Redactorul-şef al revistei "Calistraţii", Silvian MAN: Generaţia interbelică şi România Mare.

Clasa a patra a fost primul contact cu istoria. Îmi aduc aminte cât de frumos ne vorbea doamna învăţătoare de eroii ţării, de curajul şi jertfa lor, dar mai ales de România Mare. Încă de mic, mereu mi-am pus întrebarea: Cum de visul mileniar al românilor, România Mare, a durat doar 22 de ani? O vedeam ca pe un vis – cum l-au văzut şi înaintaşii, cum îl văd şi îl vedem din nou acum, o vedeam ca realizarea de secole a neamului nostru oropsit. Pe oricine întrebam, mă lăsa rece şi fără lămurire. Mereu mi s-a răspuns fie că a fost un context politic nefavorabil, fie că soldaţii îşi pierduseră din curajul lor sau că pentru menţinerea relaţiilor externe cu anumite state, a trebui să facem acest sacrifiu. Doar cei apropiaţi de inima mea au putut să-mi răspundă că nu mai avea cine să o apere, pentru că ştiam adevărul. Pentru unii poate par copilăros şi articolul deja sună a pagină de jurnal, dar de fapt rezumă transormarea care s-a produs în timp în mintea mea, până când am ajuns la concluzia că România Mare a început să existe odată cu oamenii ei cei mai valoroşi, generaţia interbelică. Am simţit puterea lăuntrică a neamului nostru şi nu am crezut nimic din răspunsurile reci cele care mi s-au spus când eram copil!

Prea puţini mi-au răspuns că de fapt totul a pornit de la cârmuirea slabă şi complet nevrednică a regelui Carol al II-lea şi a politicienilor ţării, care au permis descompunerea teritorială, pe fondul jocurilor făcute de marile puteri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Pactul Molotov-Ribbentrop, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler, a fost tratatul de neagresiune încheiat între URSS şi Germania nazistă, semnat la Moscova, în prezenţa atentă a lui Stalin, la 23 august 1939 de către ministrul de externe sovietic (Molotov) şi ministrul de externe german (Ribbentrop). Prin acest pact secret, cei doi lideri, Hitler şi Stalin, îşi împărţeau zonele de infuenţă în Scandinavia, ţările baltice şi Europa de est. Pe noi ne interesează prevederea prin care Stalin dorea Moldova dintre Prut şi Nistru şi Bucovina în corpul colosului sovietic.

Pe baza acestei înţelegeri secrete cu Hitler, în seara de 26 iunie 1940, Romînia avea ultimatum din partea URSS-ului să cedeze Moldova dintre Prut şi Nistru şi Moldova de nord – Bucovina. Atât palatal regal cât şi guvernul condus Gheorghe Tătărescu nu au reacţionat la cererile abusive ale bolşevicilor (deşi s-a făcut o şedinţă a Consiliului de Coroană pe această problemă) şi au permis tancurilor sovietice să sfâşie trupul sfânt al ţării. Pe lângă aceste teritorii, a mai fost răpit şi Ţinutul Herţa care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, şi nici nu fusese revendicat de URSS. Evacuarea armatei şi administraţiei române a fost însoţită de vaste acţiuni antiromâneşti ale sovieticilor şi grupurilor de comunişti civili (jafuri, ucideri, violuri), în urma retragerii murind peste 30.000 de soldaţi români.

Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu, trupele sovietice intră în Basarabia şi Bucovina, „încă din noaptea de 27 spre 28 iunie”, la ora 3 dimineaţa, străpungând teritoriul românesc prin cinci puncte. În acelaşi timp, grupuri specializate organizează acţiuni antiromâneşti cu scopul de a crea panică, dezorganizare şi confuzie generală. Astfel de acţiuni au loc în oraşele: Chişinău, Cernăuţi, Soroca, Tighina şi Reni. Starea de spirit a populaţiei basarabene, încă de la începutul evacuării armatei, administraţiei şi civililor români, este consemnată de sursele sovietice astfel: „...ruşii indiferenţi; evreii aclamă intrarea Sovietelor în Basarabia. Românii de la sate surprinsi de evenimente, nu înteleg ce se petrece”. Documentele strânse arată că „actele de agresiune şi batjocorire” întreprinse împotriva armatei române care se replia începând cu data de 28 iunie 1940, au fost iniţiate şi desfăşurate de armata sovietică în colaborare cu bandele formate mai ales din minoritari. Chiar şi regele Carol al II-lea acordă multe rânduri crimelor produse după cedarea Basarabiei.

Doar în perioada 1940-1941, Stalin a deportat 300.000 de români basarabeni şi bucovineni în Siberia, iar până în anul 1964 au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan în total 1,2 milioane de români din Basarabia şi Bucovina. Aceste cifre prezentate de Victor Barsan în Masacrul inocenţilor şi atestate de mulţi istorici, dar de fapt în realitate sunt mai mari, statisticilor oficiale sovietice (care nu s-au sfiit să noteze cifrele reale), iar consecinţele produse de aceste deportări masive ale populaţiei româneşti în Orientul îndepărtat se resimt astăzi, ca şi acum 50-70 de ani printr-un intens proces ce rusificare al populaţiei româneşti rămase între Prut şi Nistru, sau dincolo de râurile Bug, Don sau Volga, spre Kazahstan. Evenimentele din 1940 au şi fost începutul celui de-al Doilea Răzvoi Mondial pentru România.

Din iunie 1940 până astăzi, Bucovina şi Moldova toată, Moldova lui Ştefan cel Mare a fost a noastră doar trei ani, în periodata guvernării militare a mareşalului Antonescu, între 1941 şi 1944. De atunci ea continuă să trăiască ca un copil avortat, uitat de părinţii reprezentaţi de pătura conducătoare a statului, dar mereu neuitată şi profund iubită de adevărata familie, de fraţii ei de sânge care năzuiesc cu credinţă să soarbă Prutul, precum Milcovul la 1859 şi să-i liniştească somnul de veci al Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare care se zvârcoleşte în mormântul său de la Mănăstirea Putna, ştiind că ne-a lăsat Moldova-ntreagă, iar noi am împărţit-o hoardelor de’afară (sovietice), după cum ne aduce aminte cântecul Ştefan la Daniil Sihastrul, interpretat la chitară de Victor Socaciu pe versuri de Andrei Ciurunga.

Prin semnarea la 30 august 1940 a odiosului Diktat de la Viena, prin care România a fost silită sã cedeze Ungariei horthyste (de la numele conducătorului statului – Horty) aproape jumãtate din teritoriu (43.492 km²) şi să părăsească practic 7 milioane de români a fost al doilea pas în fărâmiţarea ţării. Deşi teritoriul a fost recuperat în 1944, e imposibil să nu vorbim despre cele întâmplate.

Timp de 4 ani, din august 1940 până în august 1944, jumătate din Transilvania a făcut parte din Ungaria. Suferinţele pe care au vrut să ni le dea mai marii lumii nu ar fi fost destule dacă nu pârjoleau şi sufletul românesc din Transilvania, suferinţe care au durat sute de ani, exercitate de unguri şi austrieci asupra românilor, pentru desţelenirea Ortodoxiei şi a naţionalismului statornic transilvănean, au continuat prin politica conducătorului statului maghiar, amiralul Miklós Horty. (Pentru mai multe informaţii recomand spre lectură cartea Suferinţele din Ardeal de Vasile Stoica.)

Pentru a rezuma în articol povestea lungă a suferinţelor româneşti din perioada 1940-1944, am să vă dau un fragment din scrierile teoreticianului programului de exterminare a românilor din Transilvania, Dücsö Csaba: „Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va ieşi în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populaţia. Voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn! În germene voi distruge acest neam de hoţi si ticăloşi! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naşte copil!”.

Bunicul meu, care a avut de suferit în urma ocupaţiei Hortyste, dar a ajuns până la urmă să fie salvat şi dus în tabăra de refugiaţi de la Sighişoara, îmi povestea adesea când aveam 11-13 ani de ororile pe care le-au dezlănţuit maghiarii, iar relatările lui „din teren”coincid cu relatările istoricilor români. Bunica mea, care de asemenea a suferit de pe urma prigoanei îmi aduce aminte mereu de lupta străbunicului meu, Gheorghe Bucur, care luptând cu alţi români din zona Topliţei (jud. Mureş pe atunci, astăzi jud. Harghita) încă din 1941 împotriva administraţiei maghiare (deşi era încadrat în armată şi atunci noi aveam statutul de aliat cu Ungaria în cadrul Puterilor Axei), a fost capturat şi dus în lanţuri la Cluj (redenumit atunci de unguri, Kolozsvár) şi supus la torturi pentru că îşi apăra „sărăcia şi nevoile şi neamul”. Evadând, s-a întors acasă după multă vreme, la sfârşitul războiului, arâtând cuceritorului că „tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este.”

Tot bunica îmi spune şi acum despre trupele sovietice „eliberatoare” (care au venit călare pe tancuri, camioane, cai şi... cămile) care începând cu 1944 au ocupat România, până la retragerea lor oficială în 1956. După actul de la 23 august 1944, când întorceam armele împotriva nemţilor, sovieticii au venit şi au prădat ţara, făcând numeroase jafuri, violuri şi ucideri, precum au făcut şi la „eliberarea” Basarabiei şi Bucovinei în iunie 1940 şi după 1944.

Laşitatea şi practic incompetenţa în asemenea probleme de importanţă mai mult decât capitală, de care a dat dovadă regele Carol al II-lea prin acţiunile (sau neacţiunile) sale, culminând cu abdicarea sa la 6 septembrie 1940 şi fuga în străinătate a dus la fărâmiţarea continuă a ţării, nu doar prin smulgerea Basarabiei, Bucovinei, Herţei şi Transilvaniei de nord, ci şi prin „cedarea”, smulgerea Cadrilaterului (sudul Dobrogei), a doua zi după abdicarea regelui, la 7 septembrie, prin Tratatul de la Craiova.

Moştenitorul tronului, Regele Mihai, din lipsa de experienţă datorată tinereţii nu a putut face faţă situaţiei şi a închinat practic ţara sovieticilor în 1944, fiind decorat de I.V.Stalin cu Ordinul sovietic Victoria cu diamante, „pentru actul curajos” – cum îl numea Stalin, adică actul trădător – cum l-au numit majoritatea românilor.

Armistiţiul semnat cu Aliaţii în 1944 de încetare a ostilităţilor cu URSS a fost semnat în termeni impuşi aproape în întregime de sovietici direct prin Stalin. Armistiţiul, nu a împiedicat o ocupaţie sovietică rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duşi ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulţi au pierit în lagăre de muncă forţată. Peste trei ani, Regele Mihai. la ameninţările cu viaţa din partea P.C.R. a cedat, abdicând în decembrie 1947.

Se ştie că după 1944 comunismul şi-a început ascensiunea în România, ca în 1947 să avem oficial guvernare comunistă. Au urmat peste 45 de ani de teroare roşie în România în care au fost arestaţi peste 2 milioane de oameni, şi peste 250.000 ucişi în închisori. De ce? Ca astăzi să avem blocuri sau Canalul Dunăre-Marea Neagră? Realizările socio-economice şi de infrastructură ale comunismului nu scuză jertfa poporului român! Nu!

După 1947 au fost aruncate în temniţă ultimele rămăşiţe alea oamenilor fostelor regimuri, şi aici nu vorbim doar de politicieni care în condiţiile din închisori au cedat psihic şi s-au dezis de valorile româneşti şi creştineşti – vorbim de intelectuali (profesori, preoţi, călugări, medici, avocaţi etc.) şi de studenţi şi elevi, care precum strămoşii noştri, nu au renunţat nici la Crezul Ortodox nici la Crezul Românesc în faţa cotropitorilor sovietici. Imaginează-te tu, elev de liceu sau student, de 17-24 de ani, că ţie mă adresez! Imaginează-te în temniţă, 15 sau 20 de ani pentru că nu vrei să renunţi la credinţa ta! Ce ai face? Ai renunţa la ea şi ai cocheta cu regimul şi ai ajuge ceea ce morţii şi generaţiile de azi cataloghează pe bună dreptate ca trădător, delator sau scursură morală sau te-ai menţine statornic în credinţa ta strămoşească şi ai fi gata oricând să mori pentru ea, precum cei care au murit în temniţe şi astăzi poporul îi slăveşte ca eroi ai neamului şi sfinţi? Spune-mi!

O colegă de-a ta de generaţie ţi-a vorbit mai devreme de Imunizarea cu Eminescu. Eu îţi vorbesc acum de imunizarea cu generaţia interbelică, care l-a avut ca părinte spiritual pe Eminescu. Cine i-a aducat pe acei tineri cărora poporul le pictează icoane şi le zideşte biserici astăzi? Nae Ionescu, Simion Mehedinţi-Soveja, Nichifor Crainic, Corneliu Z. Codreanu, Sextil Puşcariu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Radu Gyr, Gheorghe Racoveanu, Constantin Noica, Petre P. Panaitescu, Radu Gyr, Petre Ţuţea, Părintele Dumitru Stăniloaie şi alţii au fost liderii carismatici care care prin opera lor de zidire a unui viitor românesc prin „omul nou” – care trebuia să aibă toate calităţile ancestrale creştineşti şi româneşti, au răspuns degradării societăţii româneşti începută în perioada interbelică. Numele lor a fost şters din istoria „oficială” dictată de politica P.C.R., iar cărţile lor arse sau furate din biblioteci.

Prigonirea lor a început încă din 1939 când regele Carol al II-lea ordonase executarea elitei intelectuale şi studenţeşti pentru că se împotrivea planurilor sale de a impune o odioasă dictatură personală. „Omul nou” a fost încă de atunci prigonit. Nu aveau politicenii nevoie de un român creştin, tânăr şi cu sufletul curat, drept, muncitor şi naţionalist. De atunci a început furtul politic în ţară! După moartea lor, ţara a devenit prada vânzătorilor de neam.

Greşeala regelui Carol al II-lea avea să se vadă mai clar odată cu venirea comunismului la putere, când s-a impus în antiteză cu „omul nou”, modelul „omului sovietic” – toţi să fie la fel, fără conştiinţă şi dragoste sau drepturi, să renunţe la miile de ani de tradiţii şi de cristalizare a valorilor care au menţinut flacăra românească vie şi să devină prin aceasta sclavi ai intereselor Moscovei.

Negarea valorilor a trecutului şi combatearea lor era obiectivul la care încercau comuniştii să ajungă în închisori prin procesul de reeducare. Doar că tinerii şi profesorii interbelici au zădărnicit planurile sovieticilor, uimindu-i cu statornicia lor în credinţă şi idealuri şi cu dorinţa lor de moarte, în schimbul trădării trecutului.

Dezastrul prin care a trecut ţara, cu mari pierderi teritoriale, pierderi de vieţi omeneşti, de resurse naturale şi instaurarea timp de aproape jumătate de secol a ciumei comunisme în România ai cărui urme le vedem zilnic până în ziua de azi, vine din greşeala fatală a decimării unei întregi generaţii de intelectuali.

Acum, la 17 ani, am înţeles că ei au stat zid în faţa tăvălugului comunist şi nu numai. Ei au fost suma tuturor dacilor viteji, suma tuturor voievozilor ca Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazu sau Constantin Brâncoveanu. Au fost suma tinerilor haiduci ca Tudor Vladimirescu şi Avram Iancu şi a tuturor sufletelor românilor care au murit pentru libertatea, demnitatea, integritatea şi slava neamului românesc.

După cine să ne orientăm astăzi, dacă pseudo-intelectualii din zilele noastre, care s-au lăsat reeducaţi de comunism, susţin că „noi nu avem istorie, că nu ar trebui să existăm ca popor”, că „limba română este bună doar pentru înjurături”, că „Eminescu este cadavrul din debara de care trebuie să ne debarasăm” sau prezintă peste hotare România prin artă ca fiind o ţară de măturători de străzi sau harta româniei sub forma unor organe sexuale? Aceşti „intelectuali” sunt lipsiţi de orice urmă de demnitate şi nici măcar nu îndeplinesc condiţia minimală de a fi OM. Ei dau dovada că nici nu s-au născut pe aceste pământuri, pentru că altfel ar fi avut mame adevărate care să-i înveţe dragostea de ţară!

Astăzi, când avem voie să vorbim din nou despre ei, nu vorbim. Puţini sunt cei care au supravieţuit temniţelor. Şi mai puţini sunt cei care trăiesc acum. Să-i căutăm! Şi să-i alegem ca pe profesori pe ei şi pe dascălii lor, cei care au ridicat România pe cele mai înalte culmi şi prin opera şi jertfa lor să refacem prin jerta şi suflarea noastră România Mare!

Silvian-Emanuel Man

„România a fost înfloritoare în perioada interbelică. Atunci România a trăit momentul ei cel mai intens din istorie. Dacă va fi recuperat spiritul interbelic, România va reveni acolo unde îi e locul, între ţările de frunte ale Europei.” – părintele Justin Pârvu, de la mănăstirea Petru-Vodă (17 ani de închisoare, ca elev al Generaţiei interbelice)