Blestemul aurului de la Roşia Montană ia minţile politicienilor.

Aurul le-a luat minţile politicienilor. Un adevărat război se prefigurează pe tema Roşiei Montane, subiect re-încins după venirea la putere a PD-L, partid unde se află susţinători de top ai proiectului Roşia Montană. Nici alţi actori politici, de la alte partide, cum ar fi PNL-ul, nu sunt departe de ispitele aurului (ori şpăgii?). Chiar astăzi, europarlamentarul Adina Vălean, împreună cu Roşia Montană Gold Corporation, organizează în Parlamentul European un seminar cu titlul „A face din Europa un lider în exploatarea minieră sustenabilă şi responsabilă“. Asta după ce în 2007 politicianul liberal sponsoriza audierea cu numele „Pericolele tehnologice pe bază de cianuri în exploatarea minieră“. Pare de Divertis, dar nu e o glumă. Dimpotrivă, este o amară constatare a nivelului de interes (a se citi corupţie) generat de această controversată „afacere“.

Împotriva proiectului se pronunţă de ani de zile istorici, experţi de mediu şi o sumă întreagă de organizaţii neguvernamentale, iar ca instituţie de vårf a inteligenţei romåneşti şi for suprem de autoritate ştiinţifică Academia Romånă a emis, încă din 2004 şi, respectiv, din 2006, avize ştiinţifice negative. În 2009, academicieni s-au adresat direct candidaţilor la preşedinţie, într-o scrisoare deschisă publicată şi de „Curentul“, somåndu-i să-şi definească priorităţile ca viitori oameni de stat şi în raport cu problema de nivel naţional a Roşiei Montane.

„Academia Română cere din nou autorităţilor Statului Român să analizeze cu multă atenţie proiectul, sub toate aspectele sale, antrenând specialişti dezinteresaţi şi oneşti din ţară şi străinătate, inclusiv din organismele europene, înainte de a da cale liberă acestui proiect atât de controversat şi - după părerea noastră - extrem de periculos. Academia Română încearcă astfel să prevină un dezastru ecologic şi cultural, cu multiple consecinţe inacceptabile“ - se afirmă în comunicatul Academiei.



Otrava de la Roşia Montană



Săptămâna trecută, un număr de 70 de organizaţii au semnat o nouă scrisoare de protest, cerând autorităţilor să acţioneze responsabil în cazul proiectului otrăvit iniţiat de o corporaţie condusă de un fost infractor, Frank Timiş. Organizaţiile societăţii civile au reacţionat faţă de declaraţia emfatică a Ministrului Economiei: „Vreau pornirea proiectului Roşia Montană cât mai curând posibil!“ - care a fost acuzat că, prin declaraţia de susţinere a proiectului, s-a antepronunţat. „Declaraţia este foarte gravă şi e o antepronunţare care afectează tot procesul legal de autorizare de mediu a investiţiei. Treaba unei autorităţi este să ia în calcul toate opiniile, costurile de orice fel, şi atunci să se pronunţe într-un fel de admitere sau de respingere a acestei autorizaţii“, au afirmat reprezentanţii organizaţiilor ce contestă proiectul Roşia Montană.

Roşia Montană a fost şi a rămas o temă de top inclusiv la nivelul campaniei electorale prezidenţiale - asumarea politică fiind cerută de presiunea opiniei publice care este defavorabilă „proiectului Roşia Montană“ în pofida agresivelor campanii mincinoase ale Gold Corporation.

Încă de la începutul anului trecut, a fost demarată o campanie publicitară-mamut, realizată de mercenari lipsiţi de orice scrupule, specialişti ai PR-ului negru, sondaje, întâlniri cu presa (a se citi încercări de „captare a presei“), strângeri de semnături, şi undeva în fundal s-a înteţit efortul de „pozitivare a actorilor politici“.

Nu mai puţin de trei miniştri ai cabinetului Boc, Adriean Videanu, Laszlo Borbely si Kelemen Hunor, şi-au exprimat public poziţia faţă de proiectul minier de la Roşia Montană, în cadrul audierilor parlamentare care au avut loc luna tecută. În acest moment, procedurile de avizare ale proiectului minier de la Roşia Montană sunt îngheţate la Ministerul Mediului, după ce mai multe acte au fost contestate în instanţă de ONG-urile care se opun deschiderii minei de aur.

Iniţial, proiectul Roşia Montană a fost blocat de UDMR prin ministrul Attila Korodi, acum însă UDMR, în urma negocierilor cu PD-L, a primit din nou Ministerul Mediului împreună cu Ministerul Culturii. UDMR ar urma să aibă un rol în contrasemnarea unor avize favorabile şi la Ministerul Culturii şi la Mediu. Dacă Proiectul Roşia Montană va trece, PDL-ul iese cu basmaua curată şi în cârca UDMR va cădea dezastrul afacerii Roşia Montană.

Gabriel Resources, acţionarul majoritar al Roşia Montană Gold Corporation, a făcut demersuri pentru obţinerea unui nou plan urbanistic zonal, fostul PUZ fiind anulat în instanţă, ceea ce a dus la stoparea procedurii de evaluare a proiectului de către guverul român, în 2007.



„Munţii noştri aur poartă/ Noi cerşim din poartă-n poartă“



Roşia Montană este considerată de UNESCO cel mai mare zăcământ de metale preţioase din Europa şi este estimată la peste 100 miliarde de euro. În spatele proiectului stau vulturi de pradă de talia unui George Soros, partener permanent al tentativelor de colosală prăduire a României care au loc sistmatic de 20 de ani încoace. După ce pentru prima oară în cariera sa George Soros şi-a rupt dinţii încercând să împingă România în faliment, în perioada recentă a marilor speculaţii financiare blocate de BNR, acum tentaculele sale se întind printre politicienii mult mai uşor de „convins“.

Miliardarul american de origine multiplă maghiaro-evreiască, George Soros, este acţionar indirect al Roşia Montană Gold Corporation (RMGC), el deţinând părţi sociale la compania Newmont, care este, la rândul ei, „partener junior“ al firmei care vrea să exploateze aurul din localitatea din Apuseni, compania romåno-canadiană Gabriel Resources, partenerul statului romån în Roşia Montană Gold Corporation (RMGC).

Atacul la Roşia Montană ar urma să fie probabil, valoric, cel mai tare jaf realizat după 1990, iar reţeaua care patronează „combinaţia“ testează acum reacţiile oamenilor sperând să împingă „afacerea“ înainte.

Problema Roşiei Montane nu (mai) este una „locală“, deoarece pe lângă RMGC (compania care vrea să exploateze la Roşia Montană) mai există alte două companii siameze, Carpathian Gold şi European Goldfields, de asemenea canadiene, cu aceiaşi acţionari, dar cu cote de participaţii diferite, care au concesionat perimetrul minier al întregilor Munţi Apuseni şi până în Nord, în Maramureş, la Rovina şi Baia Sprie, astfel că situaţia de la Roşia Montană se poate multiplica în toată zona Apusenilor.



Statul român - perdant al afacerii aurului



Problema banilor care ar reveni statului romån din această afacere a mai fost analizată în „Curentul“. Teoretic, dacă luăm în seamă afirmaţiile propagandistice ale suporterilor „afacerii“, am câştiga cică 4 miliarde de dolari dintre care 1.8 miliarde din dividende, redevenţe, taxe şi impozite, restul de 2.2 miliarde reprezentând cheltuielile pe care RMGC le va face în România. Însă acele 2.2 miliarde de dolari reprezintă cheltuieli de exploatare (salarii muncitori, energie electrica, transport, construcţii, reactivi etc) - pe care dacă le scădem din cele $10 miliarde cât ar putea fi încasate din vånzarea aurului şi a argintului, ar rămåne un profit net de vreo 6 miliarde de dolari (fără impozitul pe profit şi investiţiile realizate înainte de începerea proiectului).

Din acest profit net, practic doar 1.2 miliarde vor reveni statului romån (19.3%), iar RMGC va lua grosul, adică în jur de cel puţin $4.5-5 miliarde.

Comparativ, de la aderarea la UE, România a pierdut deja fonduri nerambursabile pentru dezvoltare în valoare de două ori mai mari - aprox. 6 miliarde de euro - decât ar „câştiga“ în 14 ani de la Roşia Montană. Cele 200 de milioane/ an în medie de la Roşia Montană sunt praf în ochi ca şi promisiunile pe care Roşia Montană Gold Corporation le tot face prin documentaţiile elaborate.

Exploatarea de fapt contravine conceptului de dezvoltare durabilă, concept implementat de politica de dezvoltare europeană. Companiile de exploatare a aurului se bazează pe prostia, corupţia, lăcomia şi incompetenţa guvernanţilor. Din acest motiv, marile exploatări auro-argentifere le întâlnim în Peru, Bolivia, Chile sau în ţări africane. Pentru aceste companii nu contează istoria pământului răscolit, vestigiile culturale, mediul, viaţa şi sănătatea oamenilor. Totul este doar spre profitul lor. „Profitul“ României va fi, ca şi până acum, din „cerşitul din poartă în poartă“...



George RONCEA

Blestemul aurului de la Roşia Montană ia minţile politicienilor

Curentul - marţi, 26 ianuarie 2010

© Curentul

Prof. Ilie Bădescu: "Comuniştii au făcut revoluţia" vs Teologia Revoluţiei române. O cultură de tip creştin şi contracultura "mulţimii anticreştine"

Ion Iliescu, 22.01.2010: "Revolutia din 1989 a fost nu o revolutie antisocialista, nu de dreapta, dreapta n-a fost prezenta. Cine a fost factorul motor in Revolutie? Pai comunistii! Membrii de partid au fost majoritatea celor prezenti in acest proces." (Nota mea: se refera desigur la profitorii revolutiei, "emanatii" FSN)



Teologia revoluţiei din decembrie



de Prof Dr Ilie BĂDESCU



Revoluţia română se distinge de celelalte două revoluţii europene - cea franceză din 1789 şi cea rusă din 1917 - prin dualismul său. Cele două revoluţii sunt opera integrală a nihilismului modern: ele au fost săvârşite contra lui Dumnezeu, printr-un asalt asupra cerului, care ne aminteşte de trufia apostatică a ziditorilor Turnului Babel şi de idolatria Babilonului. Nu era nici urmă de sfinţenie în deflagraţia nihilistă a celor două revoluţii. Aportul lor la criminalitatea mondială a fost, de aceea, uriaş.

Epistemologia celor două revoluţii a fost sintetizată în teza lui Gustav le Bon, care aşază în centrul revoluţiilor „mulţimea criminală“. Tocqueville consideră că revoluţia are un model religios, dar el nu face distincţie între mesianismul transcendent al religiei Dumnezeului adevărat şi mesianismul imanentist al idolatriei ideologiei revoluţionare, care predică eliberarea, dar nu prin Dumnezeu, ci prin proletariatul de fabrică sau de baricadă, nu în numele lui Dumnezeu, ci împotriva Sa. Revoluţia română din 1989 se distinge de acestea două prin caracterul ei dualist. În aceeaşi mişcare de mulţimi, care captaseră oraşul Bucureştiului şi toate celelalte oraşe, citim uşor două linii distincte şi opuse: o linie jertfelnică în numele lui Dumnezeu şi spre triumful lui Dumnezeu, pentru eliberarea şi dreptul Bisericii, pentru revenirea sfinţilor în mediul vieţii, de la mediul familiei până la mediul şcolii, în numele poporului creştin, pentru triumful dreptăţii lui Dumnezeu milostiv cu poporul Său etc. şi o a doua linie, în care triumfa impulsul întunecat al furiei barbare spre crimă, în numele dreptului la distrugere şi la jaf, într-o dogoritoare deflagraţie de orgoliu revoluţionar, spre dobândirea libertăţii, ca să fie folosită pentru îmbogăţire fără muncă şi fără de merite, formulă atestată de uşurinţa că atâţia „revoluţionari“ autoproclamaţi s-au precipitat să primească pensii, pământuri, posturi, odată cu dreptul de a zbiera în numele revoluţiei, deşi majoritatea au ieşit din revoluţie fără ca măcar să-i fi atins pe ei ori pe vreun membru al familiei vreo schijă dintre cele care plouau atunci peste mulţimile insurecte.

Printr-una dintre liniile revoluţiei a triumfat Dumnezeu, au triumfat sfinţii cei alungaţi din şcoli, a triumfat manualul de religie din programa şcolară, a triumfat dreptul întreprinzătorului cinstit de a-şi iniţia mica sau marea lui afacere în serviciul său, dar şi al muncitorilor săi, dreptul istoricilor de a consemna adevărul netrunchiat al istoriei neamului lor, dreptul pelerinilor la sfintele moaşte, la Mormântul Sfânt, ori spre Grădina Maicii Domnului din Muntele Atos etc. Prin cealaltă a triumfat capitalismul de suprastructură a celor care se îmbogăţesc fără de nici o compensaţie de muncă, fără de vreun merit ori de vreun titlu de capital, constituindu-se peste noapte într-o superfetaţie, plutind ca grăsimea peste poporul umilit, furat de roadele muncii sale, cele acumulate violent spre a se constitui în marea avuţie naţională acumulată violent prin uriaşul val de exploatare bolşevică pe durata unei jumătăţi de veac.



O cultură de tip creştin şi o contracultură, resurecţionară



Din averea spoliată în numele reformei, al capitalismului, al privatizărilor, s-au nutrit fără de merite miliardarii iviţi în noaptea combinaţiilor cinice, nihiliste, funeste, prin lucrăturile obscure ale oligarhiilor eliberate şi ele de revoluţie, spre jaful protejat de legile pe care şi le-au întocmit în numele reformei. Totul s-a petrecut sub justificarea transformării capitaliste, a privatizării, a integrărilor în noile spaţii mari care aduc popoarelor aceeaşi condiţie de păpuşi ale istoriei celor mari şi puternici. Cele două revoluţii au indus, aşadar, două capitalisme, două clase politice, două formule de guvernare, două Românii, chiar două culturi - o cultură de tip organic, european, creştin, de propagare a valorilor creştine, a adevărului în chipul său divin, a unei dreptăţi şi omenii româneşti, a valorii caracterelor, a meritelor morale, a vocaţiei muncii corecte din care se pot naşte marile şi micile capitaluri etc. - şi o contracultură, resurecţionară în ultimii ani, care a cerut în chip agresiv scoaterea sfinţilor din şcoli, dreptul la pruncucidere din pântece, la prostituţie în numele aşa-zisului drept al femeii de a-şi folosi liberă trupul, a promovat agresarea credinţei creştine, blasfemia împotriva lui Hristos euharistic şi tainic, profanarea însemnelor şi veşmintelor bisericeşti, dreptul de a folosi minciuna în războiul contra Bisericii, aşa cum reiese din ultimul raport despre comunism, unde Biserica Ortodoxă este acuzată de colaboraţionism cu regimul comunist. Se atinge, iată, o culminaţie a războiului contra Hristosului euharistic şi tainic, fiindcă, în realitate, serviciul divin n-a fost întrerupt de Biserică niciodată, pe toată durata regimului antihristic, astfel că şi Botezul creştin, şi împărtăşirea euharistică, şi hirotonia, şi miruirea, şi maslul, şi cununia la altar, şi sfinţirea apei s-au săvârşit fără de întrerupere în toate bisericile României, încât nu poate fi raportat vreun caz măcar de absenteism bisericesc de la vreun botez, vreo înmormântare ori de la vreo cununie. Şi atunci unde s-a „întâlnit“ Biserica Ortodoxă cu sistemul antihristic al regimului comunist!? Este ca şi cum ai spune că victima colaborează cu călăul ei în chip manifest, grăbit etc., etc.



Minunea sfântului veşmânt



Cum ar fi putut Biserica lui Hristos să contribuie la triumful sistemului comunist, a acelui sistem care o voia suprimată, scoasă din istorie, din lume, iar pe preoţi îi voia în temniţe ori la marginea societăţii, izolaţi, alungaţi, coborâţi din drepturi pentru copiii lor, refuzaţi din principiu în licee, în universităţi etc. Ar trebui să nu fii creştin ca să-ţi închipui că la demolarea vreunei biserici, preotul ar fi consimţit să lase antimisul sub dărâmături. Fiindcă şi de-ar fi să poată cineva dovedi vreodată că un preot n-ar fi reacţionat când i s-a dărâmat biserica, nu va putea proba că acesta ar fi lăsat antimisul în calea buldozerului satanist. Biserica invizibilă s-a îngrijit de poporul oprimat prin mijloacele ei şi prin lucrarea neîntreruptă a tainelor sale.

Cunosc cazul preotului Constantin Voicescu, luminată fie-i memoria, de la Biserica Sapienţei, fostul meu duhovnic din anii ’90, care, în temniţă fiind, un gardian i-a aruncat o bucată de cârpă să spele podelele celulei. Părintele, pe atunci doar fostul student de la geografie, a luat cârpa şi, nu mică i-a fost uimirea când a constatat că acea cârpă era o bucată dintr-un epitrahil. A luat-o, a înlocuit-o, a spălat-o şi mai apoi şi-a cusut-o pe partea interioară a cămăşii purtând-o pe toată durata anilor de temniţă ca pe singura mângâiere sub povara întunericului carceral. Mai apoi, după ce s-a eliberat, a făcut tot ce i-a stat în putinţă şi s-a preoţit. Aceasta a fost minunea sfântului veşmânt. Aşa a lucrat pentru el taina preoţiei. Aşa a lucrat, mai apoi, în plină revoluţie, taina rugăciunii şi a vocaţiei duhovniceşti prin „întâmplări“ (curioasă etimologia acestui cuvânt, întâmplare: in-templum) ca şi aceea în miezul căreia s-a aflat părintele Galeriu (duhovnicul atâtor rătăciţi întorşi în Biserică), în piaţa revoluţiei, când de la balconul Universităţii a rostit rugăciunea Tatăl nostru şi când, spontan, zecile de mii de tineri au îngenuncheat acolo pe caldarâm. Cunosc povestea vieţii unuia dintre tinerii prezenţi acolo, care mi-a mărturisit că atunci a rostit prima dată în viaţa lui rugăciunea Tatăl nostru şi din clipa aceea viaţa lui s-a transformat cu totul. Studentul de la fizică de atunci a devenit unul dintre marii tâlcuitori şi liturghisitori ai României de azi şi de mâine. Din linia acestei insurecţii creştine, triumfătoare şi ea pe valul Revoluţiei din decembrie, au ieşit virtuţi precum răbdarea incredibilă a pelerinilor la sfintele moaşte, care aşteaptă şi 20 de ore ca să ajungă să se închine. Această linie nu lasă pe nimeni să asimileze Revoluţia din 1989 şi urmările ei la epistemologia „mulţimii anticreştine“, la cultura nihilismului antiteist, iconoclast, la multele feţe ale apostaziei, la insurgenţa fără de Dumnezeu a celor care zbiară contra Bisericii Ortodoxe, contra sfinţilor din icoane, contra pelerinajelor sfinţitoare, contra ierarhilor, contra preoţilor, contra Crucii lui Iisus Hristos, contra Tainelor celor şapte ale Bisericii Sale, contra religiei în şcoli, în numele „libertăţii“, al cuceririlor „Revoluţiei“. Incredibil! Care libertate şi care revoluţie? Libertatea de a lucra contra lui Dumnezeu şi a voii Sale, contra celeilalte linii, care a triumfat atunci, în revoluţia cea reală, prin jertfa luminoasă a copiilor, recapitulând parcă o altă cruciadă a copiilor dintr-o vreme în care ameninţate erau locurile sfinte şi pământul sfânt pe care a păşit Dumnezeu.



Modelul de unificare a celor două linii ale Revoluţiei române



Paşii pelerinului de astăzi nu se vor potrivi niciodată cu paşii acestor profesionişti ai „libertăţii“, care vor să ne elibereze din nou de Iisus Hristos, de tainele Lui şi de Biserica Sa. Cel care în Piaţa Universităţii se închina la crucea pe care o purta prin mulţime poetul creştin genial, de vrednică pomenire, Ioan Alexandru, acela nu se va împăca, nu se va aduna niciodată cu cel care tot atunci Îl înjura pe Dumnezeu în numele revoluţiei, când tocmai se năpustea asupra unuia suspectat de a fi terorist, voind să-l împuşte pe loc pe cel vădit mai apoi a fi fost un ins oarecare. Între blasfemiatorul acela, un adevărat exponent al culturii morţii şi copilul care strigase „vom muri şi vom fi liberi“ nu există nici o legătură de unire. Ei sunt şi rămân despărţiţi ca „răsăriturile de la apusuri“, sunt departe unul de altul ca „cerul de pământ“. Ei nu se vor întâlni unul cu altul într-alt chip decât s-au întâlnit tâlharul de pe cruce cu Dumnezeul crucificat, El Însuşi ca să Se mărească şi să ne mântuiască. Acesta este modelul unic de unificare a celor două linii ale revoluţiei române, încrucişate ele însele ca să devină crucea pe care o va mai purta poporul întreg pentru păcatele noastre cele multe. Revoluţia dualistă este prima ruptură majoră, populară şi cultă a culturii europene şi a Europei însăşi de moştenirea revoluţiilor anticreştine cu care a debutat modernitatea Europei. A voit Dumnezeu ca primul moment al acestei despărţiri să se petreacă în România cu poporul român, prin suferinţele lui şi prin crucea sa. Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ales pe noi cu o clipă mai devreme şi aducem slavă pentru aceasta pe ecoul rugăciunii părintelui Galeriu din Piaţa Universităţii: „Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău! Vină împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ…“ Amin!



Sursa:

http://victor-roncea.blogspot.com/2010/01/comunistii-au-facut-revolutia-vs.html

Adrian Streinu-Cercel refuză să acorde familiei lui Toni Tecuceanu copia dosarului medical al actorului!

Misterul în cazul morţii actorului Toni Tecuceanu se adânceşte. După ce medicii de la anatomie patologică din cadrul Spitalul Colentina din Capitala au întocmit în grabă și necorespunzător certificatul constatator al decesului cârcotaşului, profesorul Adrian Streinu-Cercel nu se lasă mai prejos. În urmă cu câteva zile, seful Institutului Naţional de Boli Infecţioase Profesor Doctor “Matei Balş” din Bucureşti i-a răspuns printr-o scrisoare lui Paul Tecuceanu, fratele lui Toni, care solicitatese copia dosarului medical complet al actorului. Contrar aşteptărilor familiei Tecuceanu, profesorul Streinu-Cercel a refuzat să acorde copia respectivă! “Urmare a adresei dumneavoastră, înregistrată la sediul Institutului, sub nr. 335/18.01.2010, vă comunicam că nu putem înainta actele medicale solicitate, întrucât acestea reprezintă documente medico-legale și în conformitate cu dispozitiile Legii nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 51 din data de 29.01.2003, acestea nu pot fie eliberate decât la solicitarea expresă a organelor abilitate.”, și-a argumentat Streinu-Cercel decizia luată.

“Nu pot sa cred că am primit un astfel de răspuns din partea domnului profesor Adrian Streinu-Cercel! Este incredibil! În scrisoarea respectiva, seful de la “Matei Balş” invocă drepturile pacientului! Totuşi, în acest caz, pacientul respectiv a decedat! Fratele meu este mort de trei săptămâni, iar nouă, familiei, ni se interzice să intram în posesia unei copii a dosarului medical. Nu înţeleg de ce profesorul Streinu-Cercel procedează astfel! Oare are ceva de ascuns? Nu am cerut dosarul în original, ci pur și simplu o copie! De ce atâta mister?”, a declarat, în exclusivitate pentru România Vorbeşte, Paul Tecuceanu.

Fratele lui Toni Tecuceanu a adăugat: “În afara copiei dosarului medical complet, în cerea respectivă am mai solicitat să mi se comunice dacă Institutul “Matei Balş” a fost în carantină în perioada în care fratele meu a fost internat acolo, la secţia Terapie Intensivă. Nu am primit nici un răspuns! În această săptămână aștept să primesc rezultatele oficiale ale necropsiei”.

Sursa: România Vorbeşte

EMINESCU si SOCIETATEA CARPATII. 24 ianuarie 1882: Infiintarea serviciul secret roman al "Daciei Mari"

Un grup de tineri ziaristi a solicitat intregii bresle jurnalistice romanesti, de ziua lui Mihai Eminescu, 15 ianuarie, sa se mobilizeze pentru a afla adevarul asupra vietii si mortii Romanului Absolut, dupa cum il numea ganditorul Petre Tutea. Rezultatul investigatiilor asupra acestui subiect delicat si ocultat – istoria nefalsificata despre inaintasul lor, gazetarul si aparatorul drepturilor romanilor Mihai Eminescu - s-a concretizat prin lansarea, anul trecut, a lucrarii profesorului Nae Georgescu "Adevarul despre boala si moartea lui Eminescu" si a site-ului Mihai-Eminescu.ro, unde se va desfasura si activitatea unei Catedre virtuale Mihai Eminescu, si publicarea anul acesta a "Omagiului" lui Corneliu Botez, la 100 de ani de la aparitie, in cadrul Conferintei academice "Pentru Eminescu". Am tinut sa amintim ca astazi, de ziua Unirii, in urma cu 148 de ani, Mihai Eminescu participa la infiintarea societatii secrete "Carpatii", care avea ca deziderat unirea tuturor provinciilor romanesti in Dacia Mare. Eminescu mai contribuise la organizarea unor societati similare, Balcanii si Matei Basarab (vezi raspunsurile sale cu cheie la interogatoriul judecatorului Ghita Brusan: "Sunt Matei Basarab; am fost rãnit la cap de cãtre Petre Poenaru, milionar pe care regele l-a pus sã mã împuste cu pusca umplutã cu pietre de diamant cât oul de mare...”)

Dosarul Eminescu

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.

Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist - ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in 1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.

Conservator

Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza - „Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba“. „Stapan pe limba neaosa“ si cu o „neobisnuita caldura sufleteasca“, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator „iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse“. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator – a aratat clar pozitia lui Eminescu: „Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul“.

De la Nistru pan’ la Tisa

Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie“) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne - apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.

Lovit la Timpul

Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii - ,,la ciolan“, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: „si mai potoliti-l pe Eminescu!“). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca camasile si partidul ca cizmele?“ Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.

Societatea Carpatii – serviciul secret roman al Daciei Mari


In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi – Societatea Carpatii. Societatea isi propunea - conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca“. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de „Societatea Carpatii“ ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii“ era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri (peste 20.000), care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la Tara, dar executa si actiuni conspirative.

Urmarit de spionii Austro-Ungariei

Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: „Societatea Carpatii“ a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie - n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.
S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente“. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invata-mant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei "Dacii Mari". Sacareanu, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor“. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

Tradatorii

Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii“, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt“ si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. |n contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele „Societatii Carpatii“, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat... spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: „informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala“).

Nationalistii, urmariti si de rusi


Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de «network» care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii“, au mai aparut la Budapesta Societatea „Petru Maior“, la Viena „Romania juna“, la Cernauti „Junimea“,„Dacia“, „Bucovina si Moldova“, in Transilvania societatea „Astra“ si, in vechea Romanie, „Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie“, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

Incomodul Eminescu

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: "Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea „iridenta“ a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute“. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. |n 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar - ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.

Stia ca i se pregateste ceva


Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. |n 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv ,,apropiati“ interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. |n cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.

Interzis si internat

Guvernul a desfiintat ,,Societatea Carpatii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului „Societatii Carpatii“ au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.

Suprimarea incepe de la 33 de ani

„Directiva de sus“ s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele ,,interese de stat“ l-au nimicit pe tanarul redactor - potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar - bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele - cica sa nu fie distruse - depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. |n manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al „Societatii Carpatii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat ,,subversive“, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica „masurilor active“ specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul ,,operativ“.

Otravit cu mercur


Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul - nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. |n 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este „bietul Eminescu“. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si denigrat de anti-romani.

Eminescu nu a fost nebun

Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala - cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.
Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica“. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este ,,uitat“ pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. |n manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. „Tinta“ Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si „grupuscule elitiste“ - in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.

George RONCEA / Civic Media

Jurnalistul Cristian Geambaşu: Agora anticreştină a lui Amenabar. Drumul spre Sodoma şi Gomora e în curs de asfaltare

Hypatia le vorbeşte unor studenţi destul de copţi într-un amfiteatru, despre care vom afla repede că era parte din faimoasa bibliotecă din Alexandria. Decorurile respiră grandoare, costumele respectă linia clasică a vremii, de zici că însuşi Armani cu “Bote” îşi dăduseră mîna să iasă ceva cool. Dar cine-i Hypatia? Hypatia este matematiciană, astronoamă şi filosoafă, deci e genul acela rar de femeie căsătorită cu ştiinţa. De aceea respinge avansurile lui Orestes, fiul unui alt Orestes. Mai respinge ceva frumoasa şi puţin frigida Hypatia. Convertirea la credinţa creştină. Şi uite aşa ajungem la subiectul propriu-zis al filmului “Agora” semnat de spaniolul Alejandro Amenabar.

Dacă un extraterestru tocmai picat pe Terra intră într-un cinematograf dintr-un mall, oricare ar fi acela, din orice oraş al lumii noastre, ar înţelege repede, fără să-şi pună mintea foarte tare la contribuţie. Şi fără să stăpînească vreo limbă, nici măcar de circulaţie internaţională. Ce vede extraterestrul nostru care habar nu are cu ce se mănîncă istoria şi religia lumii în care el tocmai a fost paraşutat? În primul rînd, un oraş prosper şi civilizat, în care au înflorit artele şi ştiinţa, un loc în care se gîndeşte liber, un spaţiu unde oamenii luptă cu ideile şi mai puţin cu sabia, dar un loc care începuse să fie terorizat de o grupare barbară. Aceşti indivizi violenţi, nemiloşi, fanatici, vicleni, primitivi şi murdari se numeau creştini. În treacăt se înţelege că şi creştinii ăştia ar fi fost cîndva persecutaţi, dar acum îşi cîştigaseră dreptul să activeze la lumină. Situaţie de care tocmai profitau.

Spre deosebire de ceilalţi locuitori ai Alexandriei, cetăţeni cu spirit civic, liniştiţi, culţi, umanişti, cei care îşi spuneau creştini credeau într-un singur Dumnezeu, un anume Iisus. Asta nu ar fi fost foarte grav, deşi încălca curentul vremii de a te închina la mai mulţi zei. Nenorocirea este că intruşii din Agora, locul acela din cetatea antică unde se dezbăteau problemele urbei şi ale ţării, voiau să-şi impună punctul de vedere cu forţa. Ceea ce şi reuşesc cu largul concurs al autorităţii romane din provincia alexandrină. Creştinii calcă pe cadavre şi pe foc în drumul lor spre confiscarea puterii în Alexandria. Numitul Ammonius este conducătorul unei facţiuni paramilitare a creştinilor, parabolanii. Ei sînt cei care devastează şi incendiază Biblioteca din Alexandria, locul sacrelor papirusuri fiind luat după asalt de tot felul de animale domestice care păşteau nu se ştie ce printre ruine.

În cea mai bună tradiţie a naziştilor, parabolanii ard ştiinţa “păgînă” conţinută de zecile de mii de papirusuri ale Bibliotecii, în vreme ce faimoasa Hypatia, salvată in extremis de cîţiva sclavi credincioşi, îşi continuă cercetările despre traiectoria elipsoidală a Pămîntului. Tot creştinii, prin braţul lor înarmat şi paramilitar numit parabolanii sînt cei care împing în negura violenţei ultimul licăr de spiritualitate al Alexandriei. Filosoafa refuză să se convertească la noua credinţă, deşi fusese implorată de Orestes, ajuns între timp prefect al Alexandriei, şi de Synesius, episcop de Cyrene, şi el fost student. Chiril, şeful creştin al Alexandriei şi, implicit, al parabolanilor, ordonă eliminarea Hypatiei, iar ciracii nu stau pe gînduri omorînd-o prin lapidare, adică prin bătaie cu pietrele. Ce mai contează că profetul acela numit Iisus îi povăţuise să se gîndească bine înainte să ridice piatra?

Filmul se termină cu lacrimile lui Davus, sclavul care o iubise pe Hypatia, dar împotriva căreia se răzvrătise. Ba nu, filmul se termină cu extraterestrul nostru care se ridică de pe scaunul cinematografului convins că acei oameni răi numiţi creştini trebuie pedepsiţi cumva. Cei care ucid, distrug şi terorizează în numele unor idealuri nobile nu au ce căuta nici pe Pămînt, nici pe Alfa Centauri.

Carevasăzică, Alejandro Amenabar a reuşit.

A reuşit să facă un film anticreştin.

A reuşit fiindcă e un regizor foarte bun şi îşi făcuse mîna cu “Mar Adentro”.

A reuşit fără să rişte nimic, fiindcă el ştie că, de fapt, creştinii nu sînt aşa. Şi nu au fost niciodată aşa, şi nu ei au incendiat Biblioteca din Alexandria.

Dar e la modă un nou sport printre mulţi intelectuali de vază ai timpurilor noastre. E în trend să te declari laic. Ori liber cugetător. Deschis la minte. În viziunea dînşilor, a noilor Hypaţi, morala creştină e ceva expirat. E ceva care pune piedici minţilor curajoase şi libertine. Acel ceva trebuie combătut. La treabă! Drumul spre Sodoma şi Gomora a fost pietruit, iar acum e în curs de asfaltare. Alejandro Amenabar îşi face bine treaba. Mult mai bine decît Bechtel.

Sursa

http://blogsport.gsp.ro/geambasu/2010/01/24/agora-anticrestina-a-lui-amenabar/

Basarabia lui Eminescu

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. Întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trupul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.

Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie. Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. Însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamna a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? În activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fără putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei. Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea ţărilor române extracarpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei făcându-se cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re-anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor tim p de mai bine de patru secole, din sec. al XIV-lea şi până într-al XVIII-lea. Întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare. Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”

„După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lature; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lature, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lature; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lature. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”

Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numeşte Eminescu, a aparţinut mai întâi Ţării Româneşti, pentru ca în final să facă parte din Moldova şi să rămână pe veci şi de drept a Moldovei, deşi anexată în dispreţul dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruşi.

Referindu-se la existenţa unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioşii români rupţi din trupul Valahiei şi al Moldovei în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei şi o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desfiinţarea mitropoliei de Brăila, iar componenţa acesteia este re-distribuită eparhiei de Huşi şi celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii şi că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se foloseşte în mod strălucit de argumentul organizării bisericeşti pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând şi o morală de adâncă simţire creştinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: „Să mulţumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. Întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.

Cum s-a ajuns ca teritoriul mult mai vast dintre Prut şi Nistru să fie denumit după mica bucată de pământ din sudul său (Basarabia) se explică printr-o neplăcută întâmplare cu ruşii de la începutul veacului al XIX-lea. Imperiul otoman intrase pe panta declinului, pe când puterea Rusiei creştea, expansionismul său în Europa Răsăriteană purtând stindardul ideologic al dezrobirii sau măcar protejării popoarelor ortodoxe din Balcani şi stindardul pragmatic nedeclarat al visului de a ajunge până la Marea Adriatică, cu popas intermediar pe Dunăre. Astfel, va avea loc o serie întreagă de războaie ruso-turce. Unul dintre ele este războiul din 1806-1812, în care Rusia iese învingătoare, încheindu-se Pacea de la Bucureşti de la 28 mai 1812, tratatul fiind aprobat de ţarul Alexandru I pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de a se declanşa invazia trupelor lui Napoleon asupra Rusiei. Rusia fusese interesată să încheie pace sub orice preţ la Bucureşti, întrucât invazia armatei lui Napoleon era iminentă şi ruşii se grăbeau să pună punct războiului cu turcii, pentru a nu fi nevoiţi să lupte pe două fronturi. Însă, în cadrul procesului de negociere, dragomanul Dimitrie Moruzi, aflat în teritoriile româneşti în slujba Înaltei Porţi, dar având interese vădite de a favoriza partea rusă, comite acest mare act de trădare, stabilind noile hotare pe Prut, în favoarea Rusiei şi în defavoarea Porţii. Aici s-a pus pentru întâia dată problema ocupării Basarabiei de către ruşi, iar Basarabia le-a fost oferită pe tavă ruşilor de către dragomanul trădător. Hărţile însă au fost falsificate, de aşa natură încât cu numele de Basarabia să fie însemnat până în Nord la Hotin întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru. De atunci şi până astăzi s-a păstrat obiceiul instituit de ruşi de a desemna prin numele de „Basarabia” Moldova de Răsărit, obicei care la origini ascunde un fals şi expresia jafului istoric petrecut la 1812. Totuşi, orice am înţelege noi prin denumirea de Basarabia, cedarea ei către Rusia a reprezentat un act ilegal. Turcia, ca putere înfrântă în război, nu putea oferi ca despăgubire un teritoriu ce nu-i aparţinea. Principatul Moldova, ce avea în componenţă Basarabia, era în afara Imperiului Otoman, legăturile lui cu Poarta fiind unele de vasalitate, iar nu de apartenenţă la Imperiu. Însă, nedreptatea o dată făcută, Marile Puteri au închis ochii, şi de atunci şi până în zilele noastre s-a învăţat Rusia să aibă drepturi „legitime” în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Eminescu a trăit drama pierderii proaspăt recâştigatei Basarabii şi s-a exprimat foarte ferm împotriva acceptării pretenţiilor Rusiei: „Trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-l ia de la noi; noi înşine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru.” (...) „Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila şi mai puţin.”

Având ca şi fundal istoric prefigurarea unei iminente cereri a Rusiei de retrocedare a Basarabiei, seria de articole de mare angajament patriotic pe care o începe Eminescu la ziarul Timpul îşi revendică justificarea în intenţia de a răspunde unui articol publicat într-o gazetă străină care contesta adevărul că Basarabia aparţine de drept românilor. Eminescu dă dovadă de o desfăşurare de forţe nemaivăzută în a combate argumentele adversarilor săi de gândire. Pentru a da o replică pe placul său unei scrisori publicate de ziarul „Le Nord” prin care un anume domn X de la Bucureşti se exprimă cum că „posesorul legitim” al Basarabiei ar fi nişte tătari sub corturi, de unde concluzia că Tratatul de la Paris din 1856 care atribuia Basarabia Moldovei ar săvârşi o nedreptate istorică - afirmaţii foarte grave, însă de o slăbiciune evidentă, de vreme ce articolul domnului X abia dacă măsura câteva rânduri şi trata problema la modul cel mai superficial cu putinţă - Eminescu nu se mulţumeşte decât după ce termină de făcut un periplu istoric în detaliu, la dimensiunea a aproape o jumătate de mileniu, extrăgând din faptele istorice concluziile cele mai amănunţite. Astfel Eminescu răspunde cu o mie de tunuri la o lovitură de praştie.

Dacă „dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dânsul. Căci UN DREPT NU SE PIERDE DECÂT PRIN ÎNVOIREA FORMALĂ DE A-L PIERDE”.

O neaşteptată mostră de candoare eminesciană, ce dezvăluie nobleţea sufletului poetului şi faptul că în epoca lui încă se mai credea în Onoare şi în Virtute, o reprezintă citatul următor: „iară noi nu i-o putem da (Rusiei – n.n.), pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră” (...) „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul, care ar cuteza să puie numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri.”. În mentalitatea lui Eminescu, conducătorii ţării nu pot decide soarta ţării într-un chip nefericit pentru că nu au dreptul ca indivizi singulari să jertfească patrimoniul unui întreg neam. Se găseşte în această frază ceva din dictonul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt „Moldova nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri”, şi anume conştiinţa că Ţara este o zestre sfântă care preţuieşte cu mult mai mult decât o întreagă generaţie, pentru că ea aparţine tuturor generaţiilor, iar cei din prezent se simt aproape la modul religios neputincioşi de a se atinge cu mâinile lor nevrednice de trupul construcţiei nepieritoare care este Ţara. Eminescu e ferm convins că dacă simţul personal al ruşinii poate nu i-ar împiedica pe unii să îşi vândă Ţara, totuşi simţul colectiv al răspunderii în faţa istoriei i-ar ţine departe de a comite un asemenea sacrilegiu.

Pe de altă parte, jurnalistul de geniu intuieşte faptul că în contextul de faţă problema nu se mai poate mărgini doar la peticul de pământ numit Basarabia, ci se referă la chiar dăinuirea spiritului românesc: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. (...)Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este dacă vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. (...)Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător.”

Mihai Eminescu oferă o definiţie a ideii de martiriu, arătând că oricât de straşnic ar fi duşmanul şi oricât de mici şansele de izbândă, datoria unui popor este să lupte până la capăt şi să mărturisească prin jertfa lui, ca mai târziu eroii Războiului de Reîntregire, că „Pe aici nu se trece!”: „Dacă naţia românească va fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin cap să ne impună.”

Strigând nedreptăţile şi jaful la care este supus un popor mai puţin numeros de către vecinul său mai puternic, exprimând atât de ferm şi în egală măsură înduioşător aspiraţia de secole a neamului românesc pentru Reîntregire, văzând în Basarabia un simbol al întoarcerii şi al noului început, Eminescu lasă în amprenta scrierilor sale acelaşi ecou al dorinţei sale ultime: „Pe mine mie redă-mă!”.

Vlad PÂRĂU
Articol apărut în revista Veghea, nr. I, 2010

Scrisoare către prieteni a unei colege.

Dragii mei,

Ziua de şcoală care tocmai s-a încheiat n-a fost deosebită faţă de altele. Aceleaşi jocuri în pauze, aceleaşi încercări de a-i convinge pe profesori că temele au fost multe şi grele... doar că azi parcă v-aţi plâns mai mult decât de obicei. Prea multe probleme la matematică, prea multe citate la română, prea multe verbe la germană, prea multe date la istorie... despre acestea din urmă aş vrea să vă vorbesc. Dacă nouă ni se pare mult şi greu să discutăm despre anumite zile din trecut, oare cum a fost pentru cei care le-au trăit, care au făcut să se întâmple diferite evenimente memorabile? Hai să ne jucăm puţin şi să ne imaginăm cum ar fi cărţile noastre de istorie fără data de 24 ianuarie 1859 şi fără Alexandru Ioan Cuza. Mi-e aproape imposibil să fac asta, cred că ar avea pagini mai puţine şi cu siguranţă, mai puţin colorate. Şi nu cred că v-ar plăcea să învăţaţi din ele. Pentru că fără 24 ianuarie 1859 – unirea Moldovei cu Muntenia, n-am putea vorbi nici de 9 mai 1877 – proclamarea independenţei de stat a României, şi cu atât mai mult, nici de 1 decembrie 1918 – ziua înfăptuirii unirii depline a tuturor românilor.
Ştiu ca noi încă suntem copii şi atunci când vine vorba de importanţa faptelor celor mari, nu ne e uşor să înţelegem întotdeauna consecinţele lor mai mult sau mai puţin imediate asupra vieţii noastre obişnuite de zi cu zi. Atât cât am putut eu să înţeleg la ora de istorie, 24 ianuarie 1859 e o dată de care merită să ne amintim cu bucurie şi cu recunoştinţă pentru nişte oameni, înaintaşi ai noştri, care au ştiut să transforme o mică fereastră deschisă de puterile europene de atunci, într-o poartă imensă spre o societate modernă. Ştiu că e aşa, dar nu înţeleg de ce nu reuşim să ne bucurăm cu toţii de asta. Aşa că m-am hotărât să-i întreb şi pe alţii.
Verişoara mea, acum studentă, şi-a amintit cu plăcere de impresiile din copilărie, de modul în care undeva, într-o şcoală mică dintr-un sat din Moldova, copiii sărbătoreau evenimentul împreună cu doamna învăţătoare. Aceasta le citea povestiri în care, pentru prima dată în istorie, boierii stăteau de vorbă cu ţăranii şi le explica la ce urma să servească unirea, sau în care Domnul Unirii, Cuza-Vodă, rătăcea prin târguri ca un om de rând, dornic să afle cum trăia poporul şi să înlăture orice nedreptate. Cum să nu-ţi aminteşti mereu cu drag o pagină a istoriei reale care seamănă atât de mult cu un basm în care eroul săvârşea minuni pentru ceilalţi?
Bunica nu şi-a amintit foarte repede de Cuza sau despre cine cu cine se unise. Dar când am spus 24 ianuarie ochii i s-au luminat de amintiri frumoase. Pentru că aceea era data la care în fiecare an tinerii aduceau sărbătoarea în oraş. An după an, în acea după-amiază de ianuarie, zeci de tineri se întâlneau poate pentru prima dată, să joace „Hora Unirii” în piaţa oraşului. Atunci când se prindeau de mâini, dincolo de muzică şi de versurile lui Vasile Alecsandri, pentru mulţi dintre ei se năşteau alte începuturi. Ce frumos trebuie să fi fost când celebrarea apropierii dintre două popoare se sfârşea în întâlniri şi prietenii care de multe ori rămâneau pe viaţă! Şi iată cum, pornind de la impresiile mele de la şcoală, am aflat şi eu cum s-au cunoscut bunica şi bunicul.
Dar cel mai mult m-a interesat părerea tatei, şi aceasta din două motive. În primul rând, pentru că pentru orice român născut la Focşani, ziua de 24 ianuarie este o aniversare personală, de familie, şi e trăită mai intens de cetăţenii de rând decât în orice oraş al ţării. În al doilea rând, datorită modului în care înţelege să-şi facă meseria. Pentru că după părerea mea, militarii de carieră, cei care îşi fac meseria cu plăcere şi responsabilitate, au mai multe cunoştinţe de istorie decât alţi cetăţeni obişnuiţi, şi mai mult decât atât, ştiu şi ce înseamnă sacrificiile cu care se realizează obiectivele naţionale. De aceea, ei trăiesc mai profund şi poate, mai aproape de sentimentele oamenilor de atunci, diferitele momente solemne de aniversare a naţiunii noastre. M-am bucurat atunci când mi-a spus că pentru el participarea la fiecare paradă militară nu era o simplă zi de serviciu, ci o zi de imensă bucurie şi mândrie, o zi în care meseria nu mai însemna sarcini de îndeplinit, ci onoarea de a veghea asupra celorlalţi, onoare încredinţată de toţi înaintaşii noştri al căror şir începe în mod obligatoriu cu Alexandru Ioan Cuza.
Am regăsit cu surprindere şi bucurie că în fiecare persoană, data unui eveniment istoric îşi lasă semnificaţia într-un mod unic. Cu siguranţă, 24 ianuarie înseamnă ceva pentru fiecare dintre voi, mult mai mult decât o lecţie de învăţat la ora de istorie. Poate fi o poveste despre curajul unui popor, sau puterea de sacrificiu a unui om sau, de ce nu, pretextul pentru a scrie o scrisoare către prieteni.

Cu drag, a voastră colegă, Anca