Lectii filocalice cu Parintele Ioan Sismanian: intre robia pacatului si libertatea iubirii

- Par­inte Ioan, multi din­tre marii Par­inti vorbesc despre prigoana ce sta sa vina asupra noas­tra, ca va fi una mai mult psi­hotron­ica. Va putea afecta acest atac psi­hotronic lib­er­tatea noas­tra, put­erea de judecata?

- Omul are o sin­gura mare lib­er­tate, si nece­si­tate in ace­lasi timp. Sa iubeasca. Nece­si­tate pen­tru ca este porunca. Atat sa iubeasca pe aproapele, cat sa iubeasca pe Dum­nezeu. Si porunca ultima data de Dom­nul, pe care o vedem prac­ti­cata de El, ca exem­plu, si ca chemare: Sfanta Liturghie, in care spune: „Luati, man­cati, acesta este Trupul Meu care se frange pen­tru voi spre iertarea pacatelor. Beti din­tru acesta toti, acesta este San­gele Meu, al legii celei noi”, — al iubirii; celei noi adica in sen­sul de intelegere ca omul tre­buie sa iubeasca, asa cum Dom­nul l-a iubit pe el. Adica, sa implin­easca cuvan­tul: „Fiti dar desavar­siti, pre­cum Tatal vostru desavar­sit este”.

Chemar­ile sunt infricosatoare si spune acolo ceva foarte fru­mos in Filo­calia 11, intre­barea 345; raspun­sul lui Ioan, spune asa: „Gandeste-te cate ocari si osandiri a rab­dat Dom­nul, Stapanul nos­tru Iisus Hris­tos, inainte de Cruce si numai dupa ele a venit la Cruce. Deci, aici intre­barea suna cam asa: sa comen­tam putin­tel. Gan­dul imi spune ca daca plec undeva, in retragere, am lin­iste desavar­sita. Apasat de multe pacate, vreau sa ma eliberez de ele. Ce sa fac, par­inte? Ii raspunde Ioan: Frate, omul dator ori­unde ar merge, la oras, la sat, tot ramane dator. Si n-ai lib­er­tatea sa ai lin­iste. Dar daca se elibereaza de ea, poate sa se elibereze, sa sada in lume, sa sada ori­unde vrea, cu curaj si multa indrazneala. Deci, daca omul rabda cu toata put­erea ocar­ile si osandirile, necin­stir­ile si pagu­bir­ile pen­tru pacatele savar­site, se deprinde cu smere­nia si cu oste­neala. Si asa i se iarta pacatele lui, dupa cum s-a scris: „Vezi smere­nia mea si oste­neala mea si iarta-mi toate pacatele mele”(Ps.24:18). Gandeste-te cate ocari si osandiri a rab­dat Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos inainte de cruce si ca numai dupa ele a venit la cruce. Ast­fel, nimeni nu poate ajunge cu rod la desavar­sire, la sfanta odi­hna a desavar­sirii, daca nu patimeste mai intai impre­una cu Hris­tos si nu rabda toate patimir­ile Lui, aducandu-si aminte de cuvan­tul apos­tolu­lui: «De patimim impre­una, ne vom si slavi impreuna»(Rom. 8:17).

Deci, cu alte cuvinte: Tot ce vine, tre­buie sa vina, si Dum­nezeu ingaduie toate, spre desavar­sirea noas­tra. Toate lucrurile aces­tea care vin nu sunt ca o ursita, ca ceva care tre­buie sa vina. Dom­nule, n-ai de ales, vai de noi, cum fugim? Nu, ca vedeti dum­neav­oas­tra, si cand faci plac­inta, mai intai o iei, pui faina cu apa, pui putina dro­jdie, o lasi putin la dospit. Dupa aceea o bagi la meste­cat, si o bati cu pum­nii si o strangi; daca faci foitaj fran­tuzesc o pui si la frigider, o scoti, iar o bagi, iar o impa­turesti, iar o pui la frigider, pana se plineste. Si dupa aceea, o iei fru­mos, o pui in tava. Si dupa aceea ce faci? Pai de pe acum incepe povestea, o pui in cup­tor. Dupa aceea o asezi bine la cal­durica. Si apoi toate-s gata. Toate de la Dom­nul sunt si Dom­nul toate le ran­duieste ca intr-o mare reteta, a trans­for­marii sufle­tu­lui nos­tru, a unei meta­mor­foze adanci, care are nevoie de niste pro­cese in care noi tre­buie sa fim activi, vii. Si atunci, lucrurile aces­tea dau val­oare de traire. De aceea, greul acesta, care ni se pare noua ca este greu, ni se pare greu pen­tru ca este afec­tat de raportarea omu­lui la con­fort, de rapor­tul placere-durere. Sfan­tul Maxim arata ca dur­erea, de fapt, marea durere a omu­lui, este pierderea lega­turii cu Dum­nezeu, pe care omul, din departarea aceasta de Dum­nezeu, pas cu pas, departarea ratiu­nilor, departarea sim­turilor, ce gas­este? Gas­este dur­erea ca fiind de fapt un mijloc de a-l impinge pe om catre placere.

- Ca sa-si aline dur­erea, nu?

- Da, ca sa si-o aline, dar el nu intelege ca dur­erea aceea are un rost si are o chemare. De exem­plu, daca n-ar fi dur­erea, vai de noi, pen­tru ca ce am face daca am pune mana pe o plita incinsa si n-am trage mana repede? Ai ramane cu mana acolo pe plita, ar iesi fum din mana, ai zice — ce intere­sant fum!… Deci dur­erea ma invata, e invata­toare, dar sigur ca eu nu gas­esc in ea o intelep­ci­une, pen­tru ca aduce un dis­con­fort. Si atunci, plac­erea devine de fapt o stare de exci­tatie si de fior al trupu­lui, al sim­turilor, ca un fel de savoare a sim­turilor, ce sunt sat­is­fa­cute si cumva imbat­ate, mai bine spus hran­ite. Plac­erea este o hrana pen­tru sim­turi, cu alte cuvinte. Iar omul are nevoie, in marea lui betie de traire paman­teasca si bazata pe sim­turi, sa se hraneasca cu aceasta placere. Daca n-ai placere, esti cumva infometat.

Este intere­sant de vazut un lucru — daca ii dai unui om o man­care ca ali­ment, dar fara sa aiba un gust pla­cut ci doar prin­cipi­ile ali­mentare care sa fie nece­sare pen­tru hranire, omul nu se satura. El prefera sa man­ance ceva fara val­oare ali­men­tara, cu gust care-l va sat­is­face la nivel de satietate.

- Dar sufle­tul nu si-l hraneste. Ramane infometat cu sufletul.

- Sufle­tul sigur ca nu si-l hraneste, numai ca din pacate, sufle­tul, este robit de trup, este starea omu­lui cazut, acum.

trezirea din moartea pacatului

- Si nu se mai simte fla­mand sufleteste? Nu ii cere asta constiinta?

- Con­sti­inta asta este imbatata.

- Si atunci cum se face trezirea, revenirea, chemarea? Prin durere?

- Revenirea se face prin intelegerea chemarii la iubire.

- Pai, cum intelege daca el e amor­tit, e imbatat de placere?

- Pai, uite cum: el e imbatat de placere, e ade­varat, dar cuvin­tele aces­tea pe care Dum­nezeu le striga, ele fiind cuvan­tul lui Dum­nezeu, cuvant cu put­ere multa, cum spune acolo, vor fi ca un ful­ger, ca o lovi­tura a mintii omu­lui, si va reaseza val­o­rile ratiu­nii aces­teia. Vedeti, cum sa spun, omul, daca este sin­cer, si daca nu este viclenit, ca daca-i viclenit dege­aba vrei sa-l mai schimbi, el si-a asumat raul, — omul care este sin­cer, nu se poate ca in aceasta sin­cer­i­tate sa nu recunoasca chemarea lui Dum­nezeu. Si aceasta chemare a lui Dum­nezeu o va recunoaste printr-o jertfa. Si aceasta jertfa, tre­buie ca el s-o pipaie, s-o vada; el tre­buie s-o recunoasca, s-o simta pe pro­pria lui piele, jertfa pe care cineva o face pen­tru el. Acel lucru este actul lui de trezire.

- Si nu tre­buie si el la ran­dul lui sa faca o jertfa?

- Da, dar aceea vine de la sine. Crucea este cel mai min­unat instru­ment de trans­for­mare a durerii in bucurie. Bucu­ria are izvorul numai in suferinta.

- Refer­i­tor la lib­er­tate, noi ii avem ca exem­ple pe sfin­tii din inchisori, modul cum au accep­tat ei inchisoarea si pri­varea de lib­er­tate ca sa nu se compromita.

- Pai, aici se pune prob­lema aceasta a iubirii. Iubirea e aceasta stare in care omul se lea­pada de sine. Nu traieste pen­tru sine. Si atunci, iubirea e acea stare, in care ratiunea umana se uneste cu ratiunea dum­nezeiasca, gasind unicul scop al exis­ten­tei in unire.

- In partasie.

- In par­tasie e cuvan­tul bun. Aceasta par­tasie, aceasta comu­ni­une este de fapt poarta catre implinirea poruncii: «Ca toti sa fie una, pre­cum Noi una sun­tem». Pen­tru ca e infricosator sa intelegi: Pre­cum Noi una sun­tem. Noi, Dum­nezeu, Sfanta Treime sun­tem una. Uniti intru Dum­nezeu, adica, nu cu Dum­nezeu, ci aseme­nea lui Dum­nezeu. Aten­tie: uniti si intre noi, si cu Dum­nezeu, in har, bineinteles.

- Noi putem fi adunati impre­una ca madu­lare ale Bis­ericii si uniti in trupul Bis­ericii, al carei cap este Hristos.

- Exact! Asta e ideea. Dar tre­buie sa apli­cam prin­cip­iul Anei, din Mesterul Manole.



Continuarea la

http://atitudini.com/

Foto: Cristina Nichitus