Mă găsesc într-o situaţie ieşită din comun pentru că tot ce văd aici sunt chipuri sfinte, care mă impresionează în mod cu totul deosebit. Sunt sfinte pentru toate calităţile, iar una dintre calităţile supreme este calitatea de om. De aceea, vreau să mărturisesc în mod deosebit respectul, încrederea, dragostea şi mila, pe care le am faţă de om, din toate categoriile, din toate etniile, din toate confesiunile, pentru că toţi suntem chipul lui Dumnezeu. M-am bucurat în mod deosebit când am participat la aceste momente importante prin care Universitatea de Nord din Baia Mare a acordat înaltele titluri distinşilor invitaţi. Domnul academician Alexandru Surdu este un nume de vârf în cultura românească. Materia pe care o predă este cea mai dificilă şi cea mai importantă: Logica. Ea este baza tuturor realităţilor. Când totul e ilogic, se întâmplă o catastrofă. Dar toate lucrurile au logica lor, pentru că sunt rezultatul unei infinite înţelepciuni – înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu n-a făcut nimic care să nu fie logic, adevărat. Şi acesta, adevărul, este concretizat în Logosul divin, care este Iisus Hristos, care venind între noi ne-a spus un cuvânt: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!”.„A nega pe Dumnezeu este semnul supremei ignoranţe.”
M-am bucurat în mod deosebit că a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa Părintelui Ilie Moldovan. Sigur că fiecare om are multe calităţi. Nu poate cineva să spună că e fără de păcat, că e fără de greşeli. Toţi avem neajunsuri. Dar e foarte mare lucru când, puse în cumpănă binele şi răul, domină binele. La Părintele Ilie Moldovan a dominat chipul adevăratului sacerdot. Am admirat, de asemenea, la Părintele Ilie Moldovan, lupta lui extraordinară pentru a apăra viaţa. Întotdeauna foarte vehement, a luptat împotriva unor fărădelegi în această epocă apocaliptică. Şi anume, pruncuciderea, avortul, e una din fărădelegile deosebit de grave. Ştiţi că nu rămâne nimeni nepedepsit dacă omoară pe cineva, dar nimeni nu bagă la puşcărie pe cel care omoară pruncul din pântecele mamei lui. E absolut ilogic. Mă cutremur când mă gândesc la treaba asta. Sunt şi alte fărădelegi care astăzi chinuiesc omenirea pe plan universal printre care este pierderea legăturii cu izvorul existenţei, care este Dumnezeu. A nega pe Dumnezeu este semnul supremei ignoranţe. Despre Dumnezeu vorbeşte toată creaţia, şi mai ales creaţia supremă, care este omul. A nega sursa, cauza tuturor cauzelor, care este Dumnezeu, eu o atribui, în primul rând, neputinţei. Un om care nu crede este neputincios.
Mi-aduc aminte că unul dintre revoluţionarii francezi, Danton (menţionez că revoluţia franceză a fost crâncen împotriva Bisericii şi a clerului, au fost decapitaţi sute de mii de francezi pentru credinţa lor), a mers la un preot (el, care împreună cu Robespiere, a dictat aceste crime) cu copilaşul lui de mână şi a spus: „Părinte, am venit cu rugămintea să-l înveţi pe copilul meu catehismul”. Şi preotul răspunde: „În multe feluri aţi batjocorit şi aţi profanat altarele. Aţi omorât călugări şi aţi omorât pe toţi cei care au avut credinţă în suflet, dar acuma e prea mult. Nu ţi-e frică totuşi de destin ca să vi să mă ispiteşti aducându-mi copilul tău ca să râzi de mine, cerându-mi să-l învăţ eu religia pe copilul tău?” Şi-a răspuns Danton: „Nu, părinte, nu am venit să te ispitesc, am venit să te rog ca să-mi înveţi copilul religia. Pentru că doresc să fie fericit copilul meu. Şi-am ajuns la concluzia că nu poate fi nimeni fericit dacă nu are credinţă în Dumnezeu. De aceea am venit, ca să te rog să-l înveţi pe copilul meu religia. Pentru că n-am nimic mai scump pe lumea asta decât pruncul meu. Ăsta e motivul pentru care vreau să-l înveţi religia.
Noi, oamenii suntem înzestraţi după legile firii cu cinci sentimente, cinci elemente, cinci simţuri. Îmi lipseşte al şaselea: simţul credinţei. N-am putere, nu pot să cred. N-am acest simţ elementar, aşa cum un om care nu vede oricât ai încerca să-l lămureşti cât e de frumoasă natura, sau cât e de frumos cerul înstelat, nu crede. Asta înseamnă, spunea Danton, necredinţa. N-am simţul credinţei. Dar copilului meu vreau să îi cultiv acest sentiment sacru”. Cred eu că ne găsim – nu cred şi nu-s prooroc, dar am orizont – că ne găsim la o mare răscruce în istoria omenirii. Lumea zice că-i sfârşitul lumii. Eu nu spun aşa ceva, dar spun că vremurile sunt apocaliptice. Adică ne chinuie pe toţi patimi şi gânduri atât de străine, atmosfera spirituală e poluată pe plan mondial, după marile şi multele greşeli pe care le-au făcut oamenii. Păi numai cele două războaie în care a fost decimat şi ucis ce a a vut mai frumos floarea societăţii, bărbaţii tineri, care au ajuns carne de tun! Lagărele lui Hitler şi alte multe fărădelegi au poluat atmosfera pe plan universal. Şi dacă noi nu ne vom trezi să începem cu începutul, vom avea grave urmări pe plan mondial.
Iată de exemplu China, care e un stat absolut ateu (se declară, dar ateu nu-i nimeni, oricine spune că-i ateu minte, pentru că dacă el, un individ, ajunge la certitudinea că nu există Dumnezeu, se spânzură, nu poate rezista fiinţa omenească în ruptură totală de Dumnezeu. Nu există atei, există numai slăbiciuni din cauza neputinţelor noastre), a început să-şi trimită tineretul în ţările creştine. O Chină comunistă îi trimite, căci vede că ceva nu-i în regulă, şi ajunge la concluzia nemărturisită – eu o cunosc de la o persoană foarte importantă din China – că a ajuns o ţară fără religie adevărată. Dacă citeşti cărţile budismului, ale confucianismului, ale lui Mahomed, Coranul, totul este lipsit de logică. Dar când pui mâna pe Sfânta Evanghelie, se luminează totul, totul e extrem de logic, firesc şi exact. Iată deci, de aceea zic că suntem la un moment de răscruce. Am avut sentimentul în tot acest timp că mă găsesc într-o atmosferă foarte încărcată de o anumită lumină. M-am uitat la aceşti tineri şi am avut impresia că am în faţa mea un cuib de păsări, care, când vine mama lor, cască gura să primească hrană. Aşa e tineretul. I-am văzut aici cât stăteau de serioşi, cu ochii mari deschişi, ascultând ceea ce s-a spus aici. Tineretul are această calitate: setea de cunoaştere.
„Trebuie să ţinem şi noi la interesele noastre vitale!”
Noi am avut mult de suferit. Nimeni nu ne-a iubit, nici în dreapta, nici în stânga. Fiecare ţine la oala lui. Ungurul, rusul, oricare, şi nu sunt de condamnat. Fiecare trebuie să ţină la bogăţiile lui, la interesele lui, dar trebuie să ţinem şi noi la interesele noastre vitale. Ne-a fost luată Basarabia, şi lângă aceasta Stalin a adăugat şi un crâmpei din Bucovina. Dar era să ia toată Bucovina, însă un colaborator i-a spus: „tovarăşe Stalin, să nu îndrăzneşti ca să iei toată Bucovina pentru că acolo e sanctuarul neamului valahilor, e mânăstirea Putna, a lui Ştefan cel Mare, iar românii sunt în stare să facă orice dacă le veţi lua şi Putna în Uniunea Sovietică”. Aşa se face că n-a fost anexată la Uniunea Sovietică şi cealaltă jumătate din Bucovina. Acum e la ucrainieni, care stăpânesc acum pământul românesc. E o ruşine pentru ei că ţin acest pământ sub călcâi. Şi nu vorbesc despre popor, poporul ucrainean e ca poporul nostru, un popor excepţional. Autorităţile fac această crimă de a ţine şi-n secolul XXI un pământ care nu le aparţine. În Serbia cât se luptă românii ca să slujească în limba mamei lor? Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe nu acceptă acest lucru. Iată că nu numai cei ce ne sunt străini de lege, ci şi cei ce sunt de-o lege cu noi nu ne sunt prieteni.
La o masă unde era Pavle, Patriarhul sârbilor, unul dintre profesorii noştri l-a întrebat de ce nu dă voie românilor să slujească în limba noastră. Patriarhul s-a făcut că plouă. A repetat profesorul nostru întrebarea, dar n-a primit răspuns. A treia oară, a răspuns Pavle: “Dumnezeu nu ştie limba română!”.
“Biserica ne-a apărat existenţa unităţii naţionale!”
În Bulgaria au murit mii de soldaţi români în războiul de independenţă din 1877, când i-am eliberat de sub stăpânirea turcească. Ca act de recunoştinţă, s-a luat orice drept românilor de-acolo, ba au mai avut pretenţia că şi Dobrogea e a lor, şi acum râvnesc să o ocupe. Pe malul drept al Dunării erau sate întregi româneşti. Şi-n Cadrilater. N-a recunoscut statul bulgar pe aceşti români. Acolo nu există oficial decât bulgari şi ţigani. În Bulgaria, în 1918, erau 120.000 de români. Acum să fie vreo 10-12.000. S-a deznaţionalizat tot. Salvarea noastră a fost Biserica Ortodoxă Română. Pretutindeni unde biserica ortodoxă a fost desfiinţată, populaţia a fost deznaţionalizată. Avem o limbă, avem un popor unitar, avem toate acestea pentru că avem o biserică mamă. Şi aceasta ne-a apărat existenţa unităţii statului. Asta este realitatea.
“Fiecare cu doba lui!”
Nu am vrut să vin cu vorbe aspre. Dar vreau să vă spun încă o dată că pe orice fiinţă omenească, de orice etnie, sau naţiune, sau confesiune, o privesc cu adânc respect. Dar vreau să învăţăm toţi ca fiecare să iubim ceea ce avem, ceea ce am moştenit. Fiecare cu legea lui, fiecare cu doba lui. În timpul ocupaţiei Ardealului de Nord, Nicolae Colan a făcut o slujbă în secuime, şi în timpul slujbei, când episcopul a ieşit să spună predica, a venit dobaşul satului şi a început să bată doba. Românii au vrut să-l alunge. Episcopul Colan, mare diplomat, le-a spus să-l lase în pace. Şi secuiul a terminat de bătut doba şi a plecat când a văzut că românii nu îl iau de gât. Şi atunci episcopul a zis: “Ei, dragii mei, fiecare cu doba lui!”.
Vă mulţumesc la toţi şi vă doresc să vă păstraţi tinereţea frumoasă şi curată!
(discurs susţinut de P.S. Iustinian Chira, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Baia Mare domnului academician Alexandru Surdu şi Părintelui Profesor Ilie Moldovan- material preluat din revista Veghea)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu