
Sursa: http://fratelesuferintei.blogspot.com
Dragi colegi,
Am citit in seara aceasta in ziarul Ziua, in editia sa electronica, faptul ca existenta religiei in scoala este din nou pusa in discutie in contextul dezbaterii noilor legi ale educatiei.
Pe langa elementul de imoralitate evident, se discuta din nou despre eliminarea singurei discipline care are drept obiective declarate educarea persoanei umane in spiritul valorilor eterne, este introdusa, voit sau nu, o mare confuzie: pretinsa lipsa de libertate a elevilor de nu frecventa orele de religie.
Sa lamurim lucrurile. Acum, participarea elevilor la orele de religie nu este obligatorie, ei pot renunta oricand la a frecventa religia (cu acordul parintilor sau singuri, de la o anumita varsta). Este obligatorie doar prezenta disciplinei religie in cadrul trunchiului comun, deci intre disciplinele care apar obligatoriu in orar (nu la dispozitia directorilor sau a consiliilor de administratie din scoli). Este indusa in eroare opinia publica asupra faptului ca nu s-ar respecta libertatea de de optiune!
In opinia mea, spun asta si in baza experientei de 12 ani in invatamantul preuniversitar, dintre care 7 ani am fost inspector de religie, elevii doresc religia, iar rezultate sunt, cel mai adesea, notabile. Spre exemplu, in ziarul “Adevarul de seara”, editia de Alba Iulia, sambata, 27 iunie 2009, se prezinta rezultatele unui studiu sociologic privind consumul de droguri la tineri. Cercetarea a fost realizata pe un esantion de 2.000 de elevi din 35 de unitati de invatamant din judetul Alba. Unul dintre principalele motive pentru tineri de a respinge drogurile este credinta in Dumnezeu. Multi tineri care resping drogurile declara faptul ca se roaga frecvent, merg la biserica etc. Iata rezultatele religiei la liceu. Vorbim de oameni reali, vieti, destine salvate prin orele de religie. Este putin? Mai valoreaza ceva un om?
Sunt convins ca exista si in alte parti astfel de exemple. Poate ca este vremea sa mai spunem si lucrurilor pe nume.
Aveti un ziar important si o voce puternica, puteti face mult in ajutorul religiei. Cu respect si binecuvantare,
Pr. lect. univ.dr. Dorin Opris
Universitatea “1 Decembrie 1918″ Alba Iulia
Catedra de Pedagogie, Psihologie si Didactica
http://laurentiudumitru.ro/blog/
A trecut un an de la trecerea la cele veşnice a Patriarhului Teoctist. Avea vârsta de 92 de ani. În pofida vârstei, a fost extrem de apropiat de generaţia tânără. Şi câte eforturi nu s-au făcut pentru a rupe această legătură. După insurecţia tineretului român din decembrie 1989 a fost inventată o telegramă (se pare de către Alexandru Paleologu) prin care Părintele Patriarh ar fi condamnat Timişoara revoluţionară. În ziua de 22 decembrie 1989, în timp ce Patriarhul dorea să adreseze un mesaj de solidaritate poporului său, poetul îndrăcit Mircea Dinescu (acelaşi care dorea să frigă nişte berbecuţi la CNSAS, citiţi, ierarhi ai Bisericii, acelaşi care afirma, fără să prezinte vreo probă, că vlădica Antonie Plămădeală ar fi cerut să devină general de securitate, acelaşi care şi-a permis să jignească sutele de mii de credincioşi care s-au închinat la Brâul Maicii Domnului, într-un articol intitulat, zeflemitor, „Bretelele lui Iisus”, acelaşi, acelaşi, acelaşi), sprijinit de „emanaţii” neokominternişti, îi interzice apariţia publică, izgonindu-l din incinta Televiziunii Române Libere. Era începutul unei acţiuni de decapitare a Bisericii Ortodoxe Române. În zilele imediat următoare, în Dealul Patriarhiei încep să se învârtă tot felul de necredincioşi, de sectari, de intelectuali analfabeţi teologic, de naivi ortodocşi sau de tâmpiţi activi, cum le spunea Petre Ţuţea, care solicită “demisia” Patriarhului. Pentru a nu provoca tulburări în Biserică, Patriarhul se retrage smerit la mănăstire. A luat asupra sa vinovăţiile tuturor. La întrebarea care se punea obsesiv în acea perioadă – unde a fost Biserica? – a răspuns atunci memorabil duhovnicul de la Marea Neagră, Părintele Arsenie Papacioc, spunând că mii de preoţi şi credincioşi au fost sub lacăte grele, sub sârmă ghimpată şi sub cel mai diavolesc dispreţ şi ură umană, iar alţii şi-au dus viaţa cum au putut, dar nu au lipsit de la slujbele bisericeşti, s-au spovedit, s-au împărtăşit şi s-au rugat ca Dumnezeu să scape România de diavol. De altfel, îndrăznim să spunem noi, numai popoarele sinucigaşe merg pe o singură cale. Şi noi nu ne puteam permite acest lucru, atâta timp cât Occidentul ne abandonase în braţele Uniunii Sovietice. Oricum, regimul comunist a adus peste 2 milioane de români în închisorile comuniste, dintre care în jur de 500.000 şi-au găsit sfârşitul.
La cererea cinului monahal, a clericilor, a credincioşilor ortodocşi şi la chemarea Sfântului Sinod, Întâistătătorul se întoarce, punând capăt crizei de la conducerea bisericii noastre naţionale.
Studenţii anilor ’90, membri ai Ligii Studenţilor sau ai ASCOR, au simţit în permanenţă sprijinul acestuia. Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Părintele Patriarh în mai multe ocazii, dar am să relatez doar una din acţiunile organizate de Liga Studenţilor cu binecuvântarea Patriarhului Teoctist. În martie 1992, Organizaţia Tineretului Creştin Democrat din Basarabia şi Liga Studenţilor a desfăşurat o acţiune de mare amploare, intitulată sugestiv “Drumul Crucii”. Crucea adusă de la Chişinău, înainte de a fi depusă în Piaţa Universităţii, a fost sfinţită de către Părintele Patriarh şi de alţi ierarhi ai Bisericii, la Catedrala Patriarhală. În cuvântul său, Părintele Patriarh spunea că “fapta tinerilor din Basarabia de a aduce Sfânta Cruce la Bucureşti pentru noi, toţi cei de pe glia străbună, ce suportăm greu rănile pământului românesc sfârtecat atât de hain, are darul să ne inspire curaj, fiindcă tinerii au adus simbolul suferinţei dar şi al biruinţei, al nădejdii reîntregirii neamului şi al brazdei noastre strămoşeşti, deoarece puterea ei zdrobeşte puterea diavolului, fiind biruinţa ortodocşilor”. Înainte de a-i decora pe tinerii participanţi cu cea mai înaltă distincţie bisericească acordată laicilor - Crucea Patriarhală – Părintele Patriarh a mai afirmat că “Altarul neamului şi Altarul credinţei au fost cele două coordonate ale existenţei şi străbaterii noastre ca popor în lume. Suportând creştineşte vitregiile istoriei prin credinţa lui, poporul român a făcut şi încă face un Drum al Crucii”. În acelaşi an, emite Actul Patriarhal şi Sinodal de reactivare a Mitropoliei autonome a Basarabiei. Este singurul act în direcţia reunificării ţării întreprins după Decembrie '89 de o instituţie a statului român.
Nu aş putea închieia fără să amintesc de semnalul de alarmă tras de Părintele Patriarh Teoctist în privinţa efectelor dezastruoase ale avortului („cele două războaie mondiale n-au reuşit să omoare atâţia oameni câţi am omorât noi după revoluţie”), viziunea sa de ofensivă spirituală în privinţa integrării europene („Biserica Ortodoxă Română oferă Europei trăirea vie a credinţei ortodoxe în comuniune”), decizia înţeleaptă de înfiinţare a Episcopiei Harghitei şi Covasnei într-un moment potrivit (înainte de venirea la putere a UDMR, care nu era de acord cu înfiinţarea Episcopiei), râvna pentru canonizarea sfinţilor români (în condiţile în care noi, românii, nu aveam în calendar sfinţi din neamul nostru, poate şi datorită înaltei concepţii despre sfinţenie a poporului român), implicarea activă în repunerea în drepturi a preoţilor sau a teologilor arestaţi de către regimul comunist (să ne aducem aminte numai de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae) sau îndurarea cu stoicism a batjocurii politicienilor care l-au împiedicat să-şi vadă visul împlinit: Catedrala Mântuirii Neamului. Am enumerat numai câteva dintre faptele şi atitudinile Părintelui Patriarh. Dar, mai mult decât toate, pentru noi, tinerii, Părintele de duioasă amintire Teoctist a fost un părinte iubitor şi iertător. Pentru blândeţea şi înţelegerea cu care privea greşelile noastre tinereşti, pentru îndemnurile sale ziditoare de suflet, pentru sprijinul acordat îi suntem recunoscători şi îl rugăm să vegheze în continuare asupra noastră.
Au trecut la cele veşnice marile modele spirituale ale românilor: Petre Ţuţea, Părintele Dumitru Săniloae, Părintele Ilie Cleopa, Părintele Ioanichie Bălan, Părintele Ioan Iovan, Părintele Gheorghe Calciu, Părintele Patriarh Teoctist. Şi ne simţim parcă mai singuri. Ne e dor de ei. Şi ne rugăm pentru ei. Dumnezeu să-i primească cu drepţii şi cu sfinţii!
Florin PALAS
articol publicat in revista Veghea,
la un an de la trcerea la cele vesnice a Parintelui Patriarh Teoctist.
Sursa foto:
http://www.razbointrucuvant.ro/Am rămas ataşată de Mircea Samoilă, crezând că nu ne vom despărţi niciodată: Aceste sentimente le-am întărit printr-o cununie religioasă, fără stare civilă, la Biserica Sf. Gheorghe, slujbă oficiată de preotul Tohăneanu. Martor ne-a fost un ostaş din escortă. Mai târziu a urmat mutarea lui la Aiud. L-am vizitat la grădina de la Galda. Cu această ocazie, am stat de vorbă şi cu domnul Traian Trifan, fostul prefect legionar al Braşovului.
Mai târziu, Mircea a evadat de la grădină şi s-a stabilit la Răstoliţa. În 1948, a fost nevoit să plece de aici şi a părăsit
În anul,1951, fiind acasă, am primit câteva scrisori de la el din Germania, in care îmi scria că in curând se va întoarce. Şi s-a întors. Ne-am creat mica familie cu fetiţa noastră Mihaela, născută la 23 Martie 1953, pentru ca la 23 August, acelaşi an, să fim arestaţi. Venise paraşutat împreună cu Ion Golea şi alţii. Ei s-au întors in tară ca să continue lupta împotriva comunismului. Au fost trădaţi, încă de la plecarea lor din Germania, de către Kim Philby, din contraspionajul britanic, agent al Moscovei în acelaşi timp. Au fost aşteptati chiar la locul paraşutării. În continuare, toti cei care au avut legături cu ei, sau numai cunoscuţi din întâmplare, au fost arestaţi. Condamnările se cunosc. Începând cu cinci ani până la pedeapsa cu moartea.
Sosită cu grupul de la Braşov la ministerul de Interne am fost coborâtă la un subsol, într-o celulă cu pat de beton. Am rămas cu spaima şi cu gândurile mele. Aveam acasă fetiţa de cinci luni. Ce va face numai în grija mamei mele, bolnavă paralizată. Fratele meu cel mai mic a fost şi el arestat în acelaşi timp.
Anchetele au început imediat. Dintr-o celulă apropiată se auzea plânsul fetiţei şi vocea mamei. Am ajuns să fiu convinsă că erau acolo si acest lucru mă chinuia până la nebunie. Numai după ce m-am întors acasă în anul 1964, am aflat cã nu fusese realitate. A fost oare o înregistrare? Tot în anul 1964, am aflat că securitatea, după arestarea noastră, a rămas în căsă zi si noapte vreo două săptămâni, capcană pentru cei ce ar fi putut veni.
Într-o noapte de anchetă, am fost dusă într-o cameră în care abia am avut loc să intru şi, luându-mi ochelarii negri de la ochi, m-am aflat faţă în faţă cu patru câini lupi uriaşi. Am reacţionat îngrozită, mai mult de boturile lor lungi si gurile căscate. Nu ştiu când am fost luată din faţa lor; rămăsesem într-o reală încremenire.
Într-o altă anchetă, am fost ameninţată că dacă nu voi spune tot ce ştiu despre fratele meu,
- Nu cred! Nu se poate!
Credeam realmente că in acea cameră se afla el in anchetă şi, strigând atât de tare, speram să audă. La proces l-am văzut. Era bolnav. Fusese chinuit, fusese baţjocorit. În instanţă am cerut eliberarea lui. Nu era cu nimic vinovat. A fost totuşi condamnat la cinci ani temniţă grea, numai pentru faprul că era fratele meu. I-a executat in întregime. Astăzi nu mai este.
Ancheta se desfăşurase într-un ritm rapid şi cu nervozitate crescândă din partea anchetatorilor. Eram la limita rezistenţei. Mă aflam singurã in celulă, nu mai puteam mânca. Se adunaseră multe gamele cu mâncare neconsumată. Ameninţată cu hrănirea artificială si cunoscând acea operaţiune, am început si mănânc puţin câte putin. Eram bolnavă, cu gândul mereu la fetită. Chemată la vizeta de către un cadru civil, mi-a dat o pastilă pe care să o înghit în prezenţa lui, dându-mi si un pahar cu putină apă, spunându-mi că îmi va face bine. Aşa a început drogarea. Toată nădejdea îmi era numai în Dumnezeu. La scurt timp mi s-a făcut rău. Ducându-mă spre uşă să bat pentru ca paza să deschidă, am căzut. Când m-am trezit eram tot pe jos cu câteva persoane în jurul meu, dintre care unul cu o seringă în mână; îmi spunea că mi-a facut o injecţie ca să-mi revin. După această întâmplare, am avut voie să stau pe pat. Zile în şir nu am mai fost scoasă la anchetă, dar nici sănătoasă nu eram.
Pentru a se încadra în timpul atribuit anchetei, metodele erau dure şi diabolice, încât este greu de povestit. Chinurile fizice erau mai uşor de suportat decât cele psihice.
După mai bine de o lună de zile, a început procesul. Ajunsă la închisoarea Jilava si introdusă într-o celulă mare cu priciuri de lemn de jur împrejur, mă întâmpină o necunoscută. lntrebându-mă curios, mi-a zis:
- Voi, toate cele din lotul paraşutiştilor, aţi ieşit nebune din anchete.
Am fost condamnată la 20 de ani muncă silnică.
Trecuseră mai bine de nouă ani de când mergeam dintr-o închisoare in alta, stabilindu-ne apoi la Oradea unde lucram în ateliere; acolo am primit prima scrisoare de-acasă. Era scrisă de mama şi se încheia cu câteva rânduri scrise de fetiţa mea Mihaela. Ea îmi făcea promisiuni că se va strădui să scrie mai frumos şi să fie cuminte.
În anul 1964 m-am eliberat.
Ajunsă acasă, am găsit-o pe mama. Mihaela era la şcoală. Ardeam de nerăbdare să-mi văd copilul. Deodată voci de copii au răsunat afară.
Se întorceau elevii de la şcoală. Portiţa s-a deschis şi a intrat în curte o fetită blondă, slabă, înaltă şi vioaie. Mama i-a spus:
- lar ai venit târziu si m-ai supărat, ce ar fi zis mama ta dacă ar fi fost aici?
- M-ar fi iertat, a răspuns fără întârziere Mihaela. Atunci mama i-a zis:
- Uite, mama ta a venit!
S-a repezit în braţele mele şi a întrebat:
- Tăticu a venit?
Tăticul ei fusese condamnat la moarte şi împuşcat la Jilava în ziua de 30 Octombrie 1953.
Maria MUSCALU BAICU
Cu ocazia aniversării a 60 de ani de la noaptea cu bocete din 6 iulie 1949, când zeci de mii de nevinovate jertfe ale dezmălţului comunist au luat calea Siberiei, în biserica din Codreanca — Străşeni a fost inaugurată şi sfinţită o placă comemorativă cu numele a 19 săteni, care o dată arestaţi, deportaţi, căzuţi în prizonierat, nu au mai revenit la baştină, aflându-şi sfârşitul în pământurile îngheţate ale Siberiei.
Leonid Popandopol şi Nicolae Burlacu (primul — fost primar liberal, al doilea — fost perceptor ) au fost arestaţi chiar în primele zile după «eliberarea» din 28 iunie 1940 şi, ca într-o «explozie nucleară», au dispărut fără urmă. La fel a dispărut şi Leonid Untilă, învăţător, arestat în decembrie 1940.
Niicun bărbat din cei deportaţi la 13 iunie 1941 nu a mai revenit în sat. Soarta lor e necunoscută. Despre Ilie Ursu, fost director al şcolii, se ştie doar că şi-a găsit sfârşitul în lagărul de la Ivdel.
Dumitru Rogojină, fost ajutor de primar,s-a stins în închisoarea din Orhei, «cercetat» de torţionarii HKBД-ului.Vasile Jian, Gheorghe Fişer, Mihail Gavriliţă au murit în lagărele de prizonieri în diferite puncte ale Uniunii Sovietice.
Din contingentul deportărilor din 1949 au rămas sub ţărânele străine, vitrege, siberiene: Bobeică Eugenia, Murzacov Gheorghe, Murzacov Mina, Murzacov Rima.
Un loc aparte îi revine lui Pavel Boguş, fost student al şcolii pedagogice din Orhei, membru al Organizaţiei rezistenţei anticomuniste «Majadahonda», judecat la 25 de ani, care, a dispărut fără urmă în gulag.
Preotul — paroh, Ioan Caţer, a săvârşit slujba de pomenire rostind şi un emoţionant cuvânt prilejuit de eveniment.
Proiectul a fost realizat datorită sprijinului generos al fostului deportat politic, Petru Murzacov, al fiului lui, Iurie Murzacov, a altor rude mai apropiate şi mai îndepărtate ale celor nominalizaţi pe placa memorială, printre ele fiind şi Virginia Cosovschii fiica pomenitului Mihail Gavriliţă.
Sperăm: amintirea acestor mucenici ai gulagurilor comuniste va ţine trează conştiinţa enoriaşilor parohiei în actuala criză politico-morală, arătându-le calea spre adevăr şi lumină, pe care stafia comunistă nu le poate veşnic întuneca.
Aud cu inima, cugetul, întreaga mea fiinţă, porunca, chemarea, apelul celor răpuşi în temniţele comuniste:
“Treziţi-vă fraţilor, din somnul conştiinţei întunecate de propaganda diabolică, vrăjmaşă / Nu-i Votaţi pe călăii noştri, Nu-i votaţi pe comunişti /”
Dumnezeu să vă lumineze şi să vă ajute, Constantin Bobeică, fost deportat politic.
Ziarul de Garda
„Cu mulţi ani în urmă, nişte adolescenţi, încă aproape copii, aflîndu-se la o răscruce de viaţă, v-au cerut să le scrieţi pe o carte de rugăciuni un cuvînt călăuzitor. Şi ne-aţi scris: „Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc“. Şi aţi desenat dedesubt o cruce ...
...şi un steag dac, simbolizînd pe Dumnezeu şi neamul nostru. Dumneata ai trăit, ai luptat şi ai închis ochii aşa cum ai scris. După 50 de ani, unul dintre acei copii, azi la rîndu-i bătrîn, îţi depune pe mormînt această carte, în care e cuprinsă viaţa, lupta şi moartea tinerilor de atunci şi a altora ca ei. Nu ne-am ridicat totdeauna la înălţimea devizei, dar am năzuit mereu spre aceasta“ scria Ion Gavrilă Ogoranu în prefaţa primului volum al cărţii „Brazii se frînd dar nu se îndoiesc“, în memoria lui Traian Trifan. De trei ani, luptătorul Ion Gavrilă Ogoranu s-a alăturat eroilor anticomunişti şi lui Bădia Traian, acolo sus, în ceruri. Şi privesc de la depărtare ce s-a ales din lupta lor. Comemorarea anuală se păstrează însă aşa cum le-a fost voia lor, la Crucea ridicată lîngă Mănăstirea Brâncoveanu de la Sîmbăta de Sus, în prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie. Din păcate, an de an vin tot mai puţini luptători, pentru că timpul nemilos vrea să-i adune laolaltă, acolo, în ceruri.
Execuţia Grupului Dabija
Mulţi oameni se întreabă azi, la peste şase decenii de la lupta anticomunistă, de ce se face atîta vorbire despre cei care au crezut în această rezistenţă, de ce trebuie să fie declaraţi cetăţeni de onoare, de ce trebuie să fie recompensaţi cu onoruri sau bani, de ce să aibă caziere curate că doar au fost încarceraţi. Sînt întrebări nu doar ale generaţiilor tinere care n-au deschis un volum de carte scris de cei care au trecut prin gulagul comunist, sau care au aflat despre rezistenţa anticomunistă numai din cartea de istorie actuală şi care i-a rezervat acelei perioade doar cîteva fraze. Sînt însă şi adulţi sau chiar vîrstnici care ignoră acea parte a istoriei pentru că în acei ani ei n-au simţit teroarea şi persecuţiile regimului. Pentru aceia dintre ei, redau doar una dintre numeroasele execuţii în masă ale luptătorilor, cea a grupului Dabija, descrisă chiar de comunişti. „După aceasta, condamnaţii au fost legaţi la ochi. În care moment Dabija s-a exprimat că el nu vrea să fie legat la ochi, fără a i se îndeplini această dorinţă. Au fost aşezaţi la locul execuţiei şi înainte de deschiderea focului au început pe rînd să se manifeste prin anumite exprimări. Astfel Traian Mihălţean a spus: Cu aceeaşi monedă vă vom plăti!, Bolfea Silvestru: Doamne ajută, iar Dabija a strigat: Trăiască România!“. A urmat apoi împuşcarea lor, apoi medicul legist a constatat moartea tuturor celor şapte“. Căpitanul de Securitate Gheorghe Crăciun raporta atunci cu atîta mîndrie colonelului Dulgheru (Dulbetgher) executarea grupului Dabija, „Atît Tov: Lt. Colonel care a citit degradarea celor doi condamnaţi cît şi procuroreul, au avut o atitudine demnă. Plutonul de execuţie s-a comportat conform instrucţiunilor primite de la comandantul de pluton, care după execuţie a spus ostaşilor: „Tovarăşi ne-am îndeplinit datoria faţă de clasa muncitoare“. Cadavrele celor şapte au fost transportate de la locul execuţiei şi au fost îngropate de către organele de miliţie şi Securitate sub supravegherea directă a noastră. Execuţia celor şapte a decurs în ordine, asistenţii fiind Comandanţi militari din Sibiu, avocaţii apărători şi membrii din Biroul Judeţenei PMR Sibiu. Paza a fost în tot timpul asigurată de către organele noastre, ajutate de către organele de miliţie.“ LT. Colonel de Securitate Gh. Crăciun; Lt de Securitate V. Nistor. Precum această execuţie au fost şi altele. Trupurile tinerilor luptători au fost secerate de gloanţe. Grupul făgărăşenilor executaţi în 1957, la Jilava, grupul Săplăcan, grupul Mogoş şi Mazilu, etc. Stau mărturie documentele Securităţii, căci o cruce sau un mormînt al lor, nu există.
În cazul reprimării Rezistenţei Anticomuniste un rol la fel de important, un rol criminal, l-au avut atît străinii cît şi românii. „Ce aveau comun cu România Ana Pauker, Luca, Nicolski sau Teohari Georgescu şi alţii ca ei? Dar examinînd de aproape crimele, nu aceştia le-au executat. Aceştia numai au dat ordin. Treburile murdare ale regimului au fost făcute în marea majoritate de români. Ei ameninţau populaţia, ei băteau în case, pe uliţe, la securitate. Ei ucideau din ordin sau din zel, ei condamnau. Românii erau cei care-i executau pe condamnaţii la moarte, ei îi chinuiau în închisori, ei colectivizau satele, ei strămutau satele în Bărăgan, ei au făcut reeducările la Piteşti, Gherla şi Aiud. Şi făceau acestea cu zel pentru a fi lăudaţi şi recompensaţi de stăpînii lor, străini de neamul românesc. Cum a fost posibil ca în sînul neamului nostru să fie atîţia executannţi ai crimei? pentru că nu pot crede că erau convinşi că fac acest lucru pentru România. Aici trebuie căutat un răspuns de către istorici, psihologi, etnologi şi scriitori. Cum a fost posibil ca un popor să-şi plece capul şi să nu se revolte în faţa atîtor umilinţe? Vom învăţa ceva din această lecţie vie a istoriei?“ scria Ion Gavrilă Ogoranu în volumul III al cărţii.
Veşnica pomenire s-a auzit din nou
La Crucea monument de la Mănăstirea Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus s-au adunat şi în acest an supravieţuitorii gulagului comunist, urmaşii şi rudele acestora. Este al 14 an cînd preoţii mănăstirii oficiază parastasul şi slujba de pomenire pentru eroii Ţării Făgăraşului. Pentru cei care au pierit în luptele directe cu securitatea comunistă, pentru cei împuşcaţi de comunişti în închisori sau în lagărele de muncă şi pentru toţi cei care şi-au dat viaţa pentru a-i sprijini pe luptătorii anticomunişti. Toţi deopotrivă au fost pomeniţi duminică, 26 iulie a.c., în prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie.
O cruce din marmură, simplă, dar care a strîns toată suferinţa, moartea şi chinul îndurat de Ţara Făgăraşului în regimul comunist. Au fost înşiruite numele tinerilor făgărăşeni care au avut curajul să-i înfrunte pe comunişti. Şi care au murit pentru idealul de credinţă, dreptate şi adevăr. Nu s-a reuşit inscripţionarea numelor tuturor eroilor pentru că sînt mii. S-a auzit din nou „veşnica pomenire“ pentru eroii martiri ai Făgăraşului. Au făcut posibilă organizarea evenimentului Fundaţia „Ion şi Ana Gavrilă“, Partidul Pentru Patrie, Monitorul de Făgăraş şi AFDPR. Ca în fiecare an, organizatorii au avut sprijinul stăreţeiei Mănăstirii Brîncoveanu care a asigurat cazarea şi masa participanţilor şi SC Transbus SA care a asigurat transportul participanţilor de la Gara Făgăraş la mănăstire şi retur.
Istoria Crucii - monument
Locaţia actuală a Crucii de Mănăstirea Brâncoveanu a fost stabilită în anul 1952 de către luptătorii grupului Gavrilă aflat în acel an pe crestele Munţilor Făgăraş. Era sărbătoarea Paştelui, o zi frumoasă de primăvară, iar ei ascultau slujba Învierii oficiată la mănăstire de către părintele Arsenie Boca. „Ne gîndeam la cei căzuţi dintre noi pînă atunci: Marcel Cornea, Silviu Socol, Porîmbu, căpitan Monea, Mogoş, Mazilu, Partenie Cosma şi ceilalţi despre a căror soartă nu ştiam nimic. Eram încă sub povara amintirii ultimului căzut, Baciu, fratele lui Ghiţă Haşu. Am rămas tăcuţi cît a ţinut slujba. Nu ştiu care a avut părerea, parcă Brâncoveanu (N.R. Remus Sofonea din Drăguş), pe care a spus-o cu glas tare: Dacă vreunul dintre noi va supravieţui, să ne legăm ca acela să ne adune oasele de pe unde vor fi fost aruncate şi să le îngroape aici lîngă această mănăstire. În 1990 mi-am adus aminte de acest legămînt şi le-am amintit lui Ilioi şi celorlaţi legămîntul făcut cu 40 de ani în urmă şi am pornit la realizarea lui. Trupurile morţilor nu aveam de unde le lua, noi nu ştim unde sînt, nimeni n-a venit să ne spună, pe ucigaşi nimeni nu i-a deranjat să spună locul unde i-au aruncat. Rămînea doar să ridicăm o cruce seacă undeva ca amintire“ scria Ion Gavrilă Ogoranu. Sfinţirea crucii a avut loc în 17 octombrie 1995 după multe ezitări, aprobări şi umilinţe. „După ridicarea crucii m-am simţit eliberat ca de-o povară grea. Tocind scările de piatră ale instituţiilor de care depindea aprobarea ridicării crucii, căciulindu-mă în faţa multora, încercînd să-i convong că noi vrem să ridicăm o cruce pentru cei care n-au nici mormînt, nici cruce, şi nu un monument de care să se mire lumea, purtam teama de a nu muri înainte ca aceată datorie să fie împlinită“ scria şeful Rezistenţei Anticomuniste, Ion gavrilă Ogoranu. De atunci, an de an este îndeplinită şi dorinţa luptătorului de a se organiza la Cruce, comemorarea eroilor. În prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie, aşa cum ei au vrut.
Monitorul de Făgăraş