Moştenirea lui Elie Wiesel versus moştenirea lui Ogoranu

Chiar mă întrebam când au să îşi scoată capul la suprafaţă băgătorii de seamă de serviciu în ceea ce priveşte “filmul legionar” al regizorului Constantin Popescu. Citind declaraţiile cel puţin ciudate, ca să nu zis semidocte, ale regizorului publicate în broşura Berlinalei, mi-am permis să ma îndoiesc că acest film va restabili valoarea morală şi politică a rezistenţei anticomuniste din munţii Carpaţi. Însă de aici până la a cere interzicerea acestui film pe motiv că Ion Gavrilă Ogoranu pe motiv că a fost legionar, e cale lungă.

Adevărul este că rezistenţa armată din Carpaţi nu a fost un fenomen exclusiv legionar. Grupurile de rezistenţă erau formate şi din militari, PNŢ-işti şi liberali, chiar şi apolitici. Însă statisticile arată că două treimi din deţinuţii politici din puşcăriile comuniste erau legionari. Şi cel mai longeviv grup de rezistenţă anticomunistă a fost cel al legionarului Ogoranu. O grupare care a avut chiar un parteneriat cu NATO, organizaţie militară din care România face parte şi azi şi care a organizat inclusiv paraşutarea unor legionari conduşi de Ică Tănase pe teritoriul României ocupate de sovietici, pentru a forma noi centre de rezistenţă anticomunistă. Este la fel de adevărat că majoritea cadrelor comuniste care au venit la conducerea României după 1945 erau evrei. O realitate de necontestat, care poate încă nu a fost studiată îndeajuns. Cu atât mai mult este o dovadă de neruşinare scrisoarea semnată de Marco Katz, preşedintele Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Anti semitismului din România, şi Alexandru Florian, director al Institutului Naţional pentru studierea Holocaustului „Elie Wiesel”, în care se cere oprirea proiecţiilor acestui film în cadrul Berlinalei din acest an.

Era de aşteptat această reacţie. Ea nu vine însă dintr-o grijă a promovării a unui personaj “antisemit”, aşa cum se susţine în scrisoare. Este vorba de o reacţie care va fi îndosariată şi va conta la atragerea de noi fonduri din străinătate pentru institutele conduse de semnatari. Pentru că într-o Românie care înregistrează două-trei incidente “antisemite” pe an (de obicei mâzgăleli pe ziduri făcute de tineri teribilişti fără afilieri politice), activitatea unor institute de “Monitorizarea şi Combaterea Anti semitismului” este una mai mult formală, ca să nu zic fără obiect. Însă banii care se bagă în aceste “institute” sunt cât se poate de reali şi vin de la diferitele organizaţii internaţionale de gen în urma unui raport de activitate: am protestat împotriva evenimentului x, am tras un semnal de alarmă în cazul y.

În toamna anului trecut am fost într-o excursie la gheţarul de la Scărişoara şi am observat un grup de aproape 20 de israelieni în vacanţă, plimbându-se cu ATV-uri prin munţii Apuseni. Aveau steagul Israelului atârnat cu mândrie de autovehicule. Erau majoritatea pensionari, rezervişti din trupele speciale care locuiau în coloniile israeliene ridicate în locul satelor palestiniene. Oameni care au luptat o viaţă cu arma în mână pentru “tărâmul făgăduinţei”, statul Israel. Eram şi eu însoţit de un prieten tot din Israel şi am început să vorbim despre sionism. Nu era încântat de războiul interminabil în care este antrenată patria sa şi i-am vorbit despre munţii Apuseni, despre Avram Iancu, despre rezistenţa anticomunistă din munţi. Era surprins că a existat o asemenea rezistenţă în România până în anii 1970 şi mi-a declarat convins că este impresionat de patriotismul românilor. Mi-a spus chiar că indiferent unde te naşti, trebuie să fii patriot şi că acuzele de rasism şi antisemitism sunt de multe ori fluturate fără fundament în faţa multor mişcări patriotice din întreaga lume.

Între această atitudine a unui israelian care a făcut stagiul militar obligatoriu în ţara sa şi a petrecut doi ani păzind frontierele statului Israel, şi atitudinea belicoasă a conaţionalilor săi din România, membri în diferite asociaţii (cu sau fără obiectul muncii), e cale lungă. Avem de a face cu o exacerbare a unei sensibilităţi istorice şi umanitare, când nu este cazul. Este vorba de moştenirea lui Elie Wiesel, personaj controversat care, în numele găsirii şi pedepsirii criminalilor împotriva umanităţii, a devenit un fanatic sionist şi a distrus vieţile unor oameni nevinovaţi, hăituiţi de această poliţie neoficială a lui Wiesel. Critici şi-a atras şi din partea gânditorului Noam Chomsky, care i-a repoşat acestuia fanatismul faţă de statul israelian. Dar poate cea mai reprobabilă declaraţie a lui Wiesel este acuzarea românilor ardeleni de deportarea evreilor în lagărele de exterminare naziste, pe vremea când Ardealul de Nord era sub ocupaţie horthystă! “Aţi ucis, aţi ucis, aţi ucis!”

De acest gen de moştenire, cu un mod de acţionare fanatic şi veninos, trebuie să se teamă Ogoranu şi ceilalţi eroi ai rezistenţei anticomuniste din Carpaţi. Nu contează că pe vremea ministeriatului legionarului Radu Gyr a fost înfiinţat teatrul evreiesc din Bucureşti, nu contează că Mişcarea Legionară a fost disculpată de toate acuzele în cadrul procesului de la Nuremberg! Contează doar că reprezentanţii “României profunde”, martirii care au ţinut aprinsă flacăra demnităţii româneşti sub ocupaţia ateilor sovietici, să nu îşi ocupe locul de cinste în memoria acestui neam. Acuzaţi, banalizaţi, demonizaţi. Ei bine, adevărul este că în faţa acuzelor fără sens ale acestor “wieselieni”, este cazul să luăm o poziţie hotărâtă. Iar dacă nimeni nu i-a cerut legal socoteală lui Wiesel pentru declaraţiile sale mincinoase şi calomnioase, este cazul ca următoarea dată când nişte “băgători de seamă” se vor trezi vorbind fără ei în legătură cu martirii acestui neam, să se trezească la tribunal, dând socoteală pentru mizeriile pe care le împroaşcă în jur.

George Bara

Sursa:

http://www.napocanews.ro/2010/02/mostenirea-lui-elie-wiesel-versus-mostenirea-lui-ogoranu.html