Mărturisire creştină a lui Caragiale: Nimic fără Dumnezeu

Cu ocazia împlinirii a 157 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale, postez un articol mai puţin cunoscut al acestuia. Postăm această mărturisire de credinţă a lui Caragiale cu riscul de a rămâne la graniţa dintre stupid şi ridicol, aşa cum toţi cei care am afirmat credinţa lui Eminescu am fost acuzaţi dinspre blogul creştinului rezonabil şi al ortodoxiei cerebrate, unde nu comentează niciun marţafoi, analfabet isteric sau pietist orb. Într-o conferinţă susţinută la Braşov, intelectualul care nu debitează cecităţi, instanţa teologiei oficiale româneşti, l-a decretat şi pe Caragiale un necredincios creştin. Ayatolahul cu prenumele serafic Adolf a declanşat războiul sfânt împotriva necredincioşilor! Doamne fereşte pân’ te nimereşte! (F.P.)

Adu-ţi aminte din când în când, omule, de clipele crunte ale primejdiei prin care a fost înaltă poruncă să treci şi ridică laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.
Să-ţi fie zi de mare rugăciune ziua când voia Tatălui nostru care este în ceruri a fost să te ierte pe tine şi pe ai tăi de cea din urmă durere a lumii acesteia de jos.
Nu uita în dimineaţa zilei aceleia să zici din fundul sufletului: Doamne! În primejdie de pieire călca piciorul meu şi tu, bunule, ai poruncit să se ridice stavilă între mine şi moarte!
Prin dese perdele de lacrimi citiseră ai mei osânda mea şi, fără să se răscoale împotrivă-Ţi, dreptule jude­cător, plecaseră sdrobiţi frunţile la pământ, căutând un locaş de veci pentru rămăşiţele mele de lut.
Spânzurat de un fir de păianjen, un fir de nimic, cu căpătâiul pierdut în tăria ta albastră şi luminoasă, atâr­nam deasupra unei înfiorătoare prăpastii, ce se des chidea, cu fundul negru fără o rază de lumină, printre colţuri de stânci sparte de isbiturile de mii de mii de ani ale trăsnetului. Şi acolo, sufletul meu, desnădăjduit, o clipă a crezut că şi el va să moară odată cu greul meu trup şi din adânc strigat-am către tine: Doamne, auzi-mă şi mă mântuieşte !
Şi tu m-ai auzit şi n-ai vrut pierzarea mea! Ţi-ai aple cat ochiul asupra robului tău şi mila ta a poruncit firu lui de păianjen să nu se rupă şi acel de nimic fir, aproa pe nevăzut, a fost odgonul meu de scăpare.
Mulţumescu-Ţi, Doamne! Nimic fără voia ta !
(1898)