"Dragă, uite, să îţi spun ceva: noi în inchisoare eram vreo 200 de inşi într-o camera. 200 de trupuri. Cu greu puteam ajunge dintr-un capăt în celălalt al camerei, iar când ajungeam, ajungeam osteniţi pentru ca simţeam fiecare cot, fiecare os mai proeminent al celor care se aflau << în drumul nostru >>, ba în cap, ba în spate şi normal, de la un moment dat, devenea enervant. Pentru că nu era uşor deloc. Dar am învăţat să ne acceptăm. Ne-am tolerat şi ne-am iubit. Şi uite acum, după atâţia ani, încă ne întalnim cu mare drag la AFDP, încă suntem la fel de buni prieteni şi aşa vom rămâne. Pentru că la o anumită vârstă, şi într-o anumită împrejurare trebuie să înveţi să te autoeduci. Şi chiar pentru cei care au fost de partea cealaltă şi <<>>, mai este loc de un <<>>" Nicolae Purcărea
Îmi pare rău că memoria mea nu este atât de competentă pe cât aş fi avut nevoie pentru fiecare oră pe care o petrec alături de domnul Purcărea. Sunt multe lucruri pe care dânsul ni le-a povestit şi din care am învăţat. De multe ori îmi promit că voi ajunge acasă şi vă voi povesti şi vouă măcar câteva din minunatele lui vorbe, însă parcă magia cuvintelor se opreşte acolo în cămăruţa aceea atât de caldă, cu atâtea motive populare, unde nu există calculator, internet, răutate. Toată magia vine din glasul dânsului, glasul lui Moş Nicolae şi oricât de mult aş încerca să redau asta printr-o postare, n-aş reuşi în veci.
Sursa: http://epiloguri.blogspot.com/
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu