Părintele Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae intervine pentru mine în reeducarea de la Aiud

Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".

Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. Părintele îmi spune:

- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.

Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia­nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.

Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:

- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi­sibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!

Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoa­să" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".

În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAŞ