luni, 6 iulie 2009

Cuv. Paisie Aghioritul despre pecetluire ca lepadare de Hristos.Unii vor ca sa primeasca pecetea lui Antihrist si spun ca au inlauntrul lor pe Hristos



“Desi Sfantul Ioan Evanghelistul spune clar in Apocalipsa despre pecetluire (Apoc. 13, 16 s.u.; 14, 9 s.u.; 16, 2 si 20, 4.), unii nu inteleg. Ce sa le spui? Din pacate, auzi o gramada de neghiobii ale mintii de la unii “cunoscatori” contemporani. Unul spune: “Eu voi primi buletinul cu 666 si voi pune si o cruce”. Altul: “Eu voi primi pecetea pe frunte si-mi voi face si o cruce pe ea…” si o gramada de asemenea prostii. Ei cred ca se vor sfinti in felul acesta, cata vreme acestea sunt inselari. Un episcop mi-a spus: “Eu, langa semnatura voi face si o cruce. Nu ma lepad de Hristos, ci, simplu, ma slujesc (folosesc)”. “In regula - ii spun - tu esti episcop si pui o cruce langa numele tau in virtutea calitatii ce o ai; altul este arhimandrit si pune si el, datorita rangului ce-l are, o cruce. Lumea ce va face?” Lucrul murdar nu se sfinteste. Apa curata primeste harul si se face aghiazma. Urina nu se face aghiazma. Piatra se face paine prin minune. Necuratia nu primeste sfintenie. Prin urmare, diavolul, Antihristul, atunci cand este in buletinul nostru de identitate, pe mana sau pe fruntea noastra cu simbolul lui, nu se sfinteste desi am pune si o cruce. Avem puterea Sfintei Cruci, a Lemnului Sfant, a harului dumnezeiesc al lui Hristos, numai atunci cand pastram harul Sfantului Botez, prin care ne lepadam de satana, ne unim cu Hristos si primim Pecetea Sfanta: “Pecetea darului Sfantului Duh“. Vezi, unii ca acestia merg inainte cu o logica… Vor pune alaturi o cruce si totul e in regula. Si desi vedem ca Sfantul Apostol Petru s-a lepadat numai la exterior de Hristos, dar si asta a fost tot lepadare (Mt. 26, 69-75; Mc. 14, 66-72; Lc. 22, 54-62; In. 18, 16-18 si 25-27) acestia se leapada de pecetea cea sfanta a lui Hristos ce li s-a dat la Sfantul Botez, ca sa primeasca pecetea lui Antihrist, si spun ca au inlauntrul lor pe Hristos! - Parinte, dar daca cineva primeste pecetea din nestiinta? - Aceasta se va putea intampla numai din nepasare. Ce nestiinta sa fie, atunci cand lucrurile sunt atat de clare? Chiar daca nu ar sti cineva, trebuie sa se intereseze si sa afle”.

Stareţul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos: Cel mai periculos este duşmanul din propria casă. Ăştia atacă Biserica şi atacă naţiunea.





Duşmanii omului sunt casnicii lui. Oricât de rău ar fi duşmanul tău, dacă ştii că ţi-e duşman, de-acuma te păzeşti. Dacă îl poţi birui, îl vei birui; dacă nu, te păzeşti în alt mod. Cel mai periculos este însă duşmanul din propria casă, că tu ţi-ai pus toată încrederea în mâna lui, iar el, dacă e duşmanul tău... Asta înseamnă distrugerea rapidă a orişicăruia din noi. Pentru neamul românesc ăştia sunt cei mai mari duşmani – atacă întâi credinţa, atacă Biserica şi atacă naţiunea. Şi dacă nu ar fi fost duşmanii casnici nu puteau să-i distrugă nici pe legionari, dar au fost şi dinăuntru, de aceea i-au distrus.
(fragment din lucrarea “Stareţul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos”, Editura Prodomos, 2009)

sâmbătă, 4 iulie 2009

Românul absolut Petre Ţuţea despre poporul său vs detractorii cu Rost şi fără rost. Daca mă puneţi la zid pentru poporul român, strig: Excelsior!









“O sa se bată cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi!”

Părintele Gheorghe Calciu



Deunăzi m-a întrebat cineva din vechiul exil anticomunist ce mai cred despre Horia-Roman Patapievici – eu, care am polemizat dur cu acesta – la 10 ani [textul datează din 2006] de la scandalul declanşat de apariţia Politicelor, unde definea în termeni atît de cruzi poporul român (“o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” etc.). N-am găsit alt răspuns mai potrivit decît că în tot acest răstimp, poporul român n-a făcut altceva, din păcate, decît să-l confirme pe d-l Patapievici

(Răzvan Codrescu - Recurs la “Cadavrul din debara”)



Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el! (Petre Ţuţea, adresându-se camarazilor săi în Penitenciarul Aiud)



Adevărul tragic şi paradoxal este pînă la urmă acela că adevăratul nostru “cadavru din debara”, de care nu se pune problema să ne debarasăm, ci cu care vrem cu orice preţ să accedem în Uniunea Europeană, nu este nefericitul Eminescu, ci însuşi acest popor român de azi, decerebrat, nevertebrat, pervertit, leneş şi sterp, care, vorba poetului, numai “din mila Sfîntului” mai face “umbră pămîntului”.

(Răzvan Codrescu - Recurs la “Cadavrul din debara”)



... daca mă scoateţi şi mă puneţi la zid pentru poporul român, strig: Excelsior! (Petre Ţuţea, într-o rezervă a spitalului „Christiana” din Bucureşti, cu puţin timp înainte de trecerea sa la cele veşnice)



Parintele Justin Parvu a dispus scoaterea revistei Rost din pangarul Manastirii Petru-Voda: "Nu putem sluji si lui Dumnezeu si lui mamona"


Ultimul numar al revistei Rost a fost scos din pangarul manastirii Petru Voda datorita unui articol care incurajeaza primirea actelor cu cip. Textul cu pricina este un interviu luat Pr. Andrew Philips: Alegeti drumul invierii, nu Europa! si spune urmatoarele: “Acceptam cipurile, dar nu ne lepadam credinta… Nu putem sa nu dam cezarului ce este al cezarului. Poate nu m-am exprimat clar, nu-mi plac aceste cipuri pe care UE vrea sa le impuna, dar pentru ca nu ma despart de Hristos, in cele din urma, daca nu exista alternative, le voi lua”. Oare ce credinta vor avea cei care vor primi cipurile? Credinta in mamoma?

Parintele Justin Parvu a spus ca “cei care amestca intunericul cu lumina sunt mai periculosi decat dusmanii fatisi ai lui Hristos, pentru ca induc pe cititori in eroare. Nu putem sluji si lui Dumnezeu si lui mamona. Unii propovaduiesc uneori pe Dumnezeu doar ca sa castige credibilitatea cititorilor, ca apoi sa isi strecoare cu viclenie si veninul invataturilor lor. Crestinul nu trebuie sa se increada decat in Hristos si in Sfintii Parinti si in cei care propovaduiesc pana la capat invatatura lor. Nu gazetarii increstineaza lumea, ci harul Sfantului Duh care se pogoara peste propovaduitorii in duh si in adevar”.

Nadajduim ca fratii nostri de la revista Rost sa ia act de greseala lor si sa indrepte pe cat le sta in putinta situatia smintitoare. Daca nu, mai bine le-ar fi daca s-ar apuca sa are pamantul si sa secere iarba, decat sa invete un popor despre dreapta credinta. Sa lase arhimandritului grija “schitului”!

Scapat de securistul Plesita, luptatorul din munti Gavrila Rusu este aproape rapus la Casa de Pensii

DOCUMENT CNSAS-PLESITA 1
DOCUMENT CNSAS-PLESITA 2

Are 85 de ani si e ver­de ca bradul. De altfel, a pribegit printre brazi un sfert din viata sa: 21 de ani in rezistenta anticomu­nista din munti, cautat pas cu pas de insusi Nicolae Plesita. Cazul lui Gavrila Rusu este la fel de uimitor ca si cel al lui badia Ogoranu, tot Gavrila. Luptatori veterani care certifica ca Romania a avut cea mai indelungata rezistenta armata anticomunista din Europa Centrala si de Est. Scapat de urgia Securitatii timp de 21 de ani, Gavrila Rusu (foto), un roman de legenda care ar trebui tinut pe palme, este lovit acum de... Casa de Pensii. Directia de Munca si Protectie Sociala, Casa de Pensii din Sectorul 5, i-a taiat, fara nici un pre­aviz, indemnizatia de persecutat politic de catre regimul comunist si, mai mult, i-a dispus sa plateasca din urma "un debit" de 3500 de lei noi. Decizia l-a imbolnavit de inima pe batranul anticomu­nist. Se intampla in Romania.

In primavara lui 1947 a fost condamnat la moarte pentru ca a participat la organizarea grevei generale a studentilor din Cluj din 10 mai 1946 si a condus revolta a 18 sate somesene, ca protest pentru alegerile falsificate de comisarii rusi. Dupa o amnisitiere data de Regele Mihai, grupul sau de luptatori, din "Lotul Zarnesti", este condamnat din nou, in 1948, la 25 de ani de munca silnica si zece ani de degradare civica. Silviu Brucan cere in organul comunist "Scanteia" sa fie executati prin impus­care.
Este cautat de trupele securitatii din perioada ocupatiei bolsevice, in frunte cu locotenentul de atunci Nicolae Plesita. I-a prins bine pentru a scapa de urmarire si faptul ca a facut armata in 1943 la Vanatorii de munte. A luptat mai ales din Piatra Craiului, care, spune partizanul, "e raiul pe pamant, o stiu ca pe pro­pria palma". "Taranii nu ne tradau sub niciun chip", mai subliniaza veteranul: "dovada ca am reusit sa scap atatia ani". Cand a coborat din munti, in 1967, securistii nu l-au crezut ca este el, Gavrila Rusu, zis Visu. Intr-o nota strict secreta, din 1966 - gasita azi la dosarul sau de circa doi metri cubi, aflat la CNSAS - lt colonelul Nicolae Plesita raporta: "Organele noastre urmaresc in actiune pe fugarul PNT-ist RUSU GAVRILA, fugit din tara in 1947 dupa o activitate contrarevolutionara intensa. Din anul 1950 nu se cunoaste nimic despre existenta fugarului, din care cauza suntem ingreunati in urmarirea lui si a legatu­rilor"- vezi documentul la ZIUA. Intr-o alta adresa strict secreta, purtand semnatura lui Plesita, se afirma ca, "dupa disparitia sa de la domiciliu ar fi intrat intr-o banda inarmata care actiona in muntii Tiblesului; depistat de regiunea MAI Maramures si cu ocazia depis­tarii ar fi fost impus­cat". Asa ca va inchiputi sur­priza organelor de se­curi­tate cand, in 1967, s-au trezit in brate cu "dusmanul poporului".

Protejat de americani
Dupa ce a aflat ca rusii au fost eliminati, treptat, din sistem si toti detinutii politici au fost eliberati, in anii '64-'65, Gavrila Rusu a mai stat putin ascuns, ca sa se convinga ca nu e o stratagema a comunistilor. Apoi, in aprile '67 s-a suit in tren si s-a dus la Bucuresti unde a incercat sa se refugi­eze la Ambasada Frantei. Acestia l-au refuzat insa si, atunci, s-a dus la Ambasada Ame­ricii. Un ofiter american care stia romaneste si era avizat asupra rezistentei din munti l-a preluat si l-a sfatuit ce si cum sa faca. Au stabilit o forma de legatu­ra dupa care s-a deplasat direct la Securitate. Aici, un colonel, Toader, a ramas traznit si l-a pus sa-i poves­teasca aventurile sale, spu­nandu-i "ca oricum nu te mai pot aresta acum". "Pentru noi esti o adevarata scoala de supravietuire", i-a mai spus un comandant.

"Brazii se frang, dar nu se indoiesc"
Dupa 21 de ani de rezistenta in munti, anticomunistul urmarit pentru "razvratire si insurectie armata" este pe cale sa fie rapus de o decizie aberanta, care, desi a contestat-o printr-o petitie, se aplica. In anul 2005 badia Ion Gavrila Ogoranu a incercat sa-si ia un credit la o banca. Acesta i-a fost respins, pe motiv ca... avea cazier: de "dusman al poporului". Ulterior, in martie 2006, atat lui Ion Gavrila cat si sotiei sale, Ana, chinuita 21 de ani de Securitate, Ministerul Justitiei le-a refuzat recunoas­te­rea calitatii de "lupta­tor in rezistenta antico­munista". Cei doi i-au scris atunci ministrului Monica Macovei: "Daca intr-adevar tara doreste sa-si reconsidere trecutul, si sa cin­steas­­ca Rezistenta, sa ne caute ea pe noi, si nu sa ne oblige sa ne umilim in fata unor Instante nepotrivite si nebinevoitoare". Dupa doua luni s-a stins badia, de inima rea, urmat, apoi, in alte doua luni, de sotia sa, care ii lasase, degeaba, ministrului Justitiei, ultimul sau cuvant: "Daca tara are nevoie de noi, cei care am luptat in Rezistenta anticomunista, sa ne caute in arhivele Securitatii pe cei morti, si sa ne contacteze pe cei care mai traim". Cei doi eroi au murit lasandu-ne exemplul lor de daruire totala pentru tara, neam si Dumnezeu. "Toata viata mea am fost ocrotit de Dumnezeu, astazi cine domneste in Roma­nia?", se intreaba camaradul lor, Gavrila Rusu. Nu vrem sa credem ca actualul regim este mai rau decat cel bolsevic si doreste oficial rapunerea tuturor luptatorilor anticomu­nisti. Asteptam raspunsul de urgenta al autoritatilor.

Victor RONCEA
www.ziua.net

joi, 2 iulie 2009

CORNELIU VLAD: Un nou pact Ribbentrop - Molotov? AXA Moscova-Berlin pe masa lui Obama si Medvedev/Putin

Un nou pact Ribbentrop - Molotov?de Corneliu VladAgenţia de previziuni strategice Stratfor şi cotidianul „The Trumpet”, ambele din Statele Unite, vorbesc despre o proiectată alianţă ruso-germană, care ar urma să le asigure celor două ţări „supremaţia în Europa” (Stratfor). „Este iminent un alt Pact Ribbentrop-Molotov?”, se întreabă columnistul Brad Macdonald de la „The Trumpet”, într-un articol apărut la 18 iunie 2009. Şi continuă, pe un ton mai alarmist: „Istoria arată că relaţiile camaradereşti între Rusia şi Germania sunt un semn sigur de conflict”. Pentru a atinge apogeul, atunci când afirmă : “Adevărul este că formarea unei axe ruso-germane este astăzi una dintre cele mai semnificative, dar şi mai subestimate, tendinţe ale scenei mondiale !”Iar această axă ar fi îndreptată în mod direct împotriva Statelor Unite. “În cei aproape 65 de ani de diplomaţie de după înfrângerea celui de-al treilea Reich – explică Stratfor – strategia cheie a SUA în Europa a fost să prevină ascensiunea unei puternice entităţi politice unice care ar putea bloca interesele SUA în regiune. (Dă oare Germania, în 2009, Statelor Unite, prima licărire a unei asemenea entităţi ?)“.Rusia – explică diverşi analişti americani – ar avea, şi ea, interesul într-o nouă axă Moscova-Berlin. “Preşedinţii americani George H.W.Bush şi Bill Clinton au promis ruşilor că NATO nu se va extinde pe seama fostului imperiu al URSS – scrie fondatorul Stratfor, George Friedman. Această promisiune a fost sfărâmată în 1989 prin expansiunea NATO în Polonia, Ungaria şi Cehia, apoi prin expansiunea din 2004, care i-a absorbit nu numai pe ceilalţi foşti sateliţi sovietici din actuala Europă Centrală, dar şi cele trei state baltice, care au fost în componenţa URSS. Iar apoi, George W. Bush a încercat să includă în NATO Georgia şi Ucraina. Eu nu cred că Rusia va permite vreodată ca acest lucru să se întâmple”. Dar, continuă Friedman, “eu nu cred că Rusia se teme atât de mult de SUA. (…) Statul de care Rusia se teme într-adevăr este Germania”. Drept care, nu-i aşa, vrea să se alieze cu ea.Dar aceasta, aminteşte Friedman, după ce Germania a contribuit la dezmembrarea Iugoslaviei iar Rusia a Georgiei şi în condiţiile în care, şi acum, “Germania şi Rusia se tem una de alta. Rusia aprovizionează Europa, şi în special Germania cu o parte din energia de care aceasta are nevoie, iar aceasta îi dă Rusiei putere.Numai că problema e mai complicată, dar ne-o explică editorul aceluiaşi “The Trumpet”, Gerald Fury : “Uitaţi-vă la istorie. De câte ori competiţia între Rusia şi Germania s-a încins, ele au făcut mai întâi o înţelegere una cu alta, după care, la scurt timp, au intrat în război”.Cum rămâne, aşadar, cu actuala axă Moscova-Berlin ? Editorul lui ”The Trumpet” susţinea, încă de anul trecut, că ea a fost deja perfectată, iar columnistul ziarului îl susţine : “Eu cred că liderii Germaniei au convenit poate până în acest moment o înţelegere cu Rusia, un pact modern Hitler-Stalin, prin care Germania şi Rusia vor diviza statele după care şi le vor împărţi între ele”. La 22 iunie 2009, Stratfort vorbea despre “reînvierea” Pactului Ribbentrop-Molotov.Oare de ce toate aceste supoziţii, care au început odată cu întâlnirile frecvente Kohl-Gorbaciov încă înainte de reunificarea Germaniei (şi dezmembrarea URSS), au fost întreţinute mai departe şi s-au intensificat după războiul din Georgia, apoi după salvarea de către ruşi a firmei Opel ? Nu cumva pentru că se apropie întâlnirea la vârf ruso-americană de la Moscova şi n-ar strica poate ca Medvedev şi Obama să aibă pe masă încă un dosar greu, dosarul mult discutatei axe Moscova-Berlin?

miercuri, 1 iulie 2009

Adam Puslojic: Nichita încă mai scrie. Nichita Stanescu l-a adorat pe Eminescu numai atunci când l-a înţeles deplin


Nichita Stănescu ne-a părăsit mult prea devreme, la numai 50 de ani. Dar ne-a lăsat, pe lângă poezia sa, un prieten, interpret şi mesager celest. Al operei şi al fiinţei lui Nichita. Este vorba despre marele său prieten, poetul şi traducătorul sârb Adam Puslojic, membru al Academiei Române. Aflat la Bucureşti pentru lansarea trilogiei sale poetice în limba română, Adam Puslojic a stat cu noi de vorbă despre opera marelui său prieten.

Jurnalul Naţional: Ce ar trebui să ştie despre Nichita un tânăr cititor care nu l-a cunoscut şi nu l-a citit până acum pe Nichita? Cititorul care are în faţă acest prim volum al lui Nichita, din noua serie a "Bibliotecii pentru toţi"...

Adam Puslojic: Nichita, în poemele lui, ca Iisus, spunea nişte adevăruri veşnice şi cosmice. Dragostea lui, numai a lui, a fost veşnicia dragostei şi esenţa ei. Nu ţinta sărutului şi a adoraţiei, ci ecoul sărutului. Ecoul - în cuvinte şi în necuvinte. Lumea, ţara, dragostea de Odă în metrul antic şi Charles Baudelaire, Închinarea lui Homer, dialogul cu Brâncuşi şi Mioriţa au fost pentru el nu obsesii şi teme poetice, ci viaţa, destinul şi rugăciunea. "Aud materia plângând", versul lui Bacovia, la el a provocat o stare a poeziei, deschisă şi profundă, pentru că visul lui a fost să nu rostească versuri, ci monade. Un cuget şi o imagine, la el au devenit icoana versului, nu o relaţie cu lumea fizică. Numai aşa a putut să intuiască şi să realizeze proiectul 11 elegii, Noduri şi semne, Epica magna, Operele imperfecte şi Oase plângând.
Ce este aici concret? Este numai dumnezeiesc, larg şi profund. Marin Sorescu, un alt mare poet român din generaţia lui Nichita, constata lucid şi amarnic că "lumea nu mai are timp pentru întrebări, ci doar pentru răspunsuri". Întrebările personale ale lui Nichita au fost de fapt răspunsuri din viitor. Metafizica lui a fost puterea magică a versului. Uneori, cânta la pian, foarte des desena şi numai în deplina singurătate scria versuri.


"Un cer pe pământ"
Aţi putea da o definiţie personală şi, în acelaşi timp, generală a poeziei lui Nichita Stănescu?

Acum trei zile, la Oradea, cineva mi-a adus un interviu din Ploieşti, publicat în revista liceenilor din Liceul teoretic (şi eu am adăugat aici şi poetic), "Nichita Stănescu". Interviul conţinea câteva întrebări şi răspunsuri despre Nichita Stănescu. O tânără m-a întrebat: de ce v-aţi dat în cap cu trilogia Asimetria durerii, în casa natală a lui Nichita?
Despre ce era, de fapt, vorba? Am rugat vreo 300 de oameni să închidă ochii pentru o clipă, să mă vadă numai Nichita. Adevărat, mi-am dat cu trilogia de-a binele în cap, greu şi dureros. Faptul că am fost imediat aplaudat frenetic m-a eliberat să îi jignesc pe cei 300 de oameni nevinovaţi. M-aţi minţit, fraţilor. Toţi aţi văzut ce mi-am făcut. Pentru că eu sunt un Cristos klokotrist: singur mă bat în cuie! Iar Nichita, fratele meu, a fost un Iisus mult mai adevărat ca mine, chiar purta şi numele bisericesc de Hristea. Toţi aţi vrut să vedeţi ce vede numai Nichita. Nu-i aşa? Nimeni nu a închis nici un ochi. Toţi aţi vrut să deveniţi Nichita pentru o clipă. Dar voi nu ştiţi de ce mi-am dat cu trilogia mea în cap. M-am rugat de Nichita să nu râdă de mine că, după 25 de ani de la moartea lui, chiar şi eu am devenit poet român!
Şi atunci fata m-a întrebat mai departe: care sunt cele trei cuvinte esenţiale despre Nichita? Am spus aşa: Nichita e poet total şi absolut. Nu sunt la fel şi alţii din lume. Şi acum tac...

Cum s-a născut şi cum s-a propagat mitul Nichita în Serbia şi din Serbia în Balcani?

AP: Fascinat de cazul Vasko Popa, pe care l-a şi tradus în limba română încă din 1966, Nichita voia să cucerească Serbia şi Iugoslavia. Şi atunci s-a decis să scrie poeme care să aibă un mare ecou în Serbia. Aşa s-a născut Belgradul în cinci prieteni, volumul lui scris şi dictat în Serbia şi, mai apoi, la Bucureşti. Dar şi încă trei volume din corpusul poezesc: Oase plângând, Suspinul de piatră şi Dialog în triunghi, singura lui carte scrisă în "comun" cu Ioan Flora şi cu mine. Nu demult, am dăruit Academiei Române toate poemele lui scrise şi dictate în Serbia, ca să le unim cu manuscrisele lui Eminescu. Am numit acest proiect "Darul lui Nichita". Pentru că nu eu am dăruit manuscrisele lui, ci am dăruit numai ce mi-a dăruit mie Nichita. Darul Nichita! Toate sunt acum în inima versului românesc şi la Biblioteca Academiei Române.

Dar a existat şi un context istoric?...

..."Cazul" Nichita a picat la noi într-o secundă istorică pozitivă, chiar pe fondul nemulţumirilor noastre faţă de lumea socială şi de cosmosul divin. Nichita vorbea şi în numele nostru, ca un poet tânăr, dar cu o experienţă poetică având un sunet şi răsunet deosebite, pentru că a fost pentru noi, poeţii sârbi, o sursă de versuri ieşită direct din Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia până la generaţia lui Geo Bogza şi Gellu Naum, având în vedere şi experienţa urmuziană, şi ultimele strigăte din poezia europeană, de la Rilke la Pound până la Paul Celan şi Vasko Popa. Lumea intrase într-o epocă neagră şi dureroasă, după supravieţuirea din cuptoarele de la Auschwitz (cum spunea Adorno), şi cu frica reală a "întâlnirii" cu bomba atomică (bombă care, într-un final, ne-a căzut în cap nouă, în Serbia, în anul 1999). Numai aşa Nichita a ştiut să spună prevestitor şi dureros: "Ah, Serbia/ Tu nu mai eşti!". Dar să nu uităm că, în urmă cu mai mulţi ani, el ne-a spus şi alte versuri memorabile: "Tristeţea mea aude nenăscuţii câini/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră". În finalul vieţii sale, a mai scris şi 6 "autoportete", dintre care primul şi ultimul - la Belgrad! Primul, prin destin, i-a devenit şi epitaful de la Cimitirul Belu: "Eu nu sunt altceva/ decât o pată de sânge/ care vorbeşte". şi "Eu m-am născut/ după ce am murit./ După ce am murit/ m-a înfiat./ Eu? Care eu?".

Cum l-aţi cunoscut pe Nichita?

De multe ori am fost întrebat asta, dar mie clipa fizică a primei întâlniri îmi scapă. Pentru că, atunci când ne-am îmbrăţişat pentru prima dată în mod natural şi fizic, eu ştiam versurile lui şi el ştia versurile mele, traduse reciproc. Nu l-am tradus doar eu pe el în nouă volume, ci şi el pe mine, în volumele Pasărea dezaripată, din 1972, şi Apa de băut, din 1984, şi Gradul zero al poeziei, în 1986.
De fapt, paradoxal, dialogul nostru adevărat a început abia după decembrie 1983, când am fost nevoit, la înmormântarea lui, să spun ceva dureros: "Iartă-mă, iartă-ne, frate Nichita, că încă mai suntem în viaţă!". Despre ce e vorba? Am avut impresia că lupta pentru apărarea poeziei lui abia începe. În secunda aceea, când unii l-au comparat cu Eminescu şi cu Arghezi, alţii au tras chiar şi în Eminescu! Este o neînţelegere totală. Despre bunul Dumnezeu şi umbra lui nu trebuie discutat, ci dialogat cu Geneza şi Logosul. Cine nu crede în bunul Dumnezeu crede că logosul este un fir de nisip în deşert.

Cum vă explicaţi această tinereţe permanentă a lui Nichita?

Eu spun şi altceva... Nichita încă mai scrie...! Pentru că, după despărţirea de el, au apărut zeci şi sute de poeme necunoscute şi inedite, iar unele dintre ele nici n-au putut să fie scrise acum 25-30 de ani. Nichita ştia ce ştia, ceva în plus. De fapt, despre şi din viitor. Numai aşa ele vor supravieţui tuturor invectivelor nedrepte, dilemelor şi suspiciunilor. Nu el, ci noi am poreclit opera lui Epica magna. Asta înseamnă că nu el simte nevoia de propria lui icoană, ci noi avem nevoie de un om viu şi de un poet veşnic tânăr. El nu repetă cazul Eminescu, pentru că, în comparaţie cu marele Mihai, el ştia la timp - Dreptul la timp! - că va veni o clipă când poemele lui vor fi înţelese exact cum le-a gândit creierul inimii lui. A şi spus-o: "Vai de capul/ Creierului meu".

Cum definiţi patriotismul lui? În ce fel era patriot Nichita Stănescu?

Era patriot într-un mod foarte pur şi cinstit, foarte concret şi dureros. Pentru el ţara a fost patria ţăranului şi a muncitorului şi nu i-a fost ruşine să spună că şi artistul e ţăran şi muncitor, numai că el munceşte la icoană şi la sunet ori la bucuria brâncuşiană a formelor cosmice. L-a adorat pe Eminescu numai atunci când l-a înţeles deplin, iar nu protocolar, nici pentru el personal, ci pentru viitorul versului românesc, trăit de românii de azi şi de mâine într-o lume posibil mai liberă chiar decât el însuşi a putut să şi-o închipuie. Lumea liberă a lui Nichita a fost un cer pe pământ.

Era un om curajos, era un poet curajos?

Era şi un om, şi un poet curajos. Foarte curajos. Nu avea frică de moarte şi nici teamă de libertate. Ignora puterea politică şi mereu i-a fost ruşine de mizeria socială, a lui şi a lumii din jurul lui; el trăia Romania şi exterior, şi interior, in vivo. Un pământ numit România pentru mine este o introducere în vestita carte a lui Vasko Popa, Ţara verticală. Numai aşa Nichita a putut lansa propoziţia proverbială: "Patria vieţii mele e limba română".


Care e primul vers al lui Nichita care vă vine în minte?

Toate!

Atunci, ultimul?

"Vai de capul creierului meu!", pentru că el presupune şi diamantele din capul lui Eminescu. Ceea ce, prin durere şi destin, Mihai Eminescu a constatat himeric Nichita chiar a realizat în viaţă, în propria lui viaţă. Diamantul creierului eminescian foarte des a fost înghiţit de gura lui Nichita. M-aţi înţeles?

Cine a scris cel mai bine despre Nichita şi cine a scris cel mai rău?

Pentru mine şi pentru un dialog cu Nichita, altfel decât cel pe care l-am avut eu în viaţă, cel mai bine l-a intuit domnul profesor Eugen Simion.

Iar dintre criticii mai tineri?

Partea finală, şi eu aş spune supremă a poeziei lui, a explicat-o lucid Răzvan Voncu, care adevereşte şi presimtirea mea personală că Nichita încă mai scrie şi scrie din viitor.

Şi cel mai rău?

Cel mai rău am scris noi, care am tăcut neglijent şi blând, ca nişte pietre somnoroase. Nichita merită un sărut şi o înjurătură, un dialog deschis şi Poarta Sărutului, care începe cu Sensul iubirii şi se va termina cu un volum la care nici Nichita AZI încă nu ştie titlul, iar titlul este Punctual în gura lui Dumnezeu. Dumnezeul Logosului şi Dumnezeul Necuvântului. Tăcerea şi absenţa Domnului pe Nichita nu-l mai obligă, pentru că el a devenit propria lui umbră. Tăcerea mea despre Nichita va fi schimbată în curând la faţă, în Piaţa Sârbească din Ploieşti şi în Piaţa Amzei din... Emineşti.

În exclusivitate pentru cititorii Jurnalului naţional, ne puteţi povesti o anecdotă dintre multele care au marcat prietenia dumneavoastră?

Aş putea, fireşte, să vă povestesc foarte multe, dar una e incredibilă. Mie mi-a plăcut foarte mult poemul Trist cântec de dragoste. L-am tradus la Belgrad şi am venit cu traducerea la Bucureşti. I-am spus lui Nichita: "Bătrâne, hai să-ţi spun şi eu o poezie!". În restaurantul Doina, la subsolul de lângă Uniunea Scriitorilor de atunci, m-am ridicat în picioare şi, foarte actoriceşte, am spus poemul. Nichita s-a uitat la mine cu ochii holbaţi, emotionat, urmărind numai sunetul poemului. Când am terminat "actoria" mea, am făcut o pauză şi l-am privit pe Nichita în ochi. Mi-a spus extaziat: "Bătrâne, e genial!!! Când l-ai scris?". Răspunsul meu a fost dur şi dureros: "Bre, bătrâne, măgarule-frate, este al tău! Trist cântec de dragoste!". Numai atunci i-am văzut lacrima. Niciodată, în rest. Am plâns şi eu... Surpriza a fost totală. Niciodată nu am spus asta până la capăt. Nu e o anecdotă adevărată? Aici s-au întâlnit, evident, omul zilei şi nebunul satului meu natal, Kobişniţa, din Serbia. "Ah, Serbia...,/ tu nu mai eşti!"...
Nu mult după aceasta, poemul Trist cântec de dragoste a pătruns în manualele pentru clasa a şaptea de la noi, cu zece ani mai devreme decât în manualele din România, şi acolo au rămas douăzeci de ani, chiar şi după moartea lui. Copiii din Serbia şi Iugoslavia învăţau ce înseamnă dragostea dintr-un poem popular sârbesc şi din Trist cantec de dragoste, de poetul român Nichita Stănescu!
Şi vă povestesc şi o a doua anecdotă. Am ajuns odată la Sarajevo, la un festival internaţional de poezie. Trenul mi-a sosit după miezul nopţii. M-am dus la hotel, m-am cazat şi voiam să mănânc ceva. Din fundul sălii se auzeau nişte ţipete de bucurie şi de dragoste. Mi-am dat seama că sunt elevii care terminaseră şcoala. S-a ridicat un tânăr şi a recitat Trist cântec de dragoste. Am observat că a sărit peste două versuri, din neglijenţă. Evident, l-am corectat. Tânărul n-a spus nimic, decât versurile lui Nichita până la capăt. Tinerii lui l-au aplaudat frenetric. Iar tânărul a venit la mine şi mi-a spus cam bătăios: "Ascultă, moşule, tu să nu mă întrerupi pe mine când eu recit marele poet Nichita Stănescu! Auzi, mă? Cară-te!". Nu i-am spus că eu am tradus versurile lui Nichita. Am fost foarte bucuros! El avea nevoie de Nichita, nu de adevăr!


Ce ar fi făcut Nichita, dacă ar fi fost contemporan cu Eminescu?

Ar fi scris poemele lui Eminescu, traduse de el din limba română în limba română, iar de mine din limba română în limba chinezească.

Ce-a iubit Nichita cel mai mult?

Cel mai mult Nichita a iubit umbra lui Dumnezeu, în care s-a oglindit mereu.

Pe cine a iubit cel mai mult?

Nichita spunea că, de fapt, dorul iubeşte iubirea. Dorul e cel mai românesc cuvânt.

De ce, din toată averea familiei Puslojic, în timpul bombardamentelor aţi pus la adăpost doar manuscrisele inedite ale lui Nichita Stănescu?

Adevărat: am rugat-o pe Maria să le ţină în braţe, în timp ce Belgradul era bombardat, iar apoi le-am ascuns la casa mea de la ţară, din Kobişniţa Timocului. Motivul e dumnezeiesc. Asta a fost cea mai mare avere a casei mele, în care s-au născut (în limba sârbă, evident) Eminescu, Nichita Stănescu sau Lucian Blaga.

Ce ar fi urmat, în poezia nichitiană, după Dialog în triunghi? Numai dvs mai sunteţi în viaţă, dintre cei trei autori ai acestui ultim experiment, ca să puteţi să ne răspundeţi la această întrebare...

După lecţia despre cub, a urmat lecţia despre cerc. Iar la acest Dialog în cuvânt cred că lecţia ar fi trebuit să fie inversă: eu, Flora, Nichita. Asta-i regulă, Doamne? Asta e rugăciunea, Testamentul. Am vorbit la cele trei înmormântări: Nichita, Sorescu, Flora. Am zis că, de acum încolo, nu mai vorbesc la înmormântări. Să vorbească altcineva la mine.

La ce bun poeţii în vremuri de restrişte?

O asemenea întrebare de Holderlin aş dori să fie spusă în limba surdo-mută, pentru că provocarea asta demnă de Holderlin este un cuţit pus la tâmpla toporului.

În aprilie 1999 spuneati "Frumuseţea este neputincioasă împotriva răului".

O asemenea tâmpenie...

Sunteţi pe Internet cu această frază!...

Cred că asta mi-au tradus-o greşit americanii, ca să mă cert cu ţăranii mei din Valea Timocului. Ei nu cred asta, ei sunt oameni liniştiţi şi buni, ca întregul meu popor.

Ar mai fi de pus foarte multe întrebări. Ne rezumăm la una. Nichita avea o generaţie, un anturaj, niste prieteni. Cine v-a plăcut şi cine nu?

Nichita personal n-a îndrăznit niciodată să-mi facă ordinea prietenilor sau a duşmanilor. Ca om lucid şi drept, Nichita spunea că îşi iubeşte dusmanii, iar prietenii lui fac parte din el. În aşa fel încât eu acum mă consider un duşman adevărat al lui!...
Dar hai să vă întreb şi eu pe voi ceva: de ce uneori Nichita Stănescu scrie, el, versurile noastre şi nu noi pe ale lui?

www.jurnalul.ro