material. Dacă însă îi referim mai departe sensul lui ancestral de duh rău, dogoarea lui şi relele i le simţim şi azi.

Dacă acesta este fondul nostru trac şi dacă noi suntem daci, mai mult prin inerţiile noastre sufleteşti, decât prin ispitele noastre —, de ce această reînnoire a sufletului trac?

Explicaţia trebuie căutată în ceea ce face pe oameni todeauna să se întoarcă asupra lor înşişi şi să-şi cerce­teze cugetul: durerea.

Când ţi se întâmplă ceva neplăcut; când în ochii al­tora se ţese despre tine o icoană nepotrivită fiinţei tale; când tu însuţi, judecându-ţi carenţele, ajungi să te în­doieşti, întoarcerea la rădăcinile fiinţei, la izvoare, ad radices, este un puternic mijloc terapeutic.

În prezenţa domniilor voastre, care aţi urmărit acest ciclu aici, eu văd tocmai această mărturie şi această sete de apropiere de ceea ce constituie sâmburele nealterabil al comunităţii noastre de simţire şi credinţa noastră că acest sâmbure este într-adevăr nealterabil şi are un rost şi o semnificaţie proprie.

Corespunde acest lucru unei realităţi ? Sau e o sim­plă creaţie a voinţei noastre această aplecare asupra tre­cutului nostru dac ? Corespunde. Nu numai pentru că ne înlesneşte afirmarea autohtoniei noastre efective pe meleagurile acestea, dându-ne astfel putinţa să răspundem în numele unei realităţi eterne mitului părelnic al milenarismului pe care l-au năs­cocit vecinii noştri. Nu numai pentru că ne dă garanţia durării peste toate vicisitudinile ceasului de faţă a ceea ce este o formă de viaţă atât de legată de acest pămînt, încât ai impresia că, chiar dacă acest pămînt s-ar goli de oameni, cei care le-ar lua locul s-ar face aidoma cu noi.

Dar pentru ce înăuntrul ethosului românesc ispita de a fi daci tinde să facă să predomine, din cele două ele­mentele antagoniste din care e făcut sufletul românesc, chipul omului de la munte, chipul omului de plai asupra omului de baltă ? Şi, dacă dintre cele două, primul, elementul păstoresc, este cel mai nealterat, celălalt fiind receptacolul tuturor petrecerilor străine prin Câmpia Dunării, se înţelege că tendinţa de întoarcere spre daci este o tendinţă netă de purificare a rasei. Şi mai e ceva. Lupta dintre ethosul păstoresc tracic şi ethosul plugăresc slavo-român s-a dus de-a lungul veacurilor cu sorţi variabili, până în preajma veacului al XlX-lea, începînd din secolul al VIII-lea.

Cu secarea pădurilor şi prefacerea României din ţară de păstori şi crescători de vite şi din ţară de ostaşi, etho­sul păstoresc se pare că cedează în faţa celui plugăresc.

Dispare din neam spiritul de aventură, spiritul îndrăz­neţ al culmilor, al zărilor îndepărtate, al adîncimilor amare, cum se rostea un păstor pentru orizontul mic de sat, pentru omul fricos şi aşezat, şi spiritul militar de or­dine şi de jertfă.

Abia dacă haiducii mai aduc din când în când aer pă­dureţ în lumea românească siluită de străini. Reînvierea spiritului dac e astfel menită să fie reîn­vierea virtuţilor ferice şi ostăşeşti ale neamului nostru, reînvierea zărilor de munte.

Şi dacă dacii s-au lăsat şi ei cândva ameţiţi de cultul viei — prefigurarea de altfel a buciumului viţei cel ade­vărat — şi dacă pentru asta Burebista şi Deceneu a tre­buit să le impună ispăşiri şi abstinenţe pentru a se reîn­toarce la virtuţile mai vechi —, ceasul nu e, poate, prea deosebit astăzi.

Să trimitem deci tineretul şcolilor, în vara ce va veni, în vara cea dintâi care urmează verii încercărilor, la munte, nu numai pentru dezgroparea — cu interes ar­heologic — a trecutului dac. Să-l trimitem pentru a-i face un suflet de munte. Să-l deprindem cu efortul ascensiunilor îndrăzneţe, cu aerul tare al culmilor, cu biruirea de sine pe care o reprezintă atingerea fiecărui pisc. Pentru ca, o dată ajuns acolo, în centrul templului circular al Marelui Zeu, regăsind sensul sideral al horei, resimţind singurătatea iubitoare de viaţă şi oameni, la glasul fluierului care cântă de sufletul omului şi de înfră­ţirea lui cu moartea, care nu mai e nimic, reîncadrat în armonia sferelor cereşti, înfrăţit cu codrul şi cu apele, să aprindă focurile mari, pământeşti, ale căror scântei să se ridice în văpaia curăţitoare către astrele cerului.

Soare care luminezi faţa pămîntului şi care noaptea îl întuneci, lăsîndu-ne singuri şi goi, Soare în care străluceste chipul Fiului tău în slava cerului şi pămîntului nou, primeşte arderea de tot a copiilor tăi neştiutori şi nevred­nici. Şi ajută-ne —, tu, care faci şi desfaci împărăţiile ca vieţile şi ca dimineţile, şi care risipeşti ceţurile, şi faci să crească florile şi grânele —, să vedem iarăşi răsărirea ta.

(Mircea Vulcănescu – Dimensiunea românească a existenţei)