Nu ştiu cum s-ar putea mai bine prăznui Paştele. Probabil că trăindu-le. Dar asta e din ce în ce mai greu. Pentru cei mai mulţi dintre noi. A trăi Paştele- asta presupune a te duce la biserică; a te ruga acolo; a te supune - ceară moale şi receptivă - tuturor sugestiilor transcendenţei; a te pregăti pentru coborârea harului, lăsându-te purtat pe unda caldă şi învăluitoare a cultului - minunata propedeutică la deschiderea cerurilor. Înţeleg însă că asta nu se mai poate. Asupra tuturor acestor amănunte şi momente noi am gândit; noi, părinţii noştri, părinţii părinţilor noştri; de patru sute de ani încoace; sau noi singuri cu mintea acestor patru sute de ani. Iar gândul omoară viaţa - ori de câte ori, orgolios, se ridică, deasupra ei, voind să o stăpânească în loc de a i se supune şi a o sluji. Şi aşa gândul a omorât în noi Paştele în momentul în care am vrut să trăim ceea ce înţelegem în loc să fi încercat a înţelege ceea ce trăim. A fost, desigur, în sufletul omenirii, cândva, undeva, o soluţie de continuitate; când s-a întunecat totul şi când, la întoarcerea luminii, ne-am găsit într-un alt peisaj spiritual. A fost. Nu înţelegem bine când şi cum. Dar a fost. Şi când pe crugul cerului s-a întors, ca în fiecare an, ceasul tainei pascale, auzul nostru nu se mai măsura pe trăsnete, ci pe plesnituri de bici; fulgerele erau biete scântei electrice, pe care şi noi le puteam fabrica în laborator la o simplă maşină a lui Wimshurst; şi nu mai mirosea tot cuprinsul a pucioasă, ci ne gâdila înţepător nările doar fumul de iarbă de puşcă a focurilor de tracatruci! Paştele erau o amintire ştearsă, care nu se mai revărsa împlinitoare în suflete. Dar pentru că totuşi, măcar ca o moştenire (deşi zăvorâtă cu nouă lacăte înţelegerii fiinţei noastre), încă mai dăinuia, ne-am îndreptat asupra ei cu cheia gândului.A, desigur, din vechea taină am dezlegat prea puţin. Un colţ; o fărâmă. Dar pentru că fărâma aceasta era tot ce puteam înţelege cu gândul, am crezut că asta e tot. Şi s-a născut astfel pentru omenire, chiar pentru cei mai buni dintre noi, paştele nou, paştele cel sărac. În care taina a dispărut. În care omul-Dumnezeu a devenit omul-erou. Un erou al unei noi credinţe, care pentru această nouă credinţă, a lui, se oferă în holocaust; cam aşa cum pentru convingerea lui era să se ofere ca jertfă şi Galilei - dacă nu l-ar fi izbit spaima durerii. Ce e Christos? Un erou al unei convingeri morale! Ce e Paştele? Prăznuirea amintirii unui proces juridic între două morale, în care peste veacuri a învins cea a victimei. Atât. Nu e destul?
Atât - nu e destul! ,,Probe" desigur nu am. Dar e ceva în fiinţa mea, care se refuză cu încăpăţânare gândului că Paştele ar putea să fie aniversarea unui fel de ,,afacere Dreyfus" de acum nouăsprezece veacuri. A răsunat în mine Joi seara strigătul sfâşietor al crainicului care anunţa: ,,astăzi s-a spânzurat pre lemn Cela ce spânzură pământul pre ape"; şi s-a întors în mine sufletul în seara de Vineri la cântarea de prohodire, care mărturisea că în mormânt fu pusă, prin coborârea lui Christos, însăşi viaţa.
Patimile, răstignirea şi învierea nu sunt simboluri, ci fapte. Ele nu "însemnează'', ci "sunt''. S-au întâmplat aievea; iata, acum 1900 de ani. Şi ne-au dezlegat pe noi de păcat, de vină şi de moarte. A trebuit să se jertfească cineva. Dar jertfa omului singur nu putea deschide din nou porţile cerului. Si s-a jertfit Dumnezeu-omul. A suferit pe lemnul de spânzurătoare ca un om - după ce ca Dumnezeu suferise pentru noi înca de la căderea lui Adam în păcat.
S-a răstignit deci,
şi s-a îngropat
şi a înviat a treia zi.
Toate - "pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire". Ca să ne fie iarăşi cu putinţă a arunca punţi de la noi la Dumnezeu; de a ieşi din noi, destrămându-ne în Dumnezeu; de a scăpa de noi - depăşindu-ne. Ca să nu se mai sperie gândul nostru în faţa morţii, a murit El; cu moartea pre moarte călcând - omorând deci moartea. Şi a înviat - după trup - cum vom învia şi noi la plinirea vremii; când se va împlini şi ceea ce credem atunci când mărturisim: aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.
...Iatã Paştele - pentru care nu am probe, dacă voiţi. Dar Paştele sunt, dincolo de gând, în inima fiecăruia, bucurie. Întreb, deci, numai: unde e bucuria, acolo sau aici? Şi poate că prin asta am fãcut şi proba. Pentru cine are nevoie.
NAE IONESCU
CUVÂNTUL, 1 Mai 1932
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu