Scopul vieţii noastre pământeşti este câştigarea vieţii veşnice, adică mântuirea.
Singura cale mântuitoare este trăirea creştină, îndrăznim să afirmăm că nu ne interesează morala nici chiar morala creştină atâta timp cât ea rămâne în plan teoretic!
Creştinul contemporan s-a falsificat, el are un dublu cod moral, un dublu gândit: una spune şi alta gândeşte! De ce? - De frică!
Această schizofrenie vine din necredinţa în Domnul nostru Iisus Hristos – care ştie inima noastră – şi din încrederea în sine. Nu credem că „fără de Mine nu puteţi face nimic” şi că nu se mişcă fir de păr fără voia Sa! Credem că noi, cu puterea, inteligenţa şi înţelepciunea noastră, facem şi dregem!
Acest dublu gândit este drăcesc, pe deoparte datorită necredinţei în Dumnezeu şi credinţei în sine, iar pe de altă parte datorită faptului că păgubeşte pe cel căruia i te adresezi, pe tine însuţi şi pe cei din jur.
Dublul gândit este un efect al Experimentului Piteşti[1] (ca varf al comunismului ) al cărui scop a fost mutarea cătuşelor de la mâini şi picioare la cap (autocenzura – cu corolarul său social, corectitudinea politică) şi apoi coborârea acestor cătuşe în inimă – ticăloşirea inimii, adică izgonirea lui Dumnezeu din lăcaşul Său, pe scurt: satanizarea.
Dublul gândit, ca orice lucru drăcesc, îmbracă o haină frumoasă: el este numit „diplomaţie”, înţelepciune...mai grav se vine cu argumente evanghelice ca de exemplu „fiţi înţelepţi ca şerpii...” uitând curăţia porumbeilor sau „capul ce se pleacă sabia nu-l taie...”, uitând completarea „dar nici soarele nu-l vede”.
Asta vrem noi pentru copiii noştri? un cap plecat sub umbra morţii?
Spargerea acestor cătuşe nu se va putea realiza fără francheţe!
Fii sincer cu aproapele tău, începând cu superiorul tău, fii sincer cu tine însuţi.
Spune prietenului tău defectele pe care i le vezi – poate sunt reale, poate nu!
Spune-i prietenului tău defectele tale! sau taci! cu nici un chip să nu minţi! Francheţea e folositoare aproapelui tău, celor din jur şi ţie însuţi, mai ales atunci când greşeşti în aprecierile tale, deoarece îi dai posibilitatea celuilalt să te corecteze.
Mărturisirea sau lepădarea de Hristos se vădeşte în lucruri mărunte, în viaţa noastră de zi cu zi.
Un om sincer e o lumină pentru el, pentru copiii lui, pentru soţul sau soţia lui, pentru aproapele său...
Câte aplecări ale creştinului, atunci când cere binecuvântarea preotului, sunt însoţite şi de aplecarea inimii? Are efect benefic binecuvântarea dacă tu îl judeci în inima ta? Dacă ai vreo îndoială, vreo tulburare în ceea ce-l priveşte, spune-i-o cu sinceritate şi îl vei ajuta astfel să se îndrepte sau vei constata că erai în înşelare. Dragostea nu poate fi adevărată decât în libertate....mă gândesc că dând omului liberul arbitru a avut şi Dumnezeu un „avantaj”: i-a dat omului posibilitatea de a-L iubi nelimitat!
Cât e respect şi cât obedienţă faţă de superiorii noştri? Cât e dragoste şi cât fariseism?
Câţi copii/elevi ascultă de părinţi/profesori şi în inima lor? Plânge inima mea pentru ei, că pe unii i-am omorât în pântece, iar pe ceilalţi îi omorâm de vii, inoculându-le prin atitudinea noastră frica şi „diplomaţia”; şi atunci ei nu-L mai pot auzi pe Hristos atunci când le strigă, fiecăruia în parte:”tinere ţie îţi zic, scoală-te!”
Redăm mai jos câteva din apoftegmele stareţului Dionisie de la Colciu privind sinceritatea:
1. „un sfat pentru copii, viitorul neamului: să-i invăţăm de mici că sunt creştini şi români. Ca român, trebuie să fii sincer; ca creştin, trebuie să fii sfânt”
2. „s-a schimbat lumea. Astăzi nu mai este dragoste pentru că nu mai este sinceritate.”
3. „mântuirea atâta-i de uşoară dacă suntem noi sinceri, dar dacă suntem vicleni, vai de capul nostru!”
Scoala Brancoveneasca/Marcel Bouros
[1] Aleksandr Soljeniţîn afirmă că „Experimentul Piteşti” a fost cea mai mare grozăvie a întregului gulag comunist. Citiţi cărţile scrise pe această temă de cei care au „beneficiat” de acest tratament şi veţi găsi un neam eroic sfinţit prin suferinţă!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu