Către Coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-numitului turc, şi toate popoarele din Romania, şi domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui, şi Assan beg, şi Ali beg, şi Schender beg, şi Grana beg, şi Oşu beg, şi Valtival beg, şi Serefaga beg, domnul din Sofia, şi Cusenra beg, şi Piri beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus-numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.
Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mână cea dreaptă. Deci, fiţi gata, fără întârziere.
Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel, luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475. Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei.
Domnul si Maicuta Domnului! Bine ai venit in Sfantul Munte!
Bine v-am gasit! Cum sunteti?
Multumim Maicii Domnului ca suntem ortodocsi! Si sa ne ajute Preasfanta sa ramanem ortodocsi pana la capat! In rest, scriu, adun invataturi de la Sfintii Parinti, pentru pastrarea dreptei Credinte. E o indeletnicire de mare mangaiere pentru sufletul meu.
Ce teme aveti in vedere?
Acum, cu ajutorul Maicii Domnului, tocmai am terminat o lucrare despre Unitatea Bisericii. Fiindca ecumenismul acesta a denaturat rau de tot invatatura despre Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca. Mereu ii auzi vorbind despre „unirea Bisericilor” si despre „refacerea unitatii Bisericii”, ca si cum Biserica si-ar fi pierdut unitatea, si vin ei acum, prin intalniri ecumeniste, sa refaca unitatea Bisericii. Aceasta ratacire este o blasfemie adresata direct Domnului nostru Iisus Hristos. Fiindca Biserica este Trupul lui Hristos, iar a spune ca exista mai multe Biserici dezbinate, este tot una cu a spune ca s-a impartit Trupul lui Hristos in parti dezbinate.
De mult timp am dorit sa vorbesc cu Sfintia Voastra, fiindca in mediul teologic universitar am auzit multe zvonuri despre inclinatia ecumenista a Parintelui Cleopa. Stiu ca ati fost ucenic apropiat al Parintelui si ca ati avut ocazia de a cunoaste direct invatatura sa, mai bine zis invatatura ortodoxa propovaduita de Parintele. De exemplu, am auzit ca Parintele Cleopa ar fi fost de acord cu dialogurile ecumeniste…
Stii cuma aparut acest zvon? Veneau unii din cei mari… si ii spuneau Parintelui ca fac eforturi deosebite pentru a-i ajuta pe romano-catolici sa cunoasca Ortodoxia. Si ca de aceea sunt importante dialogurile „ecumenice”, de fapt, ecumeniste. Dar nu ii spuneau nimic despre compromisurile pe care le fac ei acolo. Nu ii spuneau ca se pregatesc sa accepte „Tainele” papistasilor, fiindca Parintele nu ar fi fost de acord. Stii ca un om bun la inima, cu multa dragoste de oameni, se induioseaza si crede de multe ori tot ce ii spui, nu banuieste viclenia.
Parintele Cleopa pastra neabatut invatatura ortodoxa despre unicitatea si unitatea Bisericii. Biserica este Una, adica este unica si unitara. Iata, am aici cartea Parintelui, Calauza in Credinta Ortodoxa, editia a patra, ingrijita de Parintele Ioanichie Balan. Uite ce scrie Parintele Cleopa in aceasta lucrare, la pagina 111: „Biserica lui Hristos este una, deoarece Mantuitorul a intemeiat o singura Biserica (Matei 16: 18), nu mai multe, pentru ca Biserica are un singur cap, pe Iisus Hristos, ea fiind infatisata ca o singura Mireasa a lui Hristos (Efeseni 5: 27 )”. Aceasta despre unicitatea Bisericii.
In ceea ce priveste unitatea Bisericii, Parintele Cleopa spunea foarte clar ca aceasta unitate nu se poate rupe, fiindca Biserica este Trupul lui Hristos. Ereticii se desprind de Biserica, se despart, dar Biserica ramane unitara. Iata aici, la pagina 118, cum zice Parintele: „Despartirea n-a atins unitatea Bisericii; pentru ca aceasta unitate nu se poate destrama niciodata, oricare ar fi numarul si calitatea ereticilor care se smulg de la sanul Bisericii. Ereziile si schismele, oricat de multe si de mari ar fi ele, nu pot imparti Biserica cea Una, pentru ca ea sta strans unita cu Capul ei, care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire si ea nu poate fi zdruncinata de nimeni”.
Iar despre incercarile de unire cu papistasii, Parintele spunea asa: „Toate incercarile de unire intre Apus si Rasarit au fost si sunt sortite esecului, cata vreme nu se va reveni in Apus la Traditia Sfintilor Parinti” (la pagina 27). Parintele Cleopa nu dorea o unire de tip ecumenist, ci dorea revenirea la Ortodoxie a celor care s-au rupt de Biserica.
In Facultate, ne-a spus un parinte cu orientare ecumenista, ca au venit la Parintele Cleopa niste neoprotestanti si ca Parintele ar fi spus ca si ei sunt botezati in numele Sfintei Treimi.
Stii cum a fost? E adevarat ca au venit acei neoprotestanti, dar Parintele nu a spus ca si ei au fost botezati, ci i-a intrebat: „Dar, voi, sunteti botezati?” Parintele nu accepta botezul acestor eretici, ci le spunea asa despre adevaratul Botez: „Botezul este cu adevarat Taina, iar nu simbol, asa cum credeti voi, sectarilor neoprotestanti”. Asa cum vezi ca scrie si aici, la pagina 482.
Dar ecumenistii accepta pseudo-botezul heterodocsilor, zicand ca botezul in numele Sfintei Treimi nu se poate repeta.
E gresit. Parintele Cleopa nu spunea asa. Spunea altfel: „Nu se poate repeta Botezul asupra celui ce a fost o data botezat in numele Preasfintei Treimi dupa randuiala Bisericii celei dreptmaritoare”(pagina 490). Atentie: „dupa randuiala Bisericii celei dreptmaritoare”, dupa randuiala Bisericii Ortodoxe. Dar heterodocsii nu sunt botezati dupa randuiala Bisericii Ortodoxe. Botezul lor nu este valabil. De aceea, se cuvine sa fie botezati ortodox, daca voiesc sa vina la Ortodoxie (si daca nu au fost botezati ortodox mai inainte de cadere in erezie). Chiar daca unii conducatori bisericesti, influentati de ecumenism, ar primi pe heterodocsi doar prin Mirungere, fara Botez, noi trebuie sa cunoastem si sa respectam invatatura ortodoxa cea adevarata, pe care am primit-o mostenire de la Sfintii Parinti.
Parintele Iustin spune foarte clar: „Nu ierarhii au tinut Ortodoxia romaneasca, ci mucenicii din inchisori si mamele crestine”.
Asa este. Asa spunea si Parintele Cleopa, cand vorbea despre uniatie. Uite aici, la pagina 35, cum spune: „Aproape toti romanii au protestat energic: «Noi, parinte, papistasi morti, iar vii nu vom fi…, gata suntem sangele sa ni se verse, decat legea parintilor nostri sa pierdem», ziceau credinciosii din Scheii Brasovului intr-un protest adresat lui Atanasie. La fel credinciosii din Calata spuneau: «Noi, tot satul, legea si religia noastra in care ne-am nascut, nu o parasim. E treaba popilor cu care religie vreau sa se uneasca; noi nu ne amestecam in aceasta, dar daca vom vedea ca vreau sa introduca la noi innoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru». Si la fel a fost in tot poporul ortodox”.
Ce frumoasa pilda de marturisire ortodoxa! Asa trebuie sa spunem si noi cand or veni astia cu inovatiile lor si cu compromisurile lor.
Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu si Maica Domnului si toti Sfintii, sa marturisim Dreapta Credinta si sa rabdam pana la sfarsit, ca sa ne mantuim!
Amin!
(interviu realizat de Ioan Vladuca, 24 mai 2010, Sfantul Munte)
Din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei
şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
Prea iubitului cler şi dreptcredincioşilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române, har, milă şi pace de la Dumnezeu, Părintele luminilor, iar de la noi, Patriarhiceşti binecuvântări.
Cuvios lucru este şi plin de folos duhovnicesc pentru credincioşii Bisericii de a se arăta plini de evlavie, a cinsti şi a pomeni, prin slujbe şi prin cântări, pe cei ce s-au arătat bineplăcuţi lui Dumnezeu în viaţa lor pământească. Lauda care se dă celor ce trăiesc în chip virtuos se îndreaptă către însuşi Dumnezeu, de la care izvorăşte oamenilor toată virtutea, precum ne învaţă Sfântul Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul: „iar lauda celor bune înflăcărează şi îndeamnă pe credincioşi”.
„Când se laudă dreptul se veselesc popoarele”, glăsuieşte proorocul David. Dar lauda binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare ne produce nu numai bucurie duhovnicească, ci şi îndemn puternic pentru grija mântuirii sufleteşti. Fiecare dintre dreptmăritorii creştini sunt datori să cinstească şi să laude, după cuviinţă, pe cei ce au vieţuit cu dreaptă credinţă şi fapte bineplăcute lui Dumnezeu, pentru că lauda este plata virtuţii şi cel ce laudă virtutea laudă pe însuşi Dumnezeu.
Prin asemenea fapte virtuoase a strălucit dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare, care a cârmuit Ţara Moldovei 47 de ani, înarmat cu platoşa credinţei în Dumnezeu, cu cea a postului şi rugăciunii şi cu multe fapte ale dragostei creştine închinate Bisericii şi poporului său; a zidit un foarte mare număr de biserici şi mânăstiri, înzestrându-le cu cele necesare sfintelor slujbe, ca un purtător de biruinţă a luptat cu preţul vieţii sale până la jertfelnicie pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti fiind numit apărător al creştinătăţii, a miluit pe săraci şi a răsplătit pe luptătorii oşteni, a arătat îndurare şi pe cei greşiţi i-a îndreptat.
Smerenia noastră împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la vieţuirea jertfelnică pentru credinţă şi neam a dreptcredinciosului Voievod bineplăcut lui Dumnezeu, la faptele şi împlinirile lui şi purtând grijă de folosul obştesc al credincioşilor, iar pe de altă parte ţinând seama de cele arătate de către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, care a cerut ca amintirea zilei trecerii la cele veşnice a Marelui Ştefan, să fie aşezată ca zi de pomenire a Sfântului,
Urmând obiceiul obştesc al Bisericii şi rânduielilor dumnezeieştilor părinţi dinaintea noastră, făcut-am cunoscut ca să dea binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare cinstirea cuvenită bărbaţilor sfinţi.
Pentru aceasta, urmând rânduiala canonică şi sinodală
şi chemând în ajutorul nostru Puterea Celui Prea Înalt,
HOTĂRÂM:
Ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor,
Voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei
să fie pomenit laolaltă cu bărbaţii cei cuvioşi şi Sfinţi ai Bisericii,
cinstindu-se cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 2 iulie,
fiind înscris în sinaxar, cărţile de cult şi calendarul Bisericii noastre cu numele
„DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT”.
Spre veşnică cinstire, dovadă şi încredinţare despre cele ce am hotărât,
s-a întocmit acest Tomos Patriarhal şi Sinodal de Canonizare
spre a fi adus la cunoştinţa credincioşilor şi clerului Bisericii Ortodoxe Române
şi tuturor evlavioşilor români, oriunde ar trăi aceştia.
Dat în Bucureşti, anul mântuirii 1992, luna iunie, ziua a douăzecea.
Eh, nu anii, părinte… Faptele! Vezi cum scrie istoria ceea cu pustnicul acela cu laptele: “Preasfinţite, faptele, nu oala cu laptele!” Ştiţi istoria aceea cu pustnicul…
Nu ştim.
Nu ştiţi? Era un pustnic aproape de un sat, aşa, pustnic sfânt. Acuma, o femeie, aproape de Paşti, ce s-o gândit: “Măi, săracul pustnicul acela, să-i duc o oală de lapte, să aibă şi el pentru Paşti, să beie oleacă de lapte dulce.” Dar chestiunea aceea era vineri, în Vinerea Mare. Acum bate ea acolo la poartă, la pustnic, şi când o venit acela i-o dat oala cu laptele. Da’ i-o spus: “Fă bunătate, toarnă laptele în ceva şi dă-mi oala înapoi”. Pustnicul o intrat în casă, o căutat un ceaun, da’ n-o găsit nimic. S-o întors, o băut laptele în faţa femeii şi apoi i-o dat oala înapoi.
Femeia, când o văzut ce face pustnicul, s-o smintit. S-a dus acasă, a spus şi în dreapta şi-n stânga, acolo era şi episcopia, mitropolia, până o ajuns vorba şi la mitropolit… S-o scandalizat toţi:
“Auzi tu, în Vinerea Mare să bei lapte şi spui că eşti pustnic, călugăr. Noi am crezut că omul ăsta-i sfânt, dar ăsta-i cu desăvârşire zăpăcit. Să-l scoatem afară!”
Acuma, când au ajuns la episcop, că toţi s-au dus la el, le-a zis acesta: “Să-i spuneţi să vină la judecată după ce au trecut Sfintele Paşti!” S-au dus şi i-au spus. Acuma, dacă s-o dus şi i-o spus, pustnicul, când o plecat de la peşteră, o prins un leu, s-o suit călare şi a luat şi un şarpe cu el, ca cum ar fi un bici, să-l bată pe leu ca să meargă. A ajuns în oraş, a întrebat: “Unde-i Mitropolia?” “Uite, aicea.” S-o dus acolo, l-o legat pe leu de o poartă şi pe şarpe l-o pus de gât, aşa, ca cum ar fi bici. Oamenii, când l-o văzut: “Măi, ce-i cu aia, ce-i atârnă?” Toţi au fugit în dreapta, stânga…
Eh, l-o dus acolo; mitropolitul şi acei care l-o pârât îl aşteptau ca să-l judece, “cum o îndrăznit el să spurce sfânta şi marea zi, Vineri, să beie lapte?” Acuma, i-o spus cutare, apoi “de ce, cum ai îndrăznit?”, o început acolo discursurile lor, el cine ştie ce o fi zis, “iertaţi-mă, părinţilor”… Da’ stând acolo, era o femeie cu un copilaş în braţe, copil mic, şi pustnicul îl întreabă pe băiat:“Măi copilule, cine eşti? Cine-i tata tău?” El răspunde: “Preafericitul Părinte e tata meu”. Când o auzit asta, toată lumea, eh, o rămas toţi ca trăsniţi.
Nu putea să vorbească copilul, era mic.
Era mic, în faşă, cum se cheamă, da. Eh, acuma, după aceea, pustnicul s-o întors spre episcop şi i-o zis: “Ei, părinte mitropolite, faptele, nu oala cu laptele!”
Vezi, mulţi dintre sfinţi erau la înălţime,da’ făceau câte o neghiobie ca să nu-i socotească lumea sfinţi, că dacă te socoteşte lumea sfânt, de-acuma se instalează în sufletul tău înălţarea minţii şi ai căzut. Deodată ai căzut.
De aceea, Sfinţii Părinţi, care erau apropiaţi de Dumnezeu, niciodată nu se arătau că-s sfinţi. Cutare părinte era sfânt, dar niciodată în lume nu se mândrea, că aceea-i cea mai mare primejdie, căderea orişicăruia. Că lumea zice că eşti sfânt, cutare, şi apoi de-acuma tu, ca om, zici: “Vezi, nu sunt ca cutare şi ca cutare.” Eh, dacă ai gândit aceea, ai şi căzut. “Smeritu-m-am şi m-am mântuit”. (Conv. cu părinţi din Schitul Lacu, 9-11-2002) (extras din Staretul Dionisie – Lumea si vremurile de pe urma – Vol. 2)
Atingându-mă în trecere de numele D-nei Ioana Bot în legătură cu reacţia dumisale la facsimilarea manuscriselor eminesciene, îmi revăd, din scrupule de ateliar, fişele pe care mi le-a prilejuit – şi revin asupra clasificării în care am încadrat-o (desigur, provizoriu). „Puţiniştii” sunt, pentru mine, cei care excelează cu câte puţin din toate; le-am dat numele de la cărţile lui Al. Graur, puţine, subţiri, aducând în domeniul limbii informaţii de peste tot („Puţină aritmetică”, etc.), cenzurând acerb, citând enorm din autori cât mai îndepărtaţi şi necunoscuţi, bazându-se pe conceptele altora, pe schemele şi teoriile altora pe care le adaptează la realităţii despre care scriu, câştigând autoritate şi exercitându-şi-o energic, adică: puţină gramatică – dar pentru toţi, etc. (voi mai reveni asupra definiţiei; Sextil Puşcariu are sinteze monumentale despre „Limba română”, D.Caracostea a scris „Expresivitatea limbii române”, o carte de referinţă, Al. Rosetti are „Istoria limbii române”, Iorgu Iordan însuşi are tratate despre limba română exemplare – dar Al. Graur, contemporanul lor, cenzurează cu recenzii, note, emisiuni de radio, referate editoriale etc…). Punctul maxim de referinţă al lor, al „puţiniştilor”, poate fi considerat însuşi Titu Maiorescu, puţinătatea operei dându-i acest drept, pe care i-l întăresc, însă, şi adoptarea, adaptarea şi vehicularea în cultura română a celebrei teorii privind formele fără fond, şi pasiunea pentru citaţiuni, înclinarea către pedagogie (naţională), adaptarea unui tratat de logică din filosofi străini la cerinţele învăţământului românesc, etc. (desigur, iarăşi trebuie să revin; ca să reuşească, „puţiniştii” trebuie să fie puţin numeroşi – Maiorescu a fost aproape singur: când sunt mulţi ei devin verbigeranţi, abuzează de ironie şi – ca în zilele noastre – de expuneri televizate unde se fixează strict în scaunul moralităţii publice lansând, de pildă, apeluri scurte dar cuprinzătoare, etc.). Puţiniştii sunt neapărat enciclopedişti – şi în cultura noastră, care a ratat definitiv, pare-se, momentul enciclopedist al secolelor XIX-XX, sunt foarte stimaţi, respectaţi, chiar temuţi pentru aerul de erudiţi pe care şi-l cultivă cu mare grijă.
De ce-am inclus-o pe Ioana Bot în categoria „Puţiniştilor”? Păi, iată de ce: din anul 2001, de când a scos cartea aceea fulgurantă: „Mihai Eminescu, poet naţional român”, Istoria şi anatomia unui mit cultural (Ed.Dacia) o tot aştept să revină cu precizări, cu sinteze cât de cât cuprinzătoare, cu îndreptări cel puţin – şi văzând că marea creaţia a dânsei a devenit, apoi, pipeta cu otravă din revista „Dilemateca” i-am făcut această imagine de aşteptare.
Să ne înţelegem: eu îi accept şi chiar îi respect pe aşa-zişii detractori ai lui Eminescu pentru un singur lucru, că nu-l citează pe Eminescu. Atâta timp cât stau departe de opera lui, pot zice orice pe de lături, discută imagini şi se sting în zona epifenomenelor. Pe de altă parte, atunci când îţi iei acest rol de demolator îţi revine o responsabilitate deosebită, aceea de a pune ceva în loc. Şi comuniştii au dărâmat palate – dar au pus în loc blocuri de locuit. Evident că plâng pentru Muzeul Simu, mai ales când văd acoperişul în zig-zag al Magazinului Eva care i-a luat locul, pentru casa lui Titu Maiorescu din aceeaşi zonă, pentru palatul lui Lascăr Catargiu tot de pe acolo – dar, repet, există ceva în loc. De aceea tot aştept ca un T.O. Bobe să-şi construiască opera, de pildă – şi n-o văd. Acea responsabilitate se răsfrânge şi asupra Ioanei Bot întrucâtva – şi iarăşi o aştept să iasă din zona cărţilor tip „lamă de ras” şi să vină cu studii serioase care să ne responsabilizeze şi pe noi. Cu picătura de otravă pusă din pipetă la locul şi timpul oportun nu se dizolvă calea ferată, nici autostrada, chit că sunt ele de modă veche şi nu-ţi plac… Până una-alta, revăd fişele mai vechi la cartea dânsei amintită, şi în cele din urmă – repet: pentru că am citat-o într-un context eminescian – recitesc cele 8o-90 de pagini care-i aparţin în propriu. Se comportă ca un puţinist tipic în acţiune. Alege cele mai năzbâtioase întâmplări de dinainte de 1989 pentru a argumenta că în anii comunismului s-a forjat un mit ideologic al lui Eminescu, face afirmaţii cel puţin şocante, avansează teorii uluitoare şi oferă interpretări de-a dreptul vulgare. Astfel, printre aberaţiile comuniste de final ar fi şi aceasta: „Marile sărbători destinate comemorării voievodului Mircea cel Bătrân, organizate de oficialităţile ceauşiste la scara enormităţii dezlănţuite în 1988-1989, au readus în atenţia tuturor Scrisoarea III, frecvent invocată, recitată, etc. Înainte de orice altceva, ni se pare semnificativ că un poem romantic de la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar nu vreun studiu de specialitate, oferea „naraţiunea majoră” a figurii istorice comemorate. Dar, prin versurile lui Eminescu, Mircea afirmă, în monologu-i exemplar, că îşi apără ţara cu o metaforă pe care orice şcolar român o cunoaşte pe de rost: patria este „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”. În condiţiile economice dure ale României vremii, sărăcia figura printre cuvintele nedorite sau chiar interzise de propaganda oficială, care s-a grăbit să îl înlocuiască, în toate situaţiile (televiziune, spectacole, afişe, lozinci etc.) cu altul. Alegerea nu era foarte vastă, din cauza structurii metrice a versului: au găsit libertatea („Eu îmi apăr libertatea, şi nevoile, şi neamul…”). În noua sa versiune, textul eminescian s-a bucurat de un succes nedorit de autorităţi şi a provocat numeroase glume, pentru că toată lumea înţelegea substituirea cuvântului incriminat ca pe o mărturisire involuntară a stării dezastruoase a economiei socialiste româneşti. Redusă la tăcere, „scoasă” dintre semele eminesciene ale identităţii naţionale, sărăcia se vedea de fapt pusă sub accent, într-o utilizare a mitului contrară voinţei oficiale” (p.58-59). Sofistica merge, dar argumentaţia curge din eroare în eroare. Pe ce se bazează? Cine să fi înlocuit un cuvânt din „monologul” lui Mircea? N-am văzut, n-am auzit, n-am citit; poate la vreo serbare câmpenească prin cine ştie ce sat pierdut de lume să se fi întâmplat asta (acest tip de textualism cărtărescian se practrica în epocă). Până atunci, însă, d-na Ioana Bot trebuie să ştie că este vorba de un „dialog” între Mircea şi Baiazid. Versul eminescian este aşa: „ Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…” , iar poetul foloseşte figura retorică numită antiteză: Apusul lupta pentru glorie – în timp ce eu, Mircea, duc o luptă de apărare; ei voiau să cucerească (lauri, de pildă) – eu vreau să păstrez ce e al meu. Cum se numeşte când iei dintr-o relaţie un termen şi-l exhibi ca generalitate?… Dacă, apoi, „orice şcolar român” deduce, de aici, că patria înseamnă „sărăcia, şi nevoile, şi neamul” (neapărat cu aceste virgule categoriale ale Ioanei Bot; un textualism „à la roumaine”, cum îi place dânsei să zică, dar punctual) – este cel puţin vina profesorilor de literatură română că nu-i spun, la ore, despre Lisimah şi Dromihete, din antichitate, la care face aluzie aici Eminescu (în Scrisoarea III poetul citează mult din Herodot şi Eschil, marca identitară a lui Baiazid fiind Xerxes; dacă nu ştii, mai bine nu te bagi). Poate că nu ştie, bietul profesor… Dar o enciclopedistă ca Ioana Bot – se lasă depăşită în materie de informaţie de „activiştii de partid”?! Dânsa l-a editat, parcă, sau a scris o carte despre Dimitrie Caracostea – care, nu este aşa, are un text devenit referenţial despre Scrisoarea III. Cred că nu vrea, cu acest exemplu inventat, decât să-i cânte-n strună d-lui Nicolae Manilescu, acela care s-a sesizat primul după 1989 că e cam nepotrivit să aperi sărăcia… Latinii au pentru asta un proverb, care se prescurtează acronimic aşa: a.a.f.
Recunosc, este atipic pentru un puţinist să folosească informaţii după ureche, această „semă” n-o prinde pe d-na Ioana Bot, trebuie să regândesc clasificarea. Şi nici următoarea fişă a mea nu semantizează această direcţie. Zice, aşadar, autoarea că mitul Eminescu a fost şi mai mult ideologizat, adică dinspre Evul Mediu s-a sărit tocmai în antichitate: „Subordonarea mitului la „nebunia tracismului”, iscată de Ceauşescu în ultimul deceniu al dictaturii, ar fi un alt caz demn de atenţie, cu atât mai mult cu cât oferă prelungiri insolite în peisajul postcomunist, al economiei de piaţă: după ce mitologiile traciste ale discursului oficial îşi apropriaseră creaţiile poetice eminesciene de pretext dacic (Sarmis, Gemenii, Rugăciunea unui dac, Decebal) şi onomastica inventată de poet (până la a crea linia de confecţii „Sarmis” pentru bărbaţi şi „Tomiris” pentru femei, în materie de „îmbrăcăminte sport pentru oraş”, cum erau niumite în anii 80 pufoaicele), după aşadar asemenea interesante avataruri, astăzi ne întâmpină firma de maşini pentru grădinărit „Sarmis (maşini de tuns gazon, pompe arteziene, hidrofoare,etc).”(p.58). Aici se citează un pliant publicitar scos de un magazin cu numele „Sarmis” prin 1998. D-na Ioana Bot vrea să acrediteze pentru tinerii de azi ideea că Ceauşescu citea şi cita din Sarmis (?!) din Gemenii (??!),etc. Ba mai mult chiar: că atât de adânc a reuşit acest Ceauşescu să implanteze aceste nume din „onomastica inventată de poet” în rândul comuniştilor, încât nici după 10 ani de la căderea comunismului ele n-au ieşit din mentalul colectiv! Dar e o aberaţie: Sarmis şi Sarmisegetura se cunosc din poveşti şi legende de Alexandru Mitru, de pildă (sau Eusebiu Camilar, etc.) nu trebuia să citească cineva postumele eminesciene ca să le descopere. Tomiris e din Herodot: regina massageţilor l-a bătut şi l-a ucis în luptă pe Cirus, regele perşilor E pomenită de Miron Costin în poemul „Viaţa Lumii”. Ruşii, armenii, georgienii etc. o revendică pentru geografia lor (lupta cu Cirus a avut loc pe lângă Marea Caspică, între fluviile Amâr-Daria şi Sâr-Daria) – şi dacă de pufoaice va fi fiind vorba la fabrica amintită, care sunt haine ruseşti, desigur că putea să se inspire din „onomastica inventată de Eminescu” în egală măsură un sovietic bine intenţionat, inginer textilist cu simţ enciclopedic în sânge. Tomiris a avut şi un fiu, Spargapeithes pe numele lui: după raţionamentul d-nei Ioana Bot ar rezulta că de la el s-a inspirat Nina Cassian, în acelaşi regim comunist, când a inventat limba spargă, tot pentru a exacerba mitul lui Eminescu. E ca în bancul cazon (un soldat se trezeşte întrebând din grad în grad ce legătură este între Ave Cezar şi Ave Maria – iar în cele din urmă un colonel găseşte răspunsul în faţa subordonaţilor: „- Mă, dar proşti mai sunteţi! Cum, mă, să nu ştiţi?! Erau soţ şi soţie, au avut şi un fiu, Aveasanul!”). – Vreau să spun că băşcălia d-nei Ioana Bot invită la reacţii simetrice. Foarte instruită în zona teoretică, unde citează o bibiliotecă întreagă de scriitori francezi, americani şi români pentru definirea mitului (deoarece, noi neavând o enciclopedie, i se oferă prilejul de a epata prin erudiţie – şi nu-l scapă o clipă) – când trebuie să se racordeze la temă gafează.
Sunt şi gafe subliminale în discursul d-nei Ioana Bot, care mi se par chiar interesante pentru un studiu psihologic, mai ales că se repetă. O dată (p.92, nota), vorbind de misticism, beatificarea lui Eminescu, mistere orfice, texte evanghelice ce-l privesc pe poet etc., citează un „studiu lămuritor” al profesorului Ştefan Cazimir, care aduce noutăţi importante (demonstrând, cu exemple de text, că G.Călinescu a fost nevoit să-şi cenzureze după 1945 „Viaţa lui Mihai Eminescu” renunţând la unele sintagme cu iz naţionalist sau reformulându-le „proletar”) – şi exclamă: „Revelaţiile sale, de ordinul istoriei literare, sunt esenţiale …”. Vrea să spună „relevaţiile”, sau „sunt relevante, etc. – dar îi stă pe limbă vocabularul misticoiod în care a plonjat. Altă dată (p.35) îl citează pe Eminescu…îndreptându-l gramatical într-o manieră inacceptabilă (dar în consens cu puţinistul generic, acela care îndreaptă tacit enunţurile altora… ca să-i menajeze). Este a doua oară (şi ultima) când citează din opera poetului – după ce, mai sus, văzurăm interpretarea „monologului exemplar” al lui Mircea („onomastica inventată de poet” n-o socotim, pentru că nu citează versurile) – desigur, un text cunoscut, dar astfel: „Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, / Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,/Colbul ridicat din carte-ţi l-or sufla din ochelari /Şi te-or strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă, / În vreo notă prizărită sub o pagină neroadă./ Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi…orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărână se depune.” Ce-l şochează, aici, pe gramatician? – Desigur, dezacordul: „O să-şi bată alţii capul” (din fericire, nici o ediţie eminesciană nu-l gramaticalizează; în epocă acest acord era facultativ – şi, în plus, aici este vorba de expresie de limbă îngheţată ca atare, dacă am vrea să facem acordul ar trebui, eventual: „or să-şi bată alţii capetele”, cu sensul chiar propriu, ceea ce este absurd). D-na Ioana Bot îl acceptă, cum vedem. Chiar în reluare are singularul: „Aticismul limbei tale o să-l pună la cântari…” – dar imediat mai jos acceptul dânsei se răzbună subliminal de două ori: „Colbul..l-or sufla (…) şi te-or strânge” (Eminescu are normal, logic: l-o sufla, te-o strânge, pentru că s-a concentrat asupra unuia singur). În limbaj freudian, asta ar putea să denote o proprietate exacerbată asupra textului şi temei, o „apropriere” (termen recurent la Ioana Bot) – şi încă mai mult: sentimentul apartenenţei la un grup, la un „noi” – deci, o „nostrificare” (iarăşi: termen recurent la Ioana Bot). Simplu, filologic, indică primul contact cu textul scris şi lipsa de respect pentru poezia eminesciană. Stilistic, în fine, ar fi vorba de un textualism de felul celui incriminat pentru „libertatea” în loc de „sărăcia”.
Cu o „apropriere” exacerbată a temei avem de-a face aproape la tot pasul în studiul d-nei Ioana Bot. Ea face, de pildă, propria ei istorie a receptării lui Eminescu – împotriva tuturor s-ar putea zice şi cu afirmaţii nesusţinute nici măcar prin trimiteri la pliante. Ce aflăm din această istorie „nostrificată” a Ioanei Bot? De pildă, că N.Iorga „descoperă scrierile jurnaliste ale lui Eminescu pe care le editează (prima ediţie datează din 19o5 şi îi aparţine lui Ioan Scurtu, a doua – din 1914, este realizată de A.C.Cuza)” (p.52). Fals! Prima ediţie a jurnalisticii lui Eminescu îi aparţine lui Grigore Păucescu, Iorga a colaborat cu G.T.Kirileanu la o ediţie scoasă la „Văleni de Munte”, I.Scurtu a colaborat, pentru ediţia sa, cu Titu Maiorescu şi P.P.Carp (aceştiua i-au indicat, după colecţiile lor, textele eminesciene), după I.Scurtu este notabilă ediţia lui Victior Verzea din 19lo care a furnizat material pentru polemica dintre liberali şi conservatori din 1911 (polemică pe care d-na Ioana Bot o citează după un excelent studiu al Marinei Vazaca, fără a observa, însă, trimiterile exacte ale acesteia), etc.,etc. Mai departe, tot despre N.Iorga: „Raţiunile politice vor dobândi câştig de cauză asupra interesului specialistului, în problema manuscriselor eminesciene”. Iarăşi fals, autoparea nu citează, e absurd să vedem „raţiuni politice” în campania academică a lui Iorga pentru editarea oricărui rând din Eminescu. N.Iorga este acela care a rostit propoziţia memorabilă: „Când intru în Academie, eu mă dezbrac de haina politică”.
Pentru perioada interbelică, d-na Ioana Bot distinge „trei trăsături definitorii ale funcţionării mitului emimnescian”, şi acestea ar fi: „Utilizarea politică a acestuia, exploatându-se caracterul global şi iraţional, ca şi componentele naţionaliste”; „Asocierea definitivă a problemei Eminescu aceleia a identităţii naţionale româneşti…”; „Retorica religioasă utilizată pentru a invoca mitul…”. Dacă ne-ar spune pe ce se bazează… În perioada interbelică s-au elaborat marile ediţii ale operei poetice eminesciene: Perpessicius, C.Botez, G. Călinescu, D. Murăraşu, I.Creţu chiar – şedeau la rând în cabinetul de manuscrise de la Biblioteca Academiei Române să parcurgă caietele, se consultau unii cu alţii, şi le dădeau (luau) din mână unii altora: elaborau, acesta este cuvântul, acum s-a edificat mitul laboratorului eminescian, acum s-a înţeles şi s-a explicat că aceste foi manuscrise sunt unice în cultura noastră, pentru că reprezintă viaţa vie a unui creator îngheţată brusc la un moment dat (28 iunie 1883) în totalitatea ei. Sunt emoţionante de-a dreptul relatările lui Pompiliu Constantinescu despre această atmosferă de laborator din jurul caietelor eminesciene (vezi mai ales articolul său „Să facem dintr-o necropolă – o acropolă”). Ce ne tot vorbeşte d-na Ioana Bot despre „caracterul global şi iraţional” al mitului Eminescu? Cu vorbele lui Maiorescu însuşi: în lături, nu este în chestie!
Rar mi-a fost dat să parcurg texte cu atâtea inexacticăţi, lacune informaţionale, partipriuri. D-na Ioana Bot luptă cu o tenacitate infantilă să schimbe o realitate care este foarte puternic configurată altfel decât o vede dânsa. Vorbeşte în câteva rânduri de „cercetare”, „cercetarea noastră”. Poate aşa se numeşte la „ei” băşcălia. Nu poţi să faci dintr-o stâncă – nici castel de nisip, nici grămadă de noroi. E stâncă, şi gata. Avem bibiliografii, există studii, documentele sunt încă în arhive şi bibilioiteci. Dânsa încearcă, şi aici ca şi în „Dilemateca”, să dizolve şinele de cale ferată cu… pipeta de otravă. Cred că este o inadecvare în fişele mele: nu între „puţinişti” trebuia s-o încadrez, ci la imitatorii acestora. Orice umbră are pen-umbre, în fond. Cât despre facsimilarea manuscriselor eminesciene, împotriva căreia se ridică acum, acţiounea creşte din acea atmosferă de laborator creată în jurul lor în perioada interbelică: este cel mai frumos vis al culturii române, un mit adevărat, încheiat, împlinit. Corabia s-a desprins de ţărm, această hulă pe uscat n-o mai poate opri. Otrăveşti marea cu pipeta…
Citesc cu interes disputele legate de acordarea unor denumiri de strazi si constat cu bucurie ca în Sfântu Gheorghe mai exista oameni curajosi care îndraznesc sa propuna redenumirea strazii Andrei Saguna, desi numele exista în continuare ca denumire a pietei din fata bisericii românesti situate în strada Varadi.
La vremea respectiva, când numele lui Andrei Saguna a fost propus ca denumire de strada, am fost consternat de stire. Opinia mea este în continuare aceea ca nu este permis ca Andrei Saguna sa fie glorificat în orasul Sfântu Gheorghe, nu este permis ca strazile si pietele publice sa-i poarte numele, deoarece în perioada luptei maghiare pentru libertate de la 1848-1849, acesta si-a asumat un rol care aproape ca atinge granita unei provocari deschise si nu serveste la convietuirea româno-maghiara.
Când secuiul care îsi cunoaste propria istorie si cultura – vede denumirea de strada Andrei Saguna, când vede statuia acestuia, se gândeste: înca mai suntem cetateni de rangul al doilea? Înca mai putem fi umiliti? Nu a fost suficient? Vazând acest lucru, secuiului i se amplifica sentimentul ca trebuie sa lupte pentru autonomia teritoriala, pentru obtinerea autoguvernarii locale, deoarece nu se tine cont de sentimentele sale nationale. Aceasta idee este generala, deoarece desi maghiarii de aici au fost privati, în urma cu 90 de ani, de patria lor milenara, de cunostintele despre adevarata lor istorie, fiecare secui stie ca lupta maghiara pentru libertate a fost una din luptele superioare din Europa. Pentru înabusirea acestei lupte s-au aliat doua imperii, cel austriac si cel rusa. Si poporul din Trei Scaune a participat la lupta, derulând o lupta de autoaparare fara precedent.
Aici intervine Andrei Saguna, din cauza caruia secuii din Scaunul Sepsi, printre care si cei din Sfântu Gheorghe, au trebuit sa lupte – la 3 februarie 1849 – cu cazacii. Oare cui ar trebui sa i se multumeasca pentru acest lucru? Cititorul poate presupune cui. Lui Andrei Saguna, episcopului ortodox, care s-a ocupat de organizarea si desfasurarea interventiei militare a rusilor! Initial, conducatorii români au respins interventia militara rusa, însa Saguna a reusit sa-i induca în eroare.
Nu este întâmplator nici faptul ca atunci când în aprilie 1849, guvernul ungar i-a amnistiat pe toti, Saguna nu a beneficiat de acest lucru. Raspunsul este unanim: în primavara anului 1849 guvernul ungar nu a putut ierta tradarea de patrie, chemarea trupelor straine în Transilvania. Cunoscând cele de mai sus, merita formulata întrebarea: cum au ajuns în ultimii 15 ani maghiarii sa aprobe la Sfântu Gheorghe – locuit în procent de 76,5% de maghiari – amplasarea unei statui dedicate lui Saguna? Iar totul a culminat si cu o denumire de strada. Aceasta statuie se afla la câteva sute de metri de locul proclamarii autoapararii zonei Trei Scaune.
Semnatarul acestor rânduri este de parere ca amplasarea la Sfântu Gheorghe a statuii lui Saguna putea fi obstructionata la mijlocul anilor 90. Cel care afirma contrariul, nu spune adevarul.
Denumirea strazilor si institutiilor orasului cu nume ale unor personalitati cu manifestari antimaghiare si amplasarea de statui în memoria acestora nu depinde întotdeauna de nationalistii români (extremisti), ci depinde deseori de iresponsabilitatea maghiarilor, de lipsa lor de pregatire si de cunostintele istorice deficitare.
Conducatorii minoritatii române locale trebuie sa înteleaga faptul ca noi respectam sentimentele românilor care s-au stabilit în Sfântu Gheorghe, însa nu acceptam ca strazile sa primeasca numele unor persoane care au adus jigniri la adresa locuitorilor secui indigeni. Fiecarui om lucid – indiferent de nationalitate – trebuie sa-i fie clar ca într-un oras secuiesc, o piata publica nu primeste denumirea de Saguna, iar acestuia nu i se dedica statui. Nu putem face altceva decât sa speram ca membrii maghiari ai consiliului nu vor vota ca niste mici pionieri, ci se vor gândi de zece ori înainte sa autorizeze amplasarea unei statui sau acordarea unei denumiri de strazi.
Sursa: cotidianul Haromszek, editia 5984 din 18.05.2010, autor Kadar Gyula
Semnatarul acestor rânduri nu crede ca denumirea unei strazi cu numele conducatorilor tarani de mai sus ar servi la convietuirea pasnica, mai ales când aceasta denumire ar înlocui-o pe cea care poarta numele regelui Attila. Orice român si secui cinstit, care cunoaste istoria Tarii Transilvaniei, stie ca hoardele de tarani conduse de cei susnumiti au ucis cu o cruzime de nedescris mii de maghiari transilvaneni fara aparare. Cunoscând toate acestea, pot afirma linistit urmatoarele: conflictele interetnice nu sunt generate de cei care propun schimbarea denumirii strazii, ci de cei care, în scopul umilirii maghiarimii, sustin cauza unor astfel de denumiri.
Poate fi o bucurie sa vezi în Sfântu Gheorghe numele unor oameni pe a caror activitate s-a uscat sângele unor maghiari nevinovati? Sunt sigur ca nici românii nu s-ar bucura daca ar cunoaste adevaratul trecut.
Sursa: cotidianul Haromszek, editia 5988 din 22.05.2010, autor Kadar Gyula
