Creştinism cosmic în colindele româneşti

Adevărul divin se afirmă drept o „lege a credinţei” (Rom. 3, 27). Nu de puţine ori această lege e steaua din Răsărit a magilor în căutarea Betleemului: „Sus la Sfântul Răsărit / O stea mare s-a ivit / Şi strălucea cu tărie / Vestind marea bucurie”. Este legea „cosmică” din Răsăritul ortodox, care are menirea să sfinţească şi să-l transfigureze pe om, tocmai pentru că este „stea – lege românească” redată în textul colindei, printr-o frumoasă imagine a sădirii ei în existenţa noastră istorică, cu o tainică rădăcină: „La apus şi miazănoapte / Era întunerec foarte, / Iar la răsărit lumină / Sfânta lege rădăcină / Sădită de Dumnezeu / Prin cel iubit Fiul Său”. (Colindă din Albeşti, jud. Mureş). Iată versuri de colindă, care conţin o mărturisire de credinţă ortodoxă limpede. „Legea românească”, păstrătoare a adevărului dintru început, reprezintă o tradiţie vie, o tradiţie dinamică, creatoare şi atotcuprinzătoare, corespunzând vieţii adânci pe care poporul român o trăieşte şi o păstrează din vremea apostolică a încreştinării sale.

Ecoul cuvintelor Domnului în colinda şi propagarea acestuia prin colindătorii misionari.

În mărturia Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), „calea” descoperă o conotaţie doxologică, care pune în legătură intimă doi termeni: „adevăr” şi „preamărire” şi îi împreună în sintagma „calea adevărului” (Apoc. 15,3). Doi dintre ucenicii Domnului, Luca şi Cleopa, care au fost însoţiţi de Hristos pe drumul spre Emaus, încă în prima zi a Învierii, s-au întrebat unul pe altul: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe ale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24,32). Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat ucenicilor pentru a I se auzi glasul. Şi nu este altul decât glasul Adevărului, chemarea Adevărului. Răspunsul ucenicilor la această chemare este sigur ceea ce Sfântul Apostol numeşte „iubirea Adevărului”, răspuns la intervenţia cu care Hristos-Domnul ne întâmpină în istorie (cf. II Tes. 2,10). Prin „arderea Duhului”, care face una cu mărturisirea ucenicilor, răsună mai departe, în şirul veacurilor şi a generaţiilor neîntrerupte de credincioşi, unul şi acelaşi glas al lui Hristos, răzbate şi răsună adevărul, ecoul liturgic al vremii marelui început. Astfel prezenţa Mântuitorului cu noi, totdeauna o prezenţă euharistică, face din auzirea cuvântului Său un sacrament (o taină), după cum face şi din transmiterea cuvântului Său un sacrament. Nu fără o viziune dobândită printr-o credinţă spirituală, colindătorii sunt consideraţi apostoli, încredinţaţi cu aducerea vestei celei bune. „Dacă avem în vedere repertoriul narativ al colindatului, ne vom da seama că într-însul este cuprins întregul kerygma creştin, adică conţinuturile fundamentale ale predicării apostolice” (Dan Octavian Cepraga, „Graiurile Domnului” Clusium, 1955, pag.20). Nu este destul pentru un colindător oarecare să-şi închipuie că el este un bun interpret al cântării de Crăciun, având o pregătire exterioară în această privinţă, şi trebuie să ajună a întrupa în sine actul preamăriri Domnului. Numai astfel prin vocea lui se aude vocea lui Hristos şi prin ea se revarsă harul Sfântului Duh în cântare. Acest fapt ne dă dreptul să atribuim adevăraţilor colindători, printre altele, o însemnată funcţie creştină depinzând de un har important şi esenţial: harul mărturisirii şi al propovăduirii. Este condiţia prin care „junii satului” sau „junii buni colindători” se transformă în „Sfinţii lui Crăciun”: „Că nu vine cine-ţi pare / Dar vin junii satului / Junii-s buni colindători / Da' sunt Sfinţii lui Crăciun, / Lui Crăciun celui bătrân,” (T. Herseni, „Forme străvechi de cultură poporană românească”, Cluj, 1977, p158). Este de crezut că avem de data aceasta cu o inspiraţie dintr-un trecut apostolic: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă – se exprimă Sfântul Apostol Pavel – dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici” (II Cor. 13,5). Iată singura „cale” prin care colindătorii sunt chemaţi să cunoască şi să propovăduiască adevărul credinţei strămoşeşti, când acestor „Sfinţi ai lui Crăciun”, colinda le zice „porumbei”, trebuie să ne gândim că acest nume nu-l primesc de la Naşterea Domnului, ci de la Botezul Domnului. Această sărbătoare consemnează deschiderea cerului şi pogorârea Sfântului Duh peste Iisus şi peste apele Iordanului, în chip de „porumb”: „Nu sunt vineţi porumbei / Şi sunt juni colindători. / La fereastră ne-or veni, / Ne-or cânta, ne-or colinda / Colac de grâu şi-or lua”. Aşadar cu cea mai mare certitudine, „porumbeii Sfântului Duh”, inspiraţi fiind de adevărul pe care îl propovăduiesc prin colindă, sunt consideraţi nu metaforic, ci în mod real nişte apostoli, vestitori ai unei minuni cum este aceea a Naşterii dumnezeieşti şi nu mai puţin a Sfintei Euharistii. Mai este oare cazul să ne întrebăm: cum aceşti colindători devin propagatori ai unui adevăr absolut, când aşa de bine se ştie cât de fragil este adevărul omenesc la orice nivel de cugetare ar fi ajuns? De un singur lucru nu ne putem îndoi. Colindătorii care-L vestesc pe Hristos ca „porumbei ai Sfântului Duh”, prin împărtăşirea lor cu Trupul şi Sângele Domnului, au primit în adâncul fiinţei lor pe Dumnezeu Cuvântul, devenind astfel purtătorii Logosului divin, cu cele mai de seamă şanse de a fi inspiraţi de Duhul Sfânt.

Pr. Prof. Ilie Moldovan