SABIA CE VA SĂ VINĂ. Parintele Filothei Zervakos (ucenic al Sf. Nectarie din Eghina): De ce naţiunea noastră e ameninţată de primejdie

Ne paşte primejdie mare; există izbăvire? Simţim cu toţii primejdia aceasta care ne ameninţă, în afară de câţiva cu totul nesimţitori, şi ne întrebăm pe noi şi pe alţii cum şi în ce fel am putea scăpa de ea? Cum ne vom salva? Guvernul, văzând primejdia, a alergat la stăpânii pământului, aliaţii noştri, nădăjduind că ne vor scăpa. Insă chinurile, nenorocirile, necazurile şi supărările au crescut şi până acum nici o nădejde de salvare din partea stăpânilor pământului. Bine a spus proorocul şi împăratul David în psalmul 145: Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire.

Guvernul şi noi toţi, dacă vrem izbăvirea noastră, o vom găsi numai în pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, de la Care ne-am îndepărtat. Sfântul Sinod al Bisericii greceşti, simţind la rândul lui primejdia, a hotărât într-o circulară să se facă în sfintele biserici paraclise şi rugăciuni către Dumnezeu şi Preacurata Maica Lui, neobosita apărătoare a creştinilor, nădejdea şi mântuirea păcătoşilor. Dar e acest lucru suficient pentru izbăvirea noastră? Căci puţine femei şi câţiva bărbaţi aleargă la paraclise, pe când mii de oameni creştini hulesc numele Prea înaltului Dumnezeu şi al Prea Sfintei Maicii Sale şi aleargă cu dorinţă însetată şi plăcere nemăsurată la teatre, la filme, în taverne şi cafenele, îşi pierd nopţile cu jocuri de cărţi, mese bogate, beţii, dansuri, distracţii şi destrăbălări? Nu! Nu! Iubiţi fraţi creştini, suferinţele pe care le încercăm astăzi provin de la noi. Noi singuri le-am adunat în inimile şi în ţinuturile noastre. Păcatele noastre cele multe L-au mâniat şi L-au înfuriat pe Preabunul, Preamilostivul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu, cum zice dumnezeiescul Apostol Pavel: Necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul... (Romani 2, 9).

Acest Apostol Pavel, glasul lui Dumnezeu, scriindu-le credincioşilor coloseni şi povăţuindu-i, le spune: Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării (Coloseni 3, 5-6). Patimă şi poftă rea e orice păcat, mândrie, invidie, aducere aminte de rele, viclenie, călcare a jurământului... Pe acestea şi pe multe de felul acestora, creştinii trebuie să le evite deoarece din pricina lor vine mânia lui Dumnezeu asupra oamenilor care sunt neascultători, adică nu se supun poruncilor şi legii lui Dumnezeu. în Epistola către credincioşii evrei, acelaşi Apostol Pavel scrie: ... orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire; cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire? (Evrei 2, 2-3).

Dumnezeu care e Preamilostiv şi îndelung-răbdător, e posibil să ne pedepsească? Nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă (Psalmul 102, 10). Dumnezeu este judecător drept, tare şi îndelung-răbdător şi nu se mânie în fiecare zi, spune proorocul David (Psalmul 7, 11). Da, e preamilostiv şi îndelung-răbdător, dar este şi drept. Fiind Preamilostiv şi îndelung-răbdător, ne rabdă, nu ne pedepseşte, aşteptând pocăinţa şi întoarcerea noastră, însă fiind drept, ne pedepseşte când nu ne pocăim, după cum zice proorocul: De nu vă veţi întoarce, sabia Sa o va luci, arcul Său l-a încordat şi l-a pregătit şi în el a gătit unelte de moarte; săgeţile lui pentru cei ce ardle-a lucrat (Psalmul 7, 12-13).

Sabie, arc, unelte de moarte şi săgeţi sunt diferitele feluri de pedepse pe care le foloseşte Dumnezeu pentru pedepsirea şi chinuirea păcătoşilor, pentru pocăinţa şi întoarcerea lor. Dar când nu se pocăiesc şi îl nesocotesc, atunci îi chinuic cu pedepse mai mari, chiar şi veşnice, după cum spune dumnezeiescul Apostol Pavel: Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu... (Romani 2, 4-5). Dar şi Domnul nostru Iisus Hristos zice în Evanghelie: dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13, 3).

Păcatul întunecă mintea omului şi încetul cu încetul îi învârtoşează inima şi pe când i se pare că aude, totuşi nu aude. Şi dulcelui îi spune amar şi amarului dulce, numeşte lumina întuneric şi întunericul lumină, adevărul minciună şi minciuna adevăr, virtutea păcat şi păcatul virtute. Cei mai mulţi oameni trăiesc în întuneric. De aceea şovăiesc să vorbesc despre pocăinţă, fiindu-mi teamă că nu voi fi ascultat, dar îl cred pe Dumnezeu Care i-a spus proorocului Iezechiel, când poporul lui Israel părăsise calea cea dreaptă: Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi nu a sunat din trâmbiţă şi poporul n-a fost vestit şi va veni sabia şi va ridica viaţa cuiva, acela a fost răpit pentru păcatele lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului (Iezechiel 33, 6). Iar proorocului Isaia îi spune: Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă, vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale (Isaia 58, 1).

După ce am citit acestea, eu, păcătosul şi nevrednicul, temându-mă ca nu cumva fiind părinte duhovnic şi preot al Prea înaltului Dumnezeu, Acesta să-mi ceară socoteală dacă voi tăcea văzând sabia ce va să vină, vestesc păcatele poporului şi ale clerului, chemându-i pe toţi şi mai întâi pe mine însumi (căci şi eu sunt mai păcătos decât toţi), la pocăinţă şi întoarcere. Dacă vrem să scăpăm de primejdia care ne paşte şi ameninţă să ne distrugă, dacă vrem să ne izbăvim, atunci să ne pocăim cu toţii, de la stăpâni până la ultima slugă, de la general până la ultimul ostaş şi de la patriarh până la ultimul călugăr, întrucât toţi suntem păcătoşi, neascultători, călcători de lege. Să se pocăiască mai întâi conducătorii naţiunii, miniştrii, senatorii, generalii, ofiţerii şi câţi au ranguri înalte pentru că, în afara câtorva excepţii, mulţi dintre aceştia sunt lipsiţi de evlavie, necredincioşi, hulitori. Le e ruşine să se numească creştini, iar unii dintre ei nu numai că nu se ruşinează, dar se şi mândresc când sunt numiţi masoni. Le e ruşine să-şi facă semnul Sfintei Cruci, dar nu le e ruşine să poarte pe îmbrăcăminte semnele masoneriei (pecetea lui Antihrist). Câtorva dintre ei le e ruşine să se roage, chiar mă îndoiesc că ştiu Simbolul Credinţei şi Tatăl nostru. Unii dintre aceştia se ruşinează să meargă la biserică duminica şi de sărbători şi apar rareori, numai când se săvârşeşte vreo ceremonie sau înmormântarea vreunei persoane oficiale, ori rude ori prieten de-al lor, dar nu le e ruşine să meargă la teatru, cinematograf, discotecă, într-un cuvânt la distracţii, şi să-şi petreacă nopţile jucând cărţi. De asemenea, nu le e ruşine unora din ei, care şi-au părăsit soţiile legitime, să trăiască nelegitim cu ibovnice.

Pe aceştia deci îi rog, îi îndemn şi îi sfătuiesc să-şi dea seama de păcatele lor, să le urască, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu de la Care s-au îndepărtat. Să dobândească iubire de fraţi, aceasta însemnând blândeţe, smerenie, dragoste, linişte şi înţelegere pentru a putea lucra împreună binele şi fericirea preadulcei noastre patrii. Mai întâi, aşadar, trebuie ca ei să devină modele şi exemple bune pentru popor.