Noul chip al copilului în care sălăşluieşte Hristos
Vestea bună pe care o aduce cu sine colinda are menirea de a îndrepta gândul părinţilor spre copil ca spre un dar dumnezeiesc. De când Iisus a luat copilul în braţe şi i-a rânduit un loc de seamă în Evanghelia Sa, pentru părinţi a apărut exigenţa unei noi vrednicii morale, care le îndrumă inima spre Hristos, dar pe care n-a cunoscut-o lumea dinaintea Domnului. E vorba de o vrednicie pe care noi am moştenit-o din etnogeneză. Din Evanghelie aflăm următoarele: „Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor (ucenicilor), şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18, 2-3). Copilul pe care Domnul îl înfăţişează ucenicilor e o mărturie vie, concretă privitoare la lumea transcendentă a luminii, neprihănirii şi bucuriei veşnice. Ridicându-l deasupra celor prezenţi şi îmbrăţişându-l, Iisus a întipărit şi mai luminos în această făptură icoana Sa, chipul Său dumnezeiesc şi al cerului din care El a pogorât. Copilul nu se va mai despărţi niciodată de pieptul Mântuitorului. El devine astfel normativ pentru viaţa contemplativă. Iată ce scrie un autor filocalic: „Când mintea, întorcându-se, tinde în întregime spre Dumnezeu şi lucrarea ei văzătoare se scufundă în razele atotstrălucitoare ale frumuseţii dumnezeieşti... sub adierea Duhului, ajunge, cu cugetul, în starea vădită a pruncului şi gustă Împărăţia negrăită şi mai presus de fire a lui Dumnezeu” (Calist Catafygiotul, Filocalia vol. 8, pag. 464). Colinda îl vede pe Hristos copil, mai ales prin intervenţiile Sfântului Botez: „Mai că toate s-au-ntâmplat /cu rostul adevărat / Făcuţii s-au botezat” (T. Panfile, Sărbătorile de toamnă, P.19 apud Th. Fecioru p.155)
Funcţia mângâietoare a colindei tradiţionale.
Într-adevăr, în fiecare prunc, în mod explicit în cel botezat, sălăşluieşte Hristos. Fiecare prunc se cuvine a fi primit drept o nouă „întrupare” a lui Iisus. O analogie de felul acesta nu putem avea decât în sensul euharistic, pe care ni-l inspiră colinda, descoperindu-ne modul în care din trupul Mântuitorului Iisus răstignit pe Cruce, fărâme de carne căzute pe pământ fac să răsară spicul grâului (pâinea euharistică), iar stropii de sânge ce se scurg tot pe pământ fac să răsară viţa vinului (vinul euharistic). Oare cuvinte din colindă de acest gen, plăsmuite în etnogeneză, nu au câştigat cugetele părinţilor, care prin ele s-au bucurat nespus de mult, nu doar de vorbă, ci de adevărurile pe care ele le transmit şi pe care le vedeau întruchipate în proprii lor copii? Desigur, la aceste adevăruri se gândeau înaintaşii noştri şi când întâmpinau necazul de a pierde pe unul sau mai mulţi dintre pruncii lor. În aceste împrejurări, colinda le venea spre mângâiere: „Mamelor nu plângeţi, / Pieptul nu vi-l frângeţi / C-a lor sufleţele / S-or preface-n' stele, / Luminând frumos / Calea lui Hristos” (colindă din Dridif, jud. Braşov). Cu orice copil pe care părinţii îl aduc pe lume, ei zidesc o nouă biserică a lui Dumnezeu pe pământ şi în cer. Cu fiecare, neamul nostru nu numai că sporeşte, ci îşi taie drum spre Împărăţie. Este lecţia pe care ne oferă şi astăzi etnogeneza. De altfel nici ea nu a făcut altceva decât să o preia din vremea venirii pe lume a Mântuitorului, auzind de bucuria crailor ce s-au închinat Celui pe care L-au aflat în peştera Betleemului, dar şi de durerea pruncilor ce au trecut prin sabia lui Irod.
(fragment din studiul Părintelui Profesor Ilie Moldovan, apărut în lucrarea „Ecouri liturgice din etnogeneza românilor”, apărută sub îngrijirea Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan şi a Prof. Vasile Bebeşelea Sterp la Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2006)
Vestea bună pe care o aduce cu sine colinda are menirea de a îndrepta gândul părinţilor spre copil ca spre un dar dumnezeiesc. De când Iisus a luat copilul în braţe şi i-a rânduit un loc de seamă în Evanghelia Sa, pentru părinţi a apărut exigenţa unei noi vrednicii morale, care le îndrumă inima spre Hristos, dar pe care n-a cunoscut-o lumea dinaintea Domnului. E vorba de o vrednicie pe care noi am moştenit-o din etnogeneză. Din Evanghelie aflăm următoarele: „Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor (ucenicilor), şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18, 2-3). Copilul pe care Domnul îl înfăţişează ucenicilor e o mărturie vie, concretă privitoare la lumea transcendentă a luminii, neprihănirii şi bucuriei veşnice. Ridicându-l deasupra celor prezenţi şi îmbrăţişându-l, Iisus a întipărit şi mai luminos în această făptură icoana Sa, chipul Său dumnezeiesc şi al cerului din care El a pogorât. Copilul nu se va mai despărţi niciodată de pieptul Mântuitorului. El devine astfel normativ pentru viaţa contemplativă. Iată ce scrie un autor filocalic: „Când mintea, întorcându-se, tinde în întregime spre Dumnezeu şi lucrarea ei văzătoare se scufundă în razele atotstrălucitoare ale frumuseţii dumnezeieşti... sub adierea Duhului, ajunge, cu cugetul, în starea vădită a pruncului şi gustă Împărăţia negrăită şi mai presus de fire a lui Dumnezeu” (Calist Catafygiotul, Filocalia vol. 8, pag. 464). Colinda îl vede pe Hristos copil, mai ales prin intervenţiile Sfântului Botez: „Mai că toate s-au-ntâmplat /cu rostul adevărat / Făcuţii s-au botezat” (T. Panfile, Sărbătorile de toamnă, P.19 apud Th. Fecioru p.155)
Funcţia mângâietoare a colindei tradiţionale.
Într-adevăr, în fiecare prunc, în mod explicit în cel botezat, sălăşluieşte Hristos. Fiecare prunc se cuvine a fi primit drept o nouă „întrupare” a lui Iisus. O analogie de felul acesta nu putem avea decât în sensul euharistic, pe care ni-l inspiră colinda, descoperindu-ne modul în care din trupul Mântuitorului Iisus răstignit pe Cruce, fărâme de carne căzute pe pământ fac să răsară spicul grâului (pâinea euharistică), iar stropii de sânge ce se scurg tot pe pământ fac să răsară viţa vinului (vinul euharistic). Oare cuvinte din colindă de acest gen, plăsmuite în etnogeneză, nu au câştigat cugetele părinţilor, care prin ele s-au bucurat nespus de mult, nu doar de vorbă, ci de adevărurile pe care ele le transmit şi pe care le vedeau întruchipate în proprii lor copii? Desigur, la aceste adevăruri se gândeau înaintaşii noştri şi când întâmpinau necazul de a pierde pe unul sau mai mulţi dintre pruncii lor. În aceste împrejurări, colinda le venea spre mângâiere: „Mamelor nu plângeţi, / Pieptul nu vi-l frângeţi / C-a lor sufleţele / S-or preface-n' stele, / Luminând frumos / Calea lui Hristos” (colindă din Dridif, jud. Braşov). Cu orice copil pe care părinţii îl aduc pe lume, ei zidesc o nouă biserică a lui Dumnezeu pe pământ şi în cer. Cu fiecare, neamul nostru nu numai că sporeşte, ci îşi taie drum spre Împărăţie. Este lecţia pe care ne oferă şi astăzi etnogeneza. De altfel nici ea nu a făcut altceva decât să o preia din vremea venirii pe lume a Mântuitorului, auzind de bucuria crailor ce s-au închinat Celui pe care L-au aflat în peştera Betleemului, dar şi de durerea pruncilor ce au trecut prin sabia lui Irod.
(fragment din studiul Părintelui Profesor Ilie Moldovan, apărut în lucrarea „Ecouri liturgice din etnogeneza românilor”, apărută sub îngrijirea Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan şi a Prof. Vasile Bebeşelea Sterp la Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2006)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu