1945, din culisele rezistenţei pentru salvarea Maramureşului.

În toamna anului l944, Armata Roşie, trecând peste Carpaţi, a intrat în Maramureş şi în Ucraina Transcarpatică. Concomitent, autorităţile comuniste, controlate de Moscova, au acţionat pentru a pune în aplicare planul de ocupare a acestei zone şi de separare a Maramureşului de Ţară. După l989, am sperat că aceste evenimente vor fi clarificate, dar în urma vizionării emisiunilor şi a lecturării articolelor pe această temă, am ajuns la concluzia că, în abordarea fenomenului Sighet, au rămas elemente necunoscute, iar unele dintre cele cunoscute, sunt relatate tendenţios sau interpretate greşit.



Un bun prieten, căruia îi mulţumesc, mi-a trimis cópii ale articolelor: 1945. Cum a rămas Maramureşul românesc? de Aleksandr Stacalin (Moscova) şi Revolta contraalipirii Maramureşului la Ucraina Subcarpatică de Vlad Manoliu, apărute în revista Magazin istoric. În articolul de la Moscova, autorul acordă o importanţă majoră demonstraţiei de la Sighet, căutând să justifice arestarea conducătorilor ei. Atunci a fost arestat şi tatăl meu, Pop Octavian, preot în localitatea Berbeşti, un sat situat în apropierea Sighetului. Datorită implicării lui în această acţiune de protest, am reuşit să cunosc evenimentele respective, iar la unele am fost martor ocular.



Nu voi uita niciodată momentul de profundă emoţie şi accidentul pe care l-am avut când câţiva maramureşeni implicaţi în acţiune au depus jurământul.

Ulterior, am descoperit locurile unde erau ascunse cantităţi apreciabile de muniţie, armament şi lozincile confecţionate pentru demonstraţia de la Sighet.

Într-o noapte, în localitatea Berbeşti, pe terenul situat între drum, biserică şi şcoală, o unitate de artilerie germană a amplasat un număr mare de tunuri. Comandamentul s-a instalat în casa parohială, care era nelocuită.

La plecare, au lăsat sub duş umea 6 mc de lăzi cu cartuşe.



De asemenea, au tras clopotele şi au organizat un ceremonial religios, cu onoruri militare, îngropând în cimitirul de lângă biserică două sicrie în care se aflau, de fapt, mitraliere şi cartuşe. Un alt sicriu cu mitraliere a fost îngropat la marginea drumului, între localităţile Berbeşti şi Vadu Izei, punându-se o cruce cu inscripţia Erou necunoscut.



Căutând cuiburi de păsări şi porumbei, sub cu pola din turnul bisericii am găsit mitraliere, iar în podul bisericii, între plafon şi acoperiş, am găsit puşti. Având nevoie de alimente pentru militari, în secret, germanii vânduseră arme populaţiei - cartuşele se dădeau pe ouă, armele pe păsări, mitralierele pe porci iar un tun, pe patru bovine (s-au cumpărat patru tunuri). După arestarea tatălui meu, la perchiziţia efectuată de către Serviciile Secrete Sovietice, acest armament nu a fost găsit. Sub duşumeaua din casa parohială s-au găsit doar câteva butoaie goale, o damigeană cu vin şi un butoiaş de 50 litri, cu ţuică. Din fericire, acest butoiaş a salvat situaţia!



Am aflat că, înaintea demonstraţiei, armamentul fusese ascuns în Sighet şi pe malurile râurilor Mara şi Cosău, în apropierea localităţii Vadu Izei. Îi spusesem tatălui meu de descoperirea făcută. Realizând pericolul cunoaşterii ascunzătorii de către un copil, a considerat necesar să ia unele măsuri de protecţie. Astfel am avut prima discuţie în care m-a convins de necesitatea păstrării tăcerii. După arestarea tatălui meu, am luat cunoştinţă de eforturile depuse pentru salvarea lui, iar după eliberare, el însuşi mi-a relatat, foarte prudent şi reţinut, unele întâmplări din perioada de detenţie.



Nucleele de rezistenţă. De la tatăl meu ştiu că odată cu înaintarea Armatei Roşii, teritoriile noastre au dobândit importanţă strategică şi politică pentru Moscova. În consecinţă, s-a intenţionat formarea unei mici republici sovietice, în componenţa căreia urmau să intre: Bucovina , o porţiune din nordul judeţului Suceava, Maramureşul şi Ucraina Subcarpatică. În acest plan erau implicate Rusia, Ucraina, România, Cehoslovacia şi Ungaria - România şi Cehoslovacia doreau să-şi salveze teritoriile, Ungaria, profitând de conjunctura apărută, emitea unele pretenţii teritoriale, iar Ucraina insista pe lângă Moscova ca aceste teritorii să-i aparţină. În final, în urma unor întâlniri şi convorbiri bilaterale secrete, Moscova a acceptat doleanţele Ucrainei, astfel că, în toamna anului l944 şi începutul anului l945, aceasta, supravegheată atent de Moscova, formează Rada Populară a Ucrainei Subcarpatice, subordonată ei şi având reşedinţa la Sighetu Marmaţiei. Zona intră sub controlul Armatei Roşii, jandarmeria este desfiinţată, iar în locul prefectului destituit este instalat ucraineanul Odoviciuc. Nemulţumită de separarea judeţului de România, populaţia era hotărâtă să împiedice acest lucru. În Borşa, Vişeu, Dragomireşti, Strâmtura, Ieud, Apşa, Berbeşti, Fereşti, Onceşti, Oarţa, Ocna Şugatag au apărut nuclee de rezistenţă.

În general, la conducerea lor se aflau preoţii, învăţătorii şi gospodarii fruntaşi. Ei au organizat apoi şi localităţi limitrofe. Scopul iniţial era pregătirea populaţiei pentru acordarea de sprijin în situaţii de necesitate. Din rândul lor s-au format grupuri de iniţiativă pentru apărarea intereselor maramureşenilor, ce au avut câteva întâlniri la Sighet, cu conducătorii Radei Populare, şi la Munkacevo, cu conducătorii Armatei Roşii de acolo. Cu tot efortul depus, nu s-a reuşit stoparea planului sovietic, la a cărui punere în practică îşi conjugau eforturile conducătorii politici şi Serviciile Secrete.



de Liviu POP



Continuarea la:

http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/