Ieri, împreună cu un grup de prieteni de la Colegiul Naţional Unirea-Braşov şi cu redactorii Veghea, am mers să-l colindăm pe marele meşter popular Nicolae Purcărea. Acesta ne-a acompaniat şi pentru prima oară în acest an am simţit că e sărbătoare. Fostul deţinut politic a îndurat 17 ani prin închisorile comuniste Gherla, Canal, Aiud, Piteşti şi altele. Totodată ne-a mai povestit cum era petrecut Crăciunul în închisori. Vă invit să citiţi câte ceva din spusele Meşterului.
Concepţia oamenilor de atunci era cu totul alta despre detenţia unui copil, şi noi eram copii, dar atunci când era vorba de năzbâtii nu ne ajungea închisoarea, de pe acoperiş până la subsol. Cu noi, atunci, în închisoare, era viitorul părinte Constantin Voicescu, care a fost unul dintre duhovnicii de seama ai Bucureştiului, şi pentru că el făcuse rost de o vioară, noi l-am numit „Paganini”. Am mai avut cu noi atunci un alt copil care se numea Dragoş Morărescu şi care a ajuns unul din marii graficieni ai ţării, şi mulţi, mulţi alţii. La vârsta aceea de 17-18 ani căutam să ne simţim ca într-o joacă... nu simţeam că suntem deţinuţi, decât atunci când intram în conflict cu gardienii sau cu administraţia. Am intrat într-o disciplină, asta-i cel mai important, eram foarte disciplinaţi. Când şeful nostru ne spunea să stăm într-un picior, stam într-un picior. De Crăciunul acela am făcut un pom mare şi am învăţat jocuri, am învăţat Ciuleandra (şi acum mai ştiu s-o joc). Am învăţat cântece, colinde, iar pentru că eram din toată ţara, din Moldova şi din Oltenia,din Transilvania, căutam fiecare să ne aducem aportul. Căutam să ne aducem aportul nostru sufletesc pentru că un lucru e de ştiut, dacă după ce s-a făcut unificarea ţării, dacă am devenit România Mare, totuşi între provinciile noastre era vădită diferenţa între unii şi alţii. Atunci, noi acolo, în închisoare căutam să ne înfrăţim. Am făcut într-o cameră, care peste câţiva ani a devenit camera morţii, am făcut un brad mare, l-am împodobit cum am putut, dar ce-a fost important a fost trăirea sufletească pe care am avut-o cu toţii acolo. Ne-am simţit ca fraţii, ne-am simţit că suntem una. Fiecare a venit atunci cu aportul său, a fost frumos că atunci a răsunat închisoarea de colinde. Era greu pentru noi, fiind copii. Aveam afară o curte şi ne făceam mingiuţe mici din cârpe de ne jucam cu ele. M-am întâlnit odată la Braşov cu Părintele Voicescu, cel care a fost închis cu mine. Acesta îmi zicea Nae, dar eu eram un Nae mai mic, căci Nae era Nae Ionescu, dar tot Nae eram. După aceea, la Piteşti am plătit scump joaca noastră. Printe noi erau şi băieţi mai mari, ţin minte că era şi un teolog care ni se părea nouă grozav, ni se părea mare, ni se părea o minte care ne depăşea. Cel mai neplăcut moment era apariţia unui colonel, care mai apoi a devenit general, apoi procuror general, Alexandru Petrescu, ce ne batjocora întotdeauna. Ţipa la noi bă comuniştilor! pe vremea lui Antonescu, că dup′aia ţipa că suntem fascişti. În 44′ ne dusese la Alba Iulia. Era acolo o livadă mare şi era o parte unde ne plimbam noi, şi o parte în care erau pomi. Nu ni se permitea să ne atingem de merele, de perele, ce cădeau pe jos. Ascultam spusa şefului. Asta s-a întâmplat până a venit un general, Picky Vasiliu, care ne-a lăsat să mâncăm acele fructe. Un prieten de-al meu a fost întrebat ce a învăţat în puşcărie şi a zis că a învăţat un lucru foarte important, acela de a alege bucata cea mai mică. Generalul nu l-a înţeles, dar noi l-am aclamat. De sărbători trebuia să ne mulţumim cu ce ne cădea în gamele. Dacă ne cădeau 2-3 boabe de fasole sau o bucăţică de cartof, ne mulţumeam că le avem şi pe astea.
Concepţia oamenilor de atunci era cu totul alta despre detenţia unui copil, şi noi eram copii, dar atunci când era vorba de năzbâtii nu ne ajungea închisoarea, de pe acoperiş până la subsol. Cu noi, atunci, în închisoare, era viitorul părinte Constantin Voicescu, care a fost unul dintre duhovnicii de seama ai Bucureştiului, şi pentru că el făcuse rost de o vioară, noi l-am numit „Paganini”. Am mai avut cu noi atunci un alt copil care se numea Dragoş Morărescu şi care a ajuns unul din marii graficieni ai ţării, şi mulţi, mulţi alţii. La vârsta aceea de 17-18 ani căutam să ne simţim ca într-o joacă... nu simţeam că suntem deţinuţi, decât atunci când intram în conflict cu gardienii sau cu administraţia. Am intrat într-o disciplină, asta-i cel mai important, eram foarte disciplinaţi. Când şeful nostru ne spunea să stăm într-un picior, stam într-un picior. De Crăciunul acela am făcut un pom mare şi am învăţat jocuri, am învăţat Ciuleandra (şi acum mai ştiu s-o joc). Am învăţat cântece, colinde, iar pentru că eram din toată ţara, din Moldova şi din Oltenia,din Transilvania, căutam fiecare să ne aducem aportul. Căutam să ne aducem aportul nostru sufletesc pentru că un lucru e de ştiut, dacă după ce s-a făcut unificarea ţării, dacă am devenit România Mare, totuşi între provinciile noastre era vădită diferenţa între unii şi alţii. Atunci, noi acolo, în închisoare căutam să ne înfrăţim. Am făcut într-o cameră, care peste câţiva ani a devenit camera morţii, am făcut un brad mare, l-am împodobit cum am putut, dar ce-a fost important a fost trăirea sufletească pe care am avut-o cu toţii acolo. Ne-am simţit ca fraţii, ne-am simţit că suntem una. Fiecare a venit atunci cu aportul său, a fost frumos că atunci a răsunat închisoarea de colinde. Era greu pentru noi, fiind copii. Aveam afară o curte şi ne făceam mingiuţe mici din cârpe de ne jucam cu ele. M-am întâlnit odată la Braşov cu Părintele Voicescu, cel care a fost închis cu mine. Acesta îmi zicea Nae, dar eu eram un Nae mai mic, căci Nae era Nae Ionescu, dar tot Nae eram. După aceea, la Piteşti am plătit scump joaca noastră. Printe noi erau şi băieţi mai mari, ţin minte că era şi un teolog care ni se părea nouă grozav, ni se părea mare, ni se părea o minte care ne depăşea. Cel mai neplăcut moment era apariţia unui colonel, care mai apoi a devenit general, apoi procuror general, Alexandru Petrescu, ce ne batjocora întotdeauna. Ţipa la noi bă comuniştilor! pe vremea lui Antonescu, că dup′aia ţipa că suntem fascişti. În 44′ ne dusese la Alba Iulia. Era acolo o livadă mare şi era o parte unde ne plimbam noi, şi o parte în care erau pomi. Nu ni se permitea să ne atingem de merele, de perele, ce cădeau pe jos. Ascultam spusa şefului. Asta s-a întâmplat până a venit un general, Picky Vasiliu, care ne-a lăsat să mâncăm acele fructe. Un prieten de-al meu a fost întrebat ce a învăţat în puşcărie şi a zis că a învăţat un lucru foarte important, acela de a alege bucata cea mai mică. Generalul nu l-a înţeles, dar noi l-am aclamat. De sărbători trebuia să ne mulţumim cu ce ne cădea în gamele. Dacă ne cădeau 2-3 boabe de fasole sau o bucăţică de cartof, ne mulţumeam că le avem şi pe astea.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu