(…) Constrângerea brutală exterioară pe care noi, cei mai în vârstă am trăit-o, s-a transformat într-o autoconstrângere pe care o adoptăm cu entuziasmul perfid şi inconştient al apetitului de distrugere, de rău, de mutilare spirituală. În fond ea nu oglindeşte decât nesiguranţa noastră, complexele de inferioritate pe care le mascăm printr-un snobism care se vrea superb şi nu este decât pueril. Pentru că niciodată un om cu adevărat conştient de ceea ce reprezintă el, nu va recurge la asemenea jocuri dubioase de cochetare cu pseudoconvingeri tulburi, în fond lipsite de conţinut. De aceea, subliniez, omul trebuie să înţeleagă necesitatea de a fi reprezentantul unui anume popor, al unui anume ansamblu de moşteniri, de trăsături ereditare, de configuraţii tipice, trebuie să fie conştient de contribuţia sa valorică. Aceasta nu înseamnă xenofobie, dispreţ pentru o altă tipologie, ci pur şi simplu o plasare corectă şi obiectivă în ansamblul uman uriaş al mileniului actual şi o garanţie a evitării dezorientării sale pe toate planurile, dezorientare pe care o am putea defini ca decolorarea totală a fiinţei şi existenţei.
Să încetăm a ne nega pe noi înşine!
E dramatic că în ziua de astăzi, când totul este atât de tulbure, când existenţa noastră a căpătat o coloratură eshatologică, care ne face să ne întrebăm dacă nu cumva am ajuns la un final de ciclu, cu tot cortegiul lui de răsturnări capitale, de negare a valorilor umane generale, de punere a semnului minus în faţa unor fenomene prin excelenţă pozitive şi invers, zăbovim în a căuta semnele unei sănătăţi sufleteşti, ale unei linearităţi consecvente în comportare şi atitudine. Şi totuşi, conştiinţa că se poate şi altfel, este ziditoare. Cel puţin ar trebui să fie decisivă pentru minţile mai lucide. Ar trebui să înţelegem că altă alternativă nu există, pentru că nu duce nicăieri, decât cel mult la distrugerea umanităţii, înţeleasă altfel decât specie biologică. Să încetăm a ne nega pe noi înşine, cu tot ce s-a acumulat în cursul secolelor şi a clădit consecvent ceea ce numim civilizaţia europeană de tip creştin. Această conştiinţă ne-ar aduce şi nouă, tuturor, ancorarea într-o spiritualitate smerită dar fermă, în certitudinea că trăim sub acoperemântul lui Dumnezeu, care ne cunoaşte pe fiecare şi ne cheamă pe nume, aşa cum afirmă Rilke.
Pentru noi, cei din diaspora, necesitatea acestei atitudini este şi mai acută. Problemele cu care ne confruntăm sunt amplificate nu numai de noul mediu, ci şi de lipsa noastră de susţinere morală. Uneori ni se par superficiale, dar nu sunt. Ele constituie o maladie a însăşi existenţei noastre, nu numai ca neam dar şi ca indivizi. Pentru că, n-o spun eu, au spus–o mulţi alţii, omul nu este o acumulare cantitativă de date, din care iei sau pui ceva fără ca acest lucru să aibă consecinţe. Ca o tocană pe care o sărezi mai mult sau mai puţin după chef, îi pui cartofi sau ardei sau usturoi, iarăşi după gust. (Iertaţi-mi comparaţia dar ea este foarte plastică şi oglindeşte adevărul). Nu, omul ca individ, ansamblul de indivizi, comunitatea din care face parte sunt comparabile cu substanţe complexe, din care lipsa uneia din componente degradează structura chimică, duce la dispariţia substanţei însăşi. Ceea ce rămâne e o masă amorfă, inconsistentă, fără gust, fără caracteristici, o grămadă inertă, pe care nu ştim în ce categorie să o plasăm, nici noi, nici noul mediu în care vrem să trăim. Şi care, s-o recunoaştem, nu produce aprecierea pozitivă a acestuia.
Să fim lucizi, pericolul încercărilor de transformare este mortal pentru ceea ce reprezentăm noi ca entitate, fie individuală, fie colectivă. De aceea avem nevoie de unele cuvinte luminate, de unele exemple grăitoare, de pilde care să ne ajute a ne păstra pe linia de plutire, fără pericolul de a deveni o masă amorfă, cum spuneam adineauri, redusă la aspiraţia spre o „bunăstare” în ghilimele care nu rezolvă în fond niciuna dintre problemele fundamentale, un ansamblu de funcţiuni biologice din care spiritul lipseşte. Şi ce este omul fără spiritul său, fără un suflet conştient de rolul său, fără convingeri şi fără consecvenţa unei anumite spiritualităţi şi tradiţii specifice?
Există oameni care au susţinut atitudini esenţiale cu preţul libertăţii şi vieţii lor
Pericolul este cu atât mai mare, mai ales astăzi, când diverse ambiţii în preajma noastră, fac tot mai virulentă inconştienţa cu care le acceptăm şi justificăm, neînţelegând că ne aflăm pe marginea prăpastiei. De aceea e necesar să cunoaştem opinia unor personalităţi care au făcut totul pentru a ne păzi de pericolul paşilor greşiţi, care şi-au pus viaţa în slujba lucidităţii, a salvgardării, dacă vreţi s-o numim astfel, a însăşi esenţei noastre, fără de care nu mai suntem nimic decât nişte consumatori incolori, care respiră, se înmulţesc şi dispar apoi fără a lăsa urme. Nu este vorba de lozinci sforăitoare bune pentru campanii electorale, ci de atitudini esenţiale pentru omenire. Da, există oameni care le-au susţinut cu preţul libertăţii şi vieţii lor. Să ne amintim de Mircea Vulcănescu, autorul „Dimensiunii româneşti a existenţei”, pe care Thomas Masaryk, cunoscutul filozof şi preşedinte al Cehoslovaciei îl numea „un prinţ al spiritului, a cărui clarviziune şi subtilitate nu sunt egalate decât de marele său caracter” de marele gânditor şi poet Nichifor Crainic, iniţiatorul gândirismului, de Dumitru Stăniloae, de Victor Papilian, de Vasile Băncilă, de Vasile Voiculescu, ca să cităm doar câţiva. Şi cred că e bine ca pentru generaţiile de astăzi, care au avut şansa de a nu trăi momente ce vizau distrugerea noastră definitivă, cei cărora le datorăm existenţa noastră ca entitate naţională să nu rămână nişte nume abstracte.
Nu întâmplător am menţionat aceste nume. Pentru că toţi aceştia şi mulţi alţii au fost conştienţi de importanţa afirmării oricărui popor ca atare. Mi s-a cerut să vorbesc despre Dumitru Stăniloae, teologul plin de har, cărturarul eminent, omul integru, părintele iubitor, spiritul lucid care înţelegea că, aşa cum am spus, individul se poate salva doar prin conştiinţa apartenenţei la un ansamblu de tradiţii, de credinţe, de convingeri, la o configuraţie umană specifică. Da, el a fost toate acestea şi pe măsură ce trece vremea apare tot mai evident că precum puţini alţii, a reuşit să întrunească într-o singură persoană toate aceste faţete ale unei personalităţi de excepţie. Nu cred că e cazul să înşir aici datele sale biografice, care se pot citi în nenumărate lucrări de acest fel.
Pe scurt, s-a născut în 1903 în satul Vlădeni-Ardeal, lângă Braşov, din părinţi ţărani. Era un sat de munte, cu pământ sărac, aşa că principala ocupaţie a oamenilor era făcutul fânului, pe care apoi îl vindeau. Locuitorii erau destul de lipsiţi. Bunicul meu a plecat, aşa cum se obişnuia atunci, în America, să muncească la căile ferate şi după doi ani, când s-a întors, cu banii aduşi şi-a putut construi şură. Am povestit în cartea mea “Lumina faptului din lumina cuvântului“, că întorcându-se, a dat în faţa casei de un băieţel de vreo trei ani care se juca în ţărână. “Cum te cheamă, drăguţule?” l-a întrebat. Băieţelul a răspuns. “Dumitru ane Irimie, nene”. “Hai încoace, dragul tatii, tu eşti copilul meu!” “Ba nu, nene, tata e în America!” La recomandarea insistentă a învăţătoarei, care şi-a dat seama de inteligenţa excepţională a copilului, l-au trimis cu mari sacrificii mai departe la liceul Andrei Şaguna din Braşov, unde, ca elev eminent a putut căpăta bursa Emanoil Gojdu. A frecventat teologia la facultatea din Cernăuţi. Marele mitropolit Nicolae Bălan l-a trimis apoi la studii în Grecia, Franţa şi Germania, a făcut un doctorat strălucit şi la 28 de ani era profesor şi apoi rector la Academia Teologică din Sibiu.
De aceea voi vorbi scurt despre opera sa, despe contribuţia sa esenţială la cultura românească. Trebuie spus că părintele Dumitru Stăniloae este foarte bine cunoscut în străinătate, fiind considerat pretutindeni ca cel mai mare teolog ortodox al secolului 20.
El a fost conştient, cum spuneam, de necesitatea efortului de a ţine trează conştiinţa noastră ca popor care ocupă un loc în istorie pe care numai noi românii ne străduim să-l minimalizăm. În momentul de faţă acest lucru este poate mai important decât oricând. Am mai spus-o: toate popoarele Europei, posesoare ale unei civilizaţii de esenţă creştină şi pe care unii se străduiesc cu încăpăţânare s-o elimine din existenţa noastră, de altfel cu consecinţe care îngrozesc, toate aceste popoare se străduiesc să-şi afirme eredintatea, datele caracteristice, cultura, realizările: spaniolii vorbesc cu mândrie de Cervantes, de Cid, de rolul lor istoric în stoparea înaintării în occident, în întreaga Europă, a distrugerii civilizaţiei creştine. În paranteză trebuie spus că acelaş merit l-au avut ţările române în Est, dar noi nici măcar nu înregistrăm acest fapt esenţial, pe care l-am uitat de mult. Francezii se autonumesc inevitabil “la grande Nation”, plasându-se pe cea mai înaltă treaptă a realităţii aşa cum o percep ei, atât pe plan istoric cât şi contemporan. Nemţii sunt convinşi că muzica, arhitectura, literatura, filozofia, modul lor de viaţă sunt superlative. Polonezii (am cunoscut o sumedenie în lagărele de azilanţi prin care am trecut), privesc de sus la toţi ceilalţi. Chiar dacă părinţii lor au venit în Occident, la începutul secolului 20, ruşii îşi păstrează şi astăzi limba, tradiţiile, credinţa.
“Prinţul spiritului” Mircea Vulcănescu, spunea în cartea sa “Dimensiunea românească a existenţei: “fiecare popor are lăsată de la Dumnezeu o faţă proprie, un chip al lui de a vedea lumea şi de a-l răsfrânge pentru alţii…în funcţie de dimensiunea în care i se proiectează lui însuşi existenţa.”
Reflexii despre spiritualitatea poporului român
În cărţile sale “Reflexii despre spiritualitatea poporului român”, “Ortodoxie şi românism” ca şi în nenumărate studii şi articole, Stăniloae examinează problema conştiinţei naţionale şi a limbii, ca unealtă fundamentală a păstrării acesteia, si ca atare, a însăşi supravieţuirii neamului nostru. El scoate în evidenţă totala uniune dintre credinţa poporului şi noţiunile teologice, care poate, în nicio altă limbă nu sunt atât de identificate cu spiritul, cu mentalitatea, cu contopirea dintre gândirea biblică şi caracteristicile moştenite, reprezentând însăşi structura noastră sufletească. Pentru că nu trebuie să uităm: poporul român este singurul care s-a născut creştin, creştinarea coincizând cu formarea sa. De aceea, în mod remarcabil, el are o plămadă alcătuită din elemente în care creştinismul a fost una dintre componentele fundamentale, de neseparat de celelalte elemente definitorii şi nu un adaos târziu necesitând adaptări inevitabile, concesii ce abandonează structura lui iniţială. Toate acestea s-au reflectat în limbă. Stăniloae consacră capitole întregi unor cuvinte şi expresii care n-au echivalente în alte limbi. De exemplu, noţiuni ca om “cuminte”, “înduhovnicit”, de “har” sau de “ dor” pe care îl defineşte ca pe o lipsă a comuniunii, cu suferinţa pe care aceasta o produce. “Nu ştiu” spune el “dacă dorul mai e aşa de mult cântat la alte popoare. El presupune accente de duioşie şi reflexiune iubitoare, aflarea într-un spaţiu mioritic de ritm atât interior cât şi exterior, alternând durerea cu nădejdea revederii, cu sentimentul mângîietor pentru persoana depărtată, aşa cum le auzim de atâtea ori exprimate în doine, un femomen unic în muzica popoarelor. Inevitabil, şi cântările bisericeşti ortodoxe conţin această reflexiune plină de mister şi nunanţare.”
Iată ce scrie poetul Dumitru Ichim, care a devenit preot: “Înrudit cu Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, părintele Stăniloae ne vorbea despre “Biserica ţăranilor”, adâncurile ortodoxiei noastre. Mulţi dintre poeţii şi scriitorii de vârsta mea îşi amintesc de întâlnirile cu cel care ne-a adus Filocalia în limba lui Eminescu: În cuvântul românesc Stăniloae descopera un destin al neamului nostru, acela de îndumnezeire a lui, în care Savaot se apropia de noi ca în icoanele de lemn, bun şi iertător, iar ţăranul român îşi exprima noţiunea de transcendenţă prin expresia “Dumnezeu drăguţul”, un diminutiv majestos de alintare a persoanei iubite, persoana care a dat istoriei miracolul supravieţuirii noastre de neînţeles pentru unii istorici. Folclorul românesc este o tindă a raiului, cu Dumnezeu prezent pretutindeni. Cine este păstorul din “Mioriţa” decât o imagine a Păstorului care transformă moartea în nunta fiului de împărat? Cine este Manole, ziditorul bisercii, decât forma româneasca a lui Emanuel? O minunată imagine ne oferea Stăniloae prin spirala turnurilor mânăstirii Curtea de Argeş, icoană a înduhovnicirii, a dorului care nu se închide în cerc, ci devine mereu o spirală, ca o permanentă căutare şi înălţare?”
Remarcabil faptul că numai în limba noastră întâlnim expresii ca “Dumnezeu drăguţu', Măicuţa Domnului”, toate oglindind o gingăşie şi un sentiment de apropiere de divinitate. Dumitru Stăniloae scoate în evidenţă şi analizează această trăsătură cu totul originală a ortodoxiei româneşti. El afirmă că folosind aceste elemente ale limbii noastre s-ar putea defini o teologie de mare exactitate şi sensibilitate, reflectată şi în limba noastră liturgică, pe care ar trebui s-o păstrăm cu grijă pentru unicitatea ei grăitoare. El subliniază în această carte, ca şi în multe alte opere, structura tipică a religiozităţii româneşti, care ar putea face ea singură subiectul unor analize extinse, suprinzătoare prin concluziile lor şi pe care e păcat că o abandonăm pentru contrafaceri seci, amorfe, ale unui limbaj cotidian lipsit de har şi fior sacru. Înainte de a ne lepăda limba, ar trebui să ne gândim la unicitatea unor cuvinte, de netradus în alte limbi, pe care mulţi filologi specialişti le-au analizat în cursul timpului, subliniindu-le originalitatea. Am menţionat pe scurt doar câteva aspecte ale acestei probleme, care ea însăşi ar putea face subiectul unor îndelungi studii. Este greu să vorbeşti despre unul dintre cei mai mari teologi nu numai ai ortodoxiei, deoarece ar trebui să ai acces la această ştiinţă, care nu este numai ştiinţă, ci este convingere, credinţă, entuziasm, gândire nuanţată şi specifică. Pentru că în acelaşi timp, teologia este trăire, este încredere în Dumnezeu, este certitudinea că suntem fiinţe privilegiate, pe care Dumnezeu le numeşte fiii Săi, le iubeşte ca pe fiii Săi şi cărora le dă necontenit dovada acestei iubiri, dovadă atât de evidentă, dacă ne dăm osteneala să o vedem. De fapt, ea este accesibilă fiecăruia dintre noi, chiar dacă nu suntem teologi. Acesta este marele mister al perenităţii credinţei. Trebuie doar să ne deschidem ochii, să nu ne încăpăţânăm a defila prin viaţă rămânând doar la aparenţe, fără a-i descoperi esenţa. De aceea, este fundamentală teologia personalistă, în care raportul Dumnezeu-Om este esenţial, omul fiind înălţat de Părintele său la rangul de convorbitor, cu toate atributele acestuia. Este o teologie a dualităţii eu-tu, a relaţiei indestructibile între divinitate şi om, în care omul este pus în faţa Creatorului său, şi Creatorul îl primeşte la Sine pe cel pe care l-a creat. Căruia îi dă cea mai definitivă dovadă de iubire: „aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe însuşi Fiul Său l-a jertfit pentru mântuirea ei”.
Teologia comuniunii dintre personae joacă un rol important în opera lui Stăniloae
Este, de fapt, o teologie a comuniunii dintre persoane, care joacă un rol important în opera lui Dumitru Stăniloae. Gândirea lui depăşeşte discursivul, împletind opusul cu afirmaţia în actul cunoaşterii, având divinitatea ca temelie a comuniunii, în care persoana se defineşte, prinde contur. În viziunea sa, comuniunea nu este o noţiune abstractă. Ea este identificarea iubirii de sine cu iubirea de aproapele, într-o realitate vie. Teologia dezvoltată de el nu este o ştiinţă de concepte, de elaborări ştiinţifico-filozofice. Dumnezeu se coboară la om, se micşorează, se smereşte pentru a dobândi dragostea lui. Această autosmerire a Domnului, coborârea Sa la om poartă în teologie numele de chenoză. Nici un alt teolog nu a dezvoltat cu atâta profunzime teologia chenozei. Dar, în acelaşi timp, iubirea lui Dumnezeu lasă omului libertatea de opţiune. Omul este liber să se mântuiască dacă vrea, să vină la Dumnezeu sau să se îndepărteze de El, să aleagă drumul pe care îl vrea. Tocmai în această libertate acordată omului se vede iubirea totală a Creatorului pentru creaturile Sale. Prin această libertate omul îşi câştigă dreptul la nemurire, la viaţa veşnică. Căci numai prin această libertate, prin această voinţă liberă de a alege alternativa pe care o voieşte, omul se poate defini ca fiinţă care îşi manifestă la rândul său dragostea faţă de Creator. Numai astfel se poate apropia de El, într-un elan pentru care slabele noastre posibilităţi de exprimare sunt atât de neputincioase, încât nu reflectă nici pe departe infinitatea, atotputernicia şi bunătatea lui Dumnezeu.
Moştenirea sa spirituală este impresionantă: peste 30 de titluri de cărţi originale, traduse în germană, engleză, franceză, spaniolă, italiană, catalană şi aşa mai departe. Un număr enorm de articole şi studii în reviste teologice sau literare cum ar fi Gândirea, Luceafărul, Telegraful Român ş.a.. Şi mai cu seamă monumentala sa operă, Filocalia, în 12 volume, traducere a operei Sfinţilor Părinţi, însoţită de comentarii şi note. Iată ce spune Emil Cioran într-o scrisoare din 22 iunie 1985, citez: „Mult stimate Părinte Stăniloae, scump prieten, ...V-am spus la Paris şi ţin să repet că Filocalia este un monument capital în istoria limbii noastre. În acelaşi timp, ce lecţie de profunzime pentru un neam nefericit şi uşurelnic. Din toate punctele de vedere, o asemenea operă este chemată să joace un rol considerabil. Sunt nespus de mândru că vă cunosc de mai mult de o jumătate de veac. Cu tot respectul şi cu toată prietenia lui, Emil Cioran”.
Alexandru Paleologu, declara într-un articol: ”Părintele Stăniloae mi-a luat solzii de pe ochi”. Mai târziu, într-un interviu dat lui Nicolae Stroescu Stânişoară, tot Alexandru Paleologu spune: „…predica părintelui Stăniloae m-a lămurit dintr-o dată asupra unui lucru fundamental, esenţial, crucial, pot să spun, cuvântul cel mai potrivit este crucial, în problema itinerarului meu şi al altora, itinerar care nu este niciodată rectiliniu, nu este niciodată ferm şi sigur, are reculuri, are momente de fervoare, are momente de întrerupere, până nu ajungi la acea încheiere clară şi simplă, pe care am auzit-o în predica părintelui Stăniloae…”
Cred că efectul acesta de cotitură hotărâtoare pe care a produs-o în gândirea multora, existenţa şi opera tatălui meu, este unul dintre aspectele ei cele mai importante şi cele mai specifice. El a fost un exemplu pe care cei ce l-au cunoscut, s-au străduit să-l urmeze.
Părintele Stăniloae a fost o persoană de mare nobleţe sufletească
Mai puţin s-a vorbit însă despre omul Stăniloae. Dincolo de spaţiul conceptual al operei sale, ale cărei dimensiuni spirituale sunt atât de importante, dincolo de inteligenţa, erudiţia, puterea sa de muncă, toate aceste calităţi tipice pentru un mare gânditor, el a fost o personalitate de mare nobleţe sufletească, exemplu de devotament şi dăruire pentru toţi cei cu care a venit în contact pentru că a înţeles că o dată cu darul preoţiei se primeşte şi o mare răspundere în faţa lui Dumnezeu.
Pentru el credinţa n-a fost o noţiune abstractă, convingerile religioase n-au fost o haină pe care o porţi la vedere în faţa celorlalţi şi apoi o atârni în cuier până duminica viitoare. A fost ancorat în credinţă, iubindu-i pe oameni în care a văzut creaţia lui Dumnezeu. Nu putea să nu iubească pe cei pe care Creatorul îi numise fiii Săi, chiar atunci când Îl răstigneau pe cruce. Pe toţi oamenii tata i-a privit ca pe fraţii săi întru Domnul, considerându-se răspunzător pentru fiecare, aşa cum trebuie să se considere orice slujitor al altarului.
Nu predica numai frumos şi convingător. O fac şi alţii. El trăia credinţa lui. O lua în serios. Îşi însuşise un stil de viaţă unitar şi concret, pentru sine, pentru conştiinţa lui, nu pentru scenă, nici pentru a se impune altora. Această consecvenţă i-a îngăduit să trăiască o mare libertate interioară, să nu se lase amăgit de aparenţele unei aşa zise originalităţi care neagă însăşi esenţa credinţei noastre, ale unui apetit pentru inovaţii fără conţinut şi semnificaţii ancorate în dreapta credinţă.
Gentileţea şi înţelegerea nu au însemnat abdicarea de la principiile care au fost însăşi coordonatele existenţei sale. El a nutrit convingeri pe care le-a predicat atât prin cuvânt cât şi prin întreaga sa atitudine. Nu a tolerat nici la alţii abateri de la aceste coordonate fundamentale. L-am văzut de câteva ori mustrând cu asprime şi amărăciune. A criticat vehement toate excesele, dezechilibrul, abdicarea de la moralitatea fără compromisuri ca şi bigotismul îngust şi cabotin. A căuta spectaculosul şi senzaţiile ieftine, a părăsi autentica smerenie, discreţie şi decenţă l-au contrariat şi l-au dezamăgit profund. Credea cu adevărat. Pentru el, legătura cu Dumnezeu era o legătură concretă, personală. Din această relaţie concretă, personală, a luat tatăl meu forţa de a fi senin, liniştit, calm, în pofida nenumăratelor greutăţi prin care a trecut. Şi ne insufla şi nouă încredere. „Ai încredere în Dumnezeu”, spunea. „El nu ne uită.”
A-şi păstra cumpătul, a-l insufla şi celorlalţi, a fost pentru el o problemă de conştiinţă, prin care confirma odată în plus intensitatea legăturii cu Dumnezeu. Uneori o făcea cu o oarecare asprime. „Crezi în Dumnezeu sau nu crezi?”, m-a întrebat. Eram copil şi teroarea, spaima pătrunseseră până în sălile de clasă. „Dacă da, atunci concretizează-ţi credinţa prin răbdare şi convingerea că până la urmă El te ajută. Dacă nu, atunci trebuie să-ţi reconsideri modul de existenţă. Viaţa, aşa cum trebuie s-o înţelegem noi, creştinii. e efort, ascensiune, un drum în care nu există decât un sens, în sus. Fără efort şi fără nădejde nu se poate.”
Era prietenul meu. Asculta cu nesfârşită răbdare şi totdeauna ştiam că găseşte soluţia pentru grijile, sentimentele, nedumeririle, temerile mele. De câte ori am alergat plângând la el! Trăiam vremuri grele, când pe toţi, vârstnici şi copii, ne paralizau groaza şi ameninţările. Şi atunci ştia să-mi vorbească astfel încât totul să-mi pară mai uşor de suportat. El însuşi era ameninţat, urmărit. Unii colegi profesori la facultate îl batjocoreau. I se scosese numele de „mistic”. Numai cine a trăit acele timpuri ştie ce periculos era un asemenea epitet şi consecinţele au fost dintre cele mai grave. Nici atunci nu-şi părăsea liniştea şi seninătatea. „Ai încredere în Dumnezeu”, repeta. „El nu ne lasă.” Acesta a fost crezul pe care l-a păstrat toată viaţa, în cele mai teribile încercări prin care a trecut. Când a fost eliberat din puşcărie, după cinci ani în care nu ştiusem nimic unii despre ceilalţi, a stat toată noaptea în Gara de Nord, ca să nu ne sperie sosind în toiul nopţii. Şi a venit acasă de-abea dimineaţa, după ce a dat două telefoane, pregătind-o pe mama, pentru ca surpriza să nu-i facă rău.
Cum a fost în închisoare?”, „Ei, n-a fost chiar aşa de rău”, răspundea zâmbind
„Cum a fost?”, îl întrebam. „Ei, n-a fost chiar aşa de rău”, răspundea zâmbind. (Trebuie spus că în puşcărie a fost operat de hernie, fără anestezie, de către un alt deţinut, medic chirurg, cu un cuţit de bucătărie pe o masă de bucătărie). Îşi reproşa că din cauza lui am suferit şi noi, mama şi cu mine. „Bietele de voi! Prin câte umilinţe şi încercări aţi trecut”. Nu l-am auzit niciodată spunând un cuvânt rău despre cei care l-au adus în această stare. „Ce suflete chinuite!”, spunea.
O, câtă dreptate avea. În momentele grele am înţeles câtă dreptate avea. Am înţeles că dacă într-adevăr îţi pui nădejdea în Dumnezeu, te ajută, în mod concret, surprinzător de concret. Nu e o figură de stil. E cea mai firească şi cea mai lipsită de spectaculos realitate. Da, avea dreptate să fie atât de categoric. Prin cuvintele lui mi se dezvăluia modalitatea verificată de a vieţui şi a supravieţui. Şi i-am fost recunoscătoare pentru că mi-a dat sfatul cel mai înţelept, cel care mi-fost mai de folos în viaţă. Acela de a-ţi lua convingerile în serios.
L-am auzit de nenumărate ori spunând: ”Eu sunt preot, nu pot să fac asta.” Sau: ”Noi suntem o familie de preot şi trebuie să ne purtăm ca o familie de preot„ .
Acesta este lucrul cel mai important pe care l-am învăţat de la el: anume că la temelia întregii umanităţi, care se înţelege ca umanitate şi nu ca o specie animală cu funcţiuni exclusiv biologice, stau poruncile Domnului: „Să nu înşeli, să fii corect, cinstit, să-ţi respecţi cuvântul dat”…Ele sunt premizele oricărei aspiraţii către îmbunătăţirea spirituală, către dobândirea chipului de drept, bine plăcut lui Dumnezeu.
(…) Depărtarea temporară, anii care s-au scurs de la moartea sa nu-i estompează chipul, ci îi conferă, pe măsură ce trece timpul, realele sale dimensiuni spirituale, care apar din ce în ce mai copleşitoare. Dincolo de capacitatea intelectuală, de puterea de sintetizare, de originalitatea gândirii, personalitatea sa s-a caracterizat printr-o acută luciditate, îndreptată mai întâi asupra lui însuşi. Prin severitatea cu care s-a privit şi cu care a aşteptat de la sine însuşi să valorifice darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Nu s-a cruţat, n-a dat dovadă de indulgenţă în ceea ce-l privea. N-a abdicat niciodată de la principiile pe care nu le-a expus numai în cărţi, ci le-a predicat atât prin cuvânt, cât şi prin întreaga sa atitudine. Şi cred că admiraţia pe care i-o nutresc sincer atâţia oameni, obligă nu numai la cunoaşterea şi exegeza operei sale, ci şi la adoptarea unei atitudini concrete de viaţă, aşa cum a trăit-o el şi a predicat-o cu consecvenţă.
Şi aş putea aminti aici cuvintele lui Shakespeare, care i se potrivesc foarte bine: ”mai presus de orice să-ţi fi credincios ţie însuţi” Aş adăuga: ţie însuţi şi înainte de orice lui Dumnezeu, în lumina Căruia existenţa capătă veridicitate, sens şi certitudinea veşniciei.
Mulhouse, 14 feb.2010
Transcriere: Părinte Emil TANCA
Preluare: Lăcaşuri Ortodoxe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu