III
Doamne, Slava Tie ca ai venit la mine, si m-ai lasat sa Te gust si sa vad ca Bun esti, ca mult-milostiv esti si preaminunat! Cum oare am plecat de la Tine? Cum am facut ca, incet-incet, m-am trezit in alta tara, fara credinta, fara parinti, fara vise, fara bucurie. Unde sint, unde m-au dus, Doamne, micile mele ingaduinte, voile mele, facute câte putin, pe toate. Azi facem o voie, mâine o facem mai repede si cautam alta, si tot asa, ca in basmul „Tinerete-fara-batrinete-si-viata-fara-de-moarte: Fat-Frumos, ajuns la mult-visatul tarâm fericit, uita de legea libertatii lui, si alearga la vânatoarea dupa ceva ce i se paruse vrednic si parelnic de râvnit, ca marul Evei. Si fuge, si fuge… si se trezeste ca-l strapunge un dor in piept... nu mai stia daca vuietul ce-l auzea era aievea, daca se sfâsiau cerurile sau cugetele lui de-acel suspin. Ajunsese in Valea Plângerii. Si toate amintirile vremelniciei in care visase vesnicia il napadira, pe el care gustase din preaplinul iubirii vesnice. Mama, tata, casa parinteasca, drumul pe care venise, luptele pe care le daduse… toate sapate inauntrul lui si duse in vesnicie. Imbatrânind, nemaiputând zbura, calul nazdravan, adica trupul sau, il duce catre locurile acum surpate sub vremi. Nici pietrele, nici stejarii, nici albinele, nici cerbii, nici o vietuitoare nu-l mai recunostea: sa fie oare acesta fiu de imparat, daca paraseste Raiul pentru o parere, sa fie oare acesta vrednic de cinste, daca leapada imparatia pentru o fuga de sine? Dar Fat-Frumos avea acum un dor mai mare decât cel cu care se nascuse: voia sa vada toate implinite, sa aduca amintirea biruintei chiar si la cele fara viata din trecutul sau, se purta de un foc nemistuitor si invaluitor care pentru pietre, pentru animale, pentru stejari, erau neintelese si nepatrunse, caci omul botezat nu-si pierde vrednicia decât lepadându-se de Adevar.
Astimp ce acestea se faceau in sufletul sau, iata, din tânar precum era in palatele de clestar, parul ii albise, barba alba ii crescuse pâna la brâu. Pasamite trupul i se pregatea de o calatorie catre lumina si mai de taina decât cele umbrite ale vietii. Avea sa fie ascutita ca o sabie, plutitoare ca o corabie, curgând ca un gând, duios ca un prinos... avea sa i se ceara vama, pentru fiecare lipsire de slava, poate va sa plânga, poate va sa geama... Vazând el ca nu-i timp de pierdut si loc de sezut, cauta cu privirea, sa se pironeasca cu sufletul cel ostenit pe vreo vedere neintinata, dar toate disparând, se facea ca nu mai ramasese decât un singur lucru din copilaria lui indepartata si fericita: un cufar prafuit. Cu mainile tremurânde, de evlavie si osteneala, da capacul la o parte: ghemuit il astepta moartea, credinciosul strajer al bunei chivernisiri a timpului in trup dat sufletului nostru. Supus, inteleptit acum (de drumul cel cu dus-intors) sa faca ascultare, Fat-Frumos se aseaza ca pentru rugaciune, si o primeste smerit, caci numai prin smerenie isi va fi recistigat nobletea de fiu al Imparatului. Moare numai vremelnicia, numai ceea ce facuse impotriva inimii calcare de porunca, si care pacatuise impotriva dragostei. Dragostea nu moare niciodata. Tineretea-fara-batrinete-si-viata-fara-de-moarte este a asculta si a face porunca lui Hristos - „Bucurati-va pururea!”
IV
Omul “mare”, in permanenta convalescenta a multor pacate, are si griji de om mare: se tot vorbeste despre criza, criza financiara, culturala, ideologica, criza valorilor. Prima criza a fost caderea din rai. Toate caderile subsecvente sunt deasemenea efectele neascultarii de glasul constiintei, glasul lui Dumnezeu din om. Solutia la ea: pocainta. Neacceptarea solutiei: durerea. Unde este binecuvintarea lui Dumnezeu, suspinul e doar de dulceata crescândului dor pe masura ce e implinit, nu de amaraciunea alteritatii.
Ce intelege omul azi prin "libertate"? I se spune ca libertatea este a nu avea intimitate. Ce intelege prin "valoare"? I se spune ca tot ce nu are substanta este valoros, si ca tot ce are, este prejudecata. Fara ratiune este cel ce nu vede ratiunea lucrurilor, iar cel fara-bunatate nu are intelegere, nebun este cel fara Dumnezeu si razboinicul nu-si va mai gasi propria inima. Ratiunea de a fi a omului este creata din preaplinul dragostei dumnezeiesti care voieste sa daruiasca omului tot ce exista, chiar si pe Sine Care este mai presus de existenta! Ratiunea pentru care a fost facut omul este nu numai pârga a toata firea, ci chiar si ce este mai presus de fire! Dar nu poti sa te numesti supraom si sa faci cele ale dobitoacelor, ci, ca sa primesti coroana, trebuie sa-ti pleci capul, iar smerenia este ca sa zic asa o calitate exclusiv crestina! Fara Jertfa Fiului lui Dumnezeu, omul nu poate fi implinit in adevar, pentru ca nu exista implinire fara sfintire. Omul, creat si supus necesitatii fiind, nu adauga lui Dumnezeu nimic decât… pe sine! omul Il primeste pe Dumnezeu, iar Dumnezeu il readuce in Rai. Aceasta este solutia la starea de criza.
Starea de criza este una cu totul opusa celei de pace sufleteasca, pace imposibil de atins fara Dar de Sus. Cine a fost vreodata la Aiud, a avut acolo certitudinea si revelatia Pacii. Pacea atotbiruitoare a Slavei. Sfintii Marturisitori de la Aiud sa ne destepte constiintele si inimile crestine si române, sa ne invrednicim de pocainta fiului risipitor, pentru care Tatal a facut lumea si plinirea ei, si pe care il asteapta inapoi Acasa, tresarind si suspinind, sa-i dea bunatatile cele vesnice.
Rasofora Neonila
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu