14 SEPTEMBRIE 1940 - MASACRUL DE LA IP. Ziua Inaltarii Sfintei Cruci - Ziua martirilor neamului românesc

"Şi sus pe crucea crâncenă, pe care

stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie,

Iisuse, un aprins inel de soare,

ca semn al Învierii ce-o sa vină." Radu Gyr



Noaptea Sfintei Cruci a neamului românesc



"O viaţă întreagă am fost obsedat de sentimentul singurătăţii, dar acum sunt cu adevărat copleşit de acest sentiment. Am rămas singurul supravieţuitor al Odiosului Masacru de la Ip, a cărui inimă încă mai bate.

Pe retina minţii mele nu s-a şters niciodată culoarea sângelui ţâşnit în urma glonţului tras asupra unor oameni nevinovaţi. În urechi simt golul amar lăsat de bubuitul armelor în miez de noapte.. Încă mai trăiesc pentru că sunt în măsură să rostesc cuvântul Ip.

Vă iert pe toţi, pentru toate!"

Gavril Butcovan, singurul supravieţuitor al Masacrului de la Ip, 13-14 Septembrie 1940, Noaptea Inălţarii Sfintei Cruci

Anul 1940 reprezinta pentru romani poate cea mai neagra fila de istorie. In numai cateva luni am pierdut o treime din tara, dupa cedarea Bucovinei si a Basarabiei de Nord catre URSS (17 iunie), la 30 august pierdeam Ardealul prin odiosul Dictat de la Viena, ca numai dupa circa o saptamana, pe 7 septembrie, sa cedam si Cadrilaterul bulgarilor. Dintre toate, poate cea mai intiparita in memoria romanilor va ramane cedarea Ardealului, ca urmare a crimelor faptuite de armata horthysta, sprijinita de o buna parte a etnicilor maghiari localnici. In doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de romani. Masacrele au inceput in 7 septembrie, cand in localitatea bihoreana Mihai Bravu horthystii au ucis 22 de romani si au continuat pana pe 18 septembrie, cand 58 de romani au fost decapitati in centrul orasului Gheorgheni, judetul Harghita. Insa cel mai afectat de teroarea horthysta a fost judetul Salaj, unde au fost masacrati 477 de romani. Cele mai lovite de soarta au fost localitatile Ip, cu 157 de martiri, si Traznea, cu 87. Singura vina a acestor oameni a fost ca s-au nascut romani. Acum, la 69 de ani de la Dictat, doi fii ai Salajului care au supravietuit macelului, Gavril Bucovan si profesorul universitar doctor Ioan Puscas din cele doua localitati, au impartasit cu echipa „Gardianul” amintirile acelor zile de groaza, atunci cand in preajma lor au fost secerati de armele horthystilor fratii, parintii si apropiatii lor, iar scaparea lor din acel iad a fost o adevarata minune a lui Dumnezeu

Masacrul de la Ip, din curtea familiei Butcovan

Marturiile lui Gavril Butcovan din Ip, singurul supravietuitor de atunci, sunt cutremuratoare. Gavril Butcovan, astazi in varsta de 84 de ani, a povestit echipei „Gardianul” clipele de groaza prin care a trebuit sa treaca la doar 16 ani. „In zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de arma ce razbateau dinspre casele vecinilor nostri. Era in jur de ora 5, inca era intuneric, si m-a cuprins o frica ce nu v-o pot descrie in cuvinte. Aveam doar 16 ani. In familie eram de toti 10 suflete. Parintii si 8 copii. Locuinta era compusa din doua camere. Eu, parintii si alti 5 frati dormeam intr-o camera, iar in camera mica, ceilalti doi fratiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, si i-am spus ca sunt impuscati romanii. Tata nu putea vorbi de emotie, pentru ca banuia ce ne asteapta. Mama o alapta pe surioara Paulina de 11 luni, iar parca focurile de arma se inteteau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata sa se uite pe geam sa vada ce se intampla pe ulita, iar acesta i-a spus ca vede oameni care se plimba agitati. Pentru o clipa mi-am aruncat si eu ochii pe fereastra. Strada era plina de militari horthysti si consateni maghiari, deveniti partasi la masacru. Mama, dupa ce a asezat-o pe fetita in leagan, i-a spus tatii sa mearga sa deschida usa, ca sa nu bata soldatii in poarta asa cum au facut la vecini. Pe cand tata a vrut sa deschida usa, deja soldatii erau in curtea noastra. Unul dintre criminalii horthysti s-a rastit la el, spunandu-i sa iasa afara din casa. La cateva secunde am auzit cinci bubuituri de arma. Atunci am stiut ca l-au impuscat pe tata. Imediat au navalit in casa trei soldati, indreptand pustile spre noi. S-au rastit si la noi, bineinteles in ungureste, sa iesim afara. Mama i-a intrebat aratand spre leagan, ca ce va intampla cu fetita, la care soldatii i-au raspuns ca o s-o creasca ei. Cand am iesit l-am vazut pe tata, care zacea cu fata in jos langa peretele casei. M-am indreptat inspre el, moment in care asasinii horthysti au tras in mine. Cuprins de groaza m-am prabusit langa corpul neinsufletit al tatalui meu. Mi-am dat seama ca sunt in viata, simtind o arsura puternica. Inima imi batea tare pentru ca in momentele urmatoare am vazut cum criminali i-au executat pe fratii mei. In fata casei, la cativa metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuscata in piept cu cartuse dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost impuscat in burta, iar surioara Ana, de 5 anisori, care, disperata, striga «Unde esti maica?!», a fost secerata de gloantele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fuga spre gradina, insa soldatul care-l urmarea l-a impuscat in cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, «bravii» soldati unguri au sfartecat-o cu baionetele in leagan. Asupra mamei au tras, ranind-o, insa a apucat sa se ascunda sub o caruta.

Sotiei i-au scos copilul din burta cu baioneta

Cred si astazi ca sansa mea a fost aceea ca nu m-am ridicat de langa tata si am stat culcat cu fata la pamant, in timp ce calaii erau preocupati cu uciderea celorlalti membri ai familiei. Pe langa mine si mama au mai scapat cei doi frati ai mei, Ioan, de 12 ani, si Floarea, de 6 ani, care au dormit in camera mica, unde criminalii nu au mai cautat. Banuiesc ca in sinea lor credeau ca au ucis intreaga familie dupa ce au tras in 7 persoane si au strapuns-o cu baioneta pe surioara Paulina”, ne-a marturisit cu lacrimi in ochi Gavril Butcovan. Marturia acestuia continua: „Doresc sa va mai spun ca cruzimea cu care a fost comis acest genocid intrece orice inchipuire. Bataile si schingiuirile au inceput inainte de masacru cu 3-4 zile. Unii romani au fost batuti pana ce si-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au taiat mainile, lui Dumitru Chis i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la maini. Nu pot sa uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte si sotia acestuia, care era in durerile facerii. Barbatul a plecat dupa moasa, dar pe drum a avut ghinionul sa se intalneasca cu echipa criminala. Acestia, sub amenintarea armelor, l-au intors din drum, iar odata ajunsi in curtea casei l-au impuscat. Sotiei i-au scos copilul din burta cu baioneta. O alta tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani, si Maria Olla, de 15 ani. Cu toate ca nu erau moarte si soldatii au vazut ca acestea mai miscau, totusi au fost aruncate in groapa comuna si ingropate de vii. Trebuie sa retineti ca in acea zi, de 14 septembrie 1940, orice roman intalnit pe strada sau gasit acasa a fost impuscat. Trebuie sa va marturisesc adevarul pana la capat. Nu toti consatenii mei au pactizat cu criminalii horthysti. Au fost si maghiari care au sarit in apararea familiilor de romani, punandu-si prin acest gest viata in pericol. Astfel au fost salvati din mana ucigasa a horthystilor cel putin 3 familii de romani. Cu siguranta, daca actiunea criminala ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai multi care ar fi sarit in ajutorul nostru, al romanilor, si in mod sigur numarul celor ucisi era mult mai mic”, a incheiat cu glasul plin de durere Gavril Butcovan.

La Trăznea, preotul a fost ars de viu

In data de 9 septembrie 1940, trupele horthyste au intrat in comuna Traznea. Primele victime au fost copiii aflati cu vitele la pascut. Dupa ocuparea satului, soldatii maghiari au dezlantuit „asaltul”. Romani si evrei au fost ucisi cu focuri de mitraliere, strapunsi cu baionetele, iar casele incendiate. In urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de romani si 6 evrei. In presa vremii se relata despre cazul lui Nicolae Brumar, roman ridicat din propria sa casa de trupele ungare si impuscat langa o capita de fan, impreuna cu sotia si cele doua fiice ale sale, dupa care au fost ciopartiti cu baioneta. Un alt caz este cel al lui Vasile Margarus. Acesta a fost strapuns cu baioneta in mai multe parti ale corpului si apoi impuscat in cap cu gloante model „dum-dum”. Preotul ortodox a ars in casa parohiala, care a fost incendiata. In Traznea se aflau si 9 soldati romani reintorsi acasa si demobilizati. Acestia au fost impuscati cu efectele militare pe ei. Invatatorul si sotia au incercat sa se refugieze in comuna Pusta. Au fost prinsi si adusi la Traznea, unde au fost rastigniti pe usa bisericii si impuscati.

Măcelul văzut prin ochii unui copil de 8 ani

Despre masacrul de la Traznea ne relateaza unul dintre supravietuitorii acelor timpuri, cel care a ajuns ulterior medic si un om de stiinta recunoscut de o lume intreaga, profesorul universitar doctor Ioan Puscas, care a trait acele grozavii, fiind un copil de doar 8 ani. „Familia mea a supravietuit acelor masacre petrecute in 1940 in comuna Traznea. Arma soldatilor honvezi a fost indreptata catre mine de trei ori. Ungurii au tras atunci cu tunul chiar si in biserica. Inainte de 1940, ungurii si romanii traiau in pace in comuna. Masacrul de la Traznea a fost provocat de groful Bay Ferencz, neam cu Horthy. El i-a indemnat pe honvezi sa ucida romanii pentru a acapara cat mai mult pamant. Pe noi ne-au salvat de la moarte cateva familii de maghiari. Cand au intrat in casa, aveam la noi un consatean roman care venise la tata cu calul pentru potcovit. El nu stia ungureste. L-au impuscat in fata noastra. Urmatorii eram noi. Tata, care vorbea perfect ungureste, a vrut sa le demonstreze ca suntem unguri pentru a ne salva vietile. Nu au vrut sa il creada. «Budos ola vagy!» (n.r. - esti un valah imputit!), strigau. Norocul nostru era ca tata avea la el certificatul de nastere al unui prieten, care era maghiar reformat. Cand le-a aratat documentul, nu au cercetat daca era intr-adevar al lui. Si-au cerut scuze ca erau sa impuste un ungur”, si-a amintit marele cercetator stiintific. „Dupa aceea a venit un alt val de ucigasi. «Acum numai Janos ar putea sa ne salveze», ne-a spus tata, Janos fiind cel mai bun prieten de-a lui din copilarie. Pentru ca ardea aproape tot satul, ca o minune, a aparut Janos, care venise dupa o pompa si pentru a-l chema pe tata la stingerea focului. Cand a vazut care este situatia la noi, a inceput sa strige la ei: «Carati-va, astia sunt de-ai nostri». Asa am fost salvati pentru a doua oara, iar prietenul lui tata ne-a dus, culmea, chiar in pivnita grofului si ne-a ascuns acolo. Apoi l-a luat cu el pe tata, lasandu-ne pe noi la adapost sigur. Insa am fost gasiti si acolo. O trupa de honvezi, impreuna cu un frate de a-l unui ucenic de a-l lui tata, i-a adus si a confirmat ca suntem romani. Ne-au scos din pivnita. In spatele nostru, in sant, erau o gramada de morti si raniti. Unul dintre soldati mi-a pus pusca la piept. Mi-am vazut moartea cu ochii. Nu stiu de unde am avut putere, dar am inceput sa numar ungureste. Soldatul a ramas mirat, nu a apasat pe tragaci, iar eu continuam sa numar, apoi am inceput sa cant un cantec unguresc, care mi-a venit in minte. Nu stiu cat timp a trecut, arma lui era tintuita inca de pieptul meu, cand au aparut doua fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Cand au vazut ce se intampla, s-au napustit asupra honvezilor, strigand: «Nu va e rusine? Astia sunt de-ai nostri!» Apoi, ne-au luat de brat si ne-au dus la o alta familie maghiara, Fazakas. In bucataria lor am stat pana ce a venit tata. Am avut noroc ca acest eveniment tragic s-a petrecut ziua. Daca avea loc noaptea, ca si la Ip, numarul mortilor sigur era mult mai mare, pentru ca acele persoane care ne-au ajutat nu aveau de unde sa stie si sa intervina...”, a conchis doctorul Puscas.

Ioan Puscas, «fire recalcitrantă, ostilă reeducării»

Perioada 1940-1944 nu a fost usoara pentru romanii din Traznea. „Eram elev. Pana in clasa a V-a am invatat in limba maghiara. Eram tot timpul premiant. In acest timp, groful venea des la tata, voia sa ma infieze. Imi promitea ca ma trimite la scoala la Budapesta. Ar fi putut promite orice, nu plecam cu el. Dupa 1944, o parte din unguri si groful au fugit. Ulterior, el a fost condamnat la moarte, in lipsa, si i-a fost confiscata toata averea”, ne-a povestit medicul. Soarta lui Ioan Puscas nu a fost mai buna nici dupa 1944. Acesta a fost inchis, in perioada 1948-1950, pentru ca s-a opus comunismului. Motivul: „delict impotriva ordinii sociale”. Pe biletul de iesire din puscarie aparea: „fire recalcitranta, ostila reeducarii”. Dupa ce a fost eliberat, a fost acceptat in scoala pentru a-si continua studiile de catre profesori care ii cunosteau meritele. Altfel, ar fi fost imposibil, datorita acelui bilet de iesire. In inchisoare s-a imbolnavit, facand abces pulmonar, motiv pentru care, in dorinta lui de a se putea trata, si-a dorit sa devina medic. Norocul a fost din nou de partea lui. A reusit sa se inscrie la Facultatea de Medicina de la Timisoara. Doctorul Puscas a devenit unul dintre cei mai cunoscuti medici si cercetatori din Romania.

Iertăm, dar nu uităm nimic

Asociatia Refugiatilor Deportati si Expulzati din Ardealul de Nord (ARDEAN), cu sediul in Timisoara, a organizat un turneu in Ardeal, in perioada 29-31 august, pentru a aduce omagiu si a comemora amintirea martirilor impuscati in acele zile scrise cu sange in istoria Romaniei. Desi acea perioada, cand in fata lui au fost impuscati pe rand parintii si fratii, i-a marcat intreaga viata, Butcovan Gavril a stat drept intre cele 35 de persoane venite din Timisoara, marturisind ca nu impartaseste nici un resentiment si nu aduce acuze poporului maghiar si nici cetatenilor romani de etnie maghiara pentru evenimentele tragice petrecute la Ip. (Claudiu Stere, Gardianul, 2008)