Decăderea vieţii creştine în viziunea Părinţilor Deşertului (II)

“Zis-a avva Moise în Schit: de vom păzi poruncile părinţilor noştri, eu mă fac chezaş pentru voi către Dumnezeu, că barbarii nu vor veni aici: iar de nu le vom păzi, are să se pustiiască locul acesta.” (Avva Pimen 165)

“Şi a zis bătrânul: în astfel de vremuri se va răci dragostea multora şi va fi necaz nu puţin. Năpădirile păgânilor şi pornirile noroadelor, neastâmpărul împăraţilor, desfătarea preoţilor, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgând de seamă de mântuirea lor şi a turmei, osârdnici toţi şi silitori la mese şi gâlcevitori, leneşi la rugăciuni şi la clevetiri osârdnici, gata spre a osândi vieţile bătrânilor şi cuvintele lor, nici urmându-le nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le şi zicând: de am fi fost şi noi în zilele lor, ne-am fi nevoit şi noi. Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de feţele celor puternici, judecând judecăţi cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve şi pe sărmani chinuindu-i. Va intra încă şi în norod necredinţă, desfrânare, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtişaguri şi beţie. Şi a zis fratele: ce va face cineva în vremile şi anii aceia? Si a zis bătrânul: fiule, în acele zile, cel ce îşi mântuieşte sufletul său mare se va chema în Împărăţia Cerurilor.” (Avva Pamvo 15)

„Un frate l-a întrebat pe un părinte oarecare, zicând: pentru ce, părinte, acum fraţii care se ostenesc prin pustie şi prin mănăstiri, nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu, precum câştigau părinţii cei de demult? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: fiule, părinţii cei de demult aveau dragostea frăţească cea desăvârşită şi fiecare ridica în sus spre cer pe fratele său. Acum, fiindcă s-a stns dragostea între fraţi, fiecare îl trage în jos pe fratele său, şi pentru aceea nu câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult.” (Pateric, cap.XII, 6)

- texte selectate din Pateric ca fragmente ale unei oglinzi în care se reflectă starea lumii creştine astăzi la două milenii d. Hs. şi propuse spre a fi meditate şi comentate

Decăderea vieţii creştine în viziunea Părinţilor Deşertului.

“Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, pentru că eşti căldicel – nici rece, nici în clocot – am să te vărs din gura mea.”

Apoc. III, 15-16

“A zis iarăşi, că Dumnezeu nu sloboade războaiele pentru neamul acest ca peste cei vechi, căci ştie că sunt slabi şi nu pot suferi.” (Avva Antonie 25)

“Zis-a avva Ioan, că a văzut oarecare din bătrâni în vedenie cum trei călugări stau de această parte de mare. Şi s-a făcut glas către dânşii din cealaltă parte, zicând: luaţi aripi de foc şi veniţi la mine! Şi doi au luat şi au zburat de cealaltă parte; iar celălalt a rămas; şi plângea foarte şi striga. Apoi, mai pe urmă s-au dat şi lui aripi, însă nu de foc, ci slabe şi neputincioase şi cu osteneală cufundându-se şi ridicându-se, cu necaz mult a venit de cealaltă parte. Aşa şi neamul acesta, deşi ia aripi, însă nu de foc, ci slabe şi neputincioase.” (Avva Ioan Colov 14)

“Fraţii părinţi ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. Ce am lucrat noi?, ziceau ei. Şi răspunzând unul dintre ei, mare cu viaţa şi cu numele, avva Ishirion a zis: noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut. Şi răspunzând fraţii au zis: dar cei de după noi, oare ce vor face? Şi a zis: vor să vină la jumătatea lucrului nostru. Şi au zis fraţii: dar cei de după dânşii? A zis avva Ishirion: nu au nicidecum lucru cei ai neamului şi rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Şi cei ce se vor afla lămuriţi în vremea aceea, mai mari şi decât noi şi decât părinţii noştri se vor afla.” (Avva Ishirion 1)

- texte selectate din Pateric ca fragmente ale unei oglinzi în care se reflectă starea lumii creştine astăzi la două milenii d. Hs. şi propuse spre a fi meditate şi comentate de către un părinte drag

Atitudinea studenţilor şi a cadrelor didactice de la Istorie faţă de proiectul legii educaţiei naţionale.

Postez scrisoarea studenţilor şi profesorilor de la Istorie pentru atitudinea curajoasă (chiar dacă e curioasă detaşarea lor de naţionalism: adică om fi noi de diverse orientări politice, dar naţionalişti nu suntem, asta e ceva rău, că aşa ne-au învăţat Zoe Petre şi Lucian Boia) în ce priveşte scoaterea din programă a istoriei patriei din majoritatea liceelor româneşti şi dispariţia acesteia din examenele care încheie ciclurile de învăţământ, aşa cum prevede proiectul Legii Educaţiei Naţionale (sic, educaţie naţională fără istorie naţională?). O tentativă similară a avut loc acum câţiva ani în Franţa, însă protestele viguroase ale liceenilor şi studenţilor i-au determinat pe experimentatori să-şi retragă proiectele nefaste, care vizează desfiinţarea identităţilor naţionale. Acum a venit rândul României să fie testată la poligonul de încercări. Ce facem? Rezistăm sau ne lăsăm călcaţi în picioare? "Fi-vom noi generaţia debilă şi laşă?" (Florin Palas)

Pledoarie pentru viitor

Domnule Preşedinte,
Doamnelor şi domnilor membri ai Parlamentului României,

Vă adresăm această scrisoare în calitatea pe care o aveţi, de depozitari ai încrederii oferite de societatea românească prin votul care v-a fost acordat. În spaţiul public s-a extins progresiv, în ultimii douăzeci de ani, un discurs care tinde să diminueze şi să marginalizeze în conştiinţa publică importanţa trecutului societăţii româneşti.

Departe de a contesta dreptul la liberă gândire şi expresie, noi înşine fiind membri ai unui corp profesional ce îşi fondează existenţa pe gândirea critică, atragem aici atenţia asupra riscurilor pe care le prezintă devalorizarea studierii sistematice şi a cunoaşterii istoriei naţionale, precum şi a istoriei în general. Punctul de vedere pe care îl susținem nu este unul politic şi partizan, diversitatea afilierilor noastre în acest sens fiind evidentă, nu este nici unul naţionalist, ci izvorăşte din perspectiva pe care ne-o oferă profesiunea şi din datoria pe care o avem ca intelectuali și cetățeni.

România contemporană traversează o criză de identitate care o împiedică să-şi definească obiectivele şi să atingă un minim consens necesar oricărui progres. Lipsa de echilibru a ideologiei oficiale comuniste în tratarea istoriei a fost urmată, după 1990, în discursul public, de un exces simetric în sensul erodării oricărui simţ al încrederii în sine, în valorile şi modelele pe care le-ar putea avea poporul nostru.

Suntem alarmaţi de faptul că această viziune riscă să fie favorizată prin diminuarea constantă a rolului istoriei în educaţia generaţiei tinere, sugerată de unele poziţii mai mult sau mai puţin oficiale venite din partea unor reprezentanți ai Ministerului Învăţământului.

Nu este vorba numai despre posibila reducere a numărului de ore dedicat disciplinei, dar şi de dispariţia acesteia din examenele care încheie ciclurile de învăţământ. Vă invităm să reflectaţi alături de noi la importanţa pe care o au studiile istorice: departe de a fi nepractice, acestea sunt o sursă de coeziune socială, oferă repere morale şi identitare în absenţa cărora nici o societate nu poate avansa. Pentru viitorul României, inclusiv în contextul european în care, pe bună dreptate, considerăm că se află destinul nostru, apărarea acestor repere este una dintre îndatorile pe care trebuie să le asumăm noi ca intelectuali şi profesionişi şi dumneavoastră ca lideri şi responsabili politici.

Toate momentele importante ale fondării statului modern, toate deciziile hotărâtoare care au făcut România să progreseze în ultimii două sute de ani s-au bazat, la fel ca în cazul oricărei alte naţiuni, pe conştiinţa istorică, pe credinţa în dreptul nostru de a avea un destin. Oricare ar fi proiectele pe care le propuneţi societăţii româneşti astăzi, ele nu pot porni de la ignorarea acestui trecut, cu toate momentele sale, constructive sau controversate. Proiectarea viitorului cere solidaritate socială, or tocmai aceasta nu se poate obţine prin erodarea valorilor pe care le avem în comun.

Abandonarea educaţiei istorice, diminuarea rolului său în şcoală, va conduce la adâncirea crizei valorilor, cu efecte auto-distructive. Nici una dintre naţiunile membre ale Uniunii Europene nu a ales o asemenea cale şi nu a abdicat de la valorile sale definitorii, ci a căutat modalităţi de a le asocia identităţii europene aflată astăzi în plină construcţie. Documentele europene 94/C229/01 şi 2006/962/EU consideră studierea istoriei naţionale, europene şi universale în şcoală ca element fundamental pentru constituirea solidarităţii europene, cu un rol esenţial în formarea competenţelor civice ale cetăţenilor uniunii (una dintre cele 8 competenţe–cheie caracteristice educaţiei durabile). Două recomandări ale Consiliului Europei, 1283/1996 şi 15/2001 sunt dedicate numai predării istoriei în şcoală în secolul XXI.

Noi, semnatarii acestei scrisori, precum şi dumneavoastră, destinatarii săi, aparţinem unor generaţii variate. Unii dintre noi am fost martorii unor schimbări radicale de regim politic, ai unor evoluţii dramatice ale lumii, care ne semnalează valoarea formatoare pe care o are studiul istoriei într-o societate cuprinsă de globalizare. Înţelegerea mecanismelor schimbării şi a diversităţii culturale reprezintă un instrument util şi o resursă indispensabilă pentru cei care, putem anticipa, vor trăi în deceniile viitoare transformări accelerate şi frecvente ale realităţii.

Pledoaria noastră nu este una în favoarea trecutului, ci în favoarea utilizării înţelepte a trecutului pentru câştigarea dreptului la viitor. Acesta a fost dintotdeauna rolul principal al studierii istoriei, iar o simplă privire asupra sistemelor de educaţie în ţări pe care le admirăm, din Europa sau din afara sa, ne arată că rolul ei nu s-a epuizat, ci este permanent revalorizat. Vă adresăm această scrisoare având încredere în dorinţa dumneavoastră de a face alegerile cele mai bune pentru societatea românească. Nu există viitor fără solidaritate şi identitate, iar identitatea unei naţiuni nu poate fi construită fără cele trei repere fundamentale din care se compune: istoria, limba şi cultura. Diminuarea statutului lor în şcoală nu va conduce la un învăţământ care să ne reconstruiască societatea, ci la unul care să-i adâncească alienarea şi confuzia.

Sursa: Romania Vorbeste

Lupii şi vulturii din România, executaţi ca duşmani ai poporului în anii '50.

In anii '50, animalele şi păsările de pradă din România au fost trecute în categoria "duşmanilor poporului" şi exterminate fără milă, cu otrăvuri, bâte şi pietre. Printre speciile care au avut de suferit: lupul, vulturul bărbos, dropia şi chiar pelicanul.

Campania de ucidere în masă a lupilor, începută în 1950, a durat nu mai puţin de zece ani. După cum am aflat de la Dumitru Murariu, directorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa", motivaţia autorităţilor a fost că lupii omorau vânatul - cerbi, căprioare. Aşa că au fost puse în pădurile patriei bucăţi de carne cu otravă, drept capcane pentru temutele carnivore. Se folosea cianura de potasiu. S-a ajuns astfel ca populaţia de lupi din ţara noastră să fie exterminată în scurt timp.

Zăganul - victimă colaterală

Dar nu s-a întâmplat doar atât, pentru că la "prinzătoare" mai veneau şi păsări răpitoare, precum zăganul, vulturul pleşuv şi codalbul. Au muşcat şi ele din "prada" otrăvită. A fost o lovitură cumplită mai ales pentru zăgan - o specie aflată, la vremea aceea, în declin. A şi dispărut, la scurt timp după aceea, din ţara noastră. Vulturul bărbos, cum i se mai spunea, era cea mai frumoasă dintre răpitoarele cerului din România, susţin biologii. Un adevărat "avion" cu pene multicolore. Când îşi deschidea aripile, ajungea la o anvergură de aproape trei metri.

Premii pentru uciderea lupilor

Se organizaseră în toate judeţele centre speciale pentru colectarea pielilor de lup. Dar acolo se puteau aduce şi gheare ale unor păsări răpitoare. Se considera că nu doar lupul este nociv pentru patria noastră, ci şi unele păsări, precum cioara, uliul şi vulturii. Acuzaţia pentru vulturi era că răpeau pui

de animale - capră neagră, de pildă, în timp ce uliul dădea iama în gospodăriile oamenilor, printre orătănii. Mai-marii vremii promiteau chiar şi premii - bani sau alte favoruri - celor care aduceau mai multe piei de lup sau gheare de păsări răpitoare, ca dovadă că uciseseră "infractorii". Trebuie menţionat aici că lupul e considerat un "sanitar" al pădurii. El vânează, în primul rând, animalele bolnave

sau degenerate. "S-a observat, după dispariţia lupului, un număr tot mai mare de căpriori cu anomalii", arată Dumitru Murariu. Din fericire, lupul a reapărut, mai târziu, în România, azi populaţia fiind aproape refăcută, datorită migraţiei acestor animale din Ucraina. "Dacă acum ţara noastră are locuri fruntaşe, pe plan mondial, la trofee de căprior şi cerb, este datorită selecţiei naturale pe care lupii o fac, ca sanitari ai pădurii", conchide academicianul.

Pelicanul - luat în cătarea puştii

S-ar putea spune că românii şi-au decimat singuri bogăţiile naturii, de-a lungul vremii. Există mărturii ale unui "război" similar, de data asta purtat în Delta Dunării, împotriva păsărilor care, vezi-Doamne, mâncau prea mult peşte, făcând pagubă în producţia piscicolă a ţării. Lotul vinovaţilor era mare - pelicanul, cormoranul, lopătarul, stârvul cenuşiu şi stârvul de noapte. N-a avut nicio importanţă opinia oamenilor de ştiinţă, care susţineau că aceste păsări mânâncă doar peşte de talie mică, într-o cantitate infimă. "Conform studiilor, aceste păsări consumă câteva sute de grame de peşte, şi asta nu în fiecare zi", arată directorul Muzeului "Antipa". Dar parcă a contat aşa ceva pentru paznicii crescătoriilor de peşte din Deltă! Ei împuşcau fără milă păsăretul. Alţii incendiau vegetaţia, chiar în locurile în care se ştia că sunt colonii de păsări, pentru a fi alungate. Asemenea "eroi" primeau diverse recompense, fie alcool, fie câte un cartuş pentru fiecare gheară de pasăre răpitoare pe care o prezentau drept trofeu - semn că omorâseră acea necuvântătoare. Urmele masacrului din trecut se mai văd şi azi - pelicanul creţ e pe cale de dispariţie în ţara noastră.

Dropia - exterminată cu bâte şi pietre

Alt "inamic" a fost dropia. O înaripată de mărimea unui curcan, cu penaj frumos, trăind în zonele de câmpie ale României, mai ales în Bărăgan. Toamna, când dădea primul îngheţ, aripile acestor păsări atârnau din cauza gheţii, aşa că nu mai puteau zbura. Atunci ieşeau ţăranii la atac, cu pietre şi bâte, să le omoare. Victimele erau apoi băgate la cuptor şi mâncate, pentru că aveau carnea foarte gustoasă. Ultimele dropii au fost ucise în judeţul Teleorman, în anii '70. E o specie practic dispărută la noi. Cu toate astea, în ultimii ani au fost semnalate asemenea păsări în câmpia vestică a României. Dar sunt exemplare venite din Ungaria.

Statistici oficiale

Ce a mai rămas azi din fauna României? Am primit răspuns de la Ministerul Mediului. La noi

mai sunt 100 de specii de mamifere, din care 70 ocrotite de lege. Mai bine arată statistica la păsări - avem 400 de specii, dintre care numai 72 necesită protecţie. La capitolul reptile putem să bifăm existenţa a 23 de specii, peste 80% dintre acestea fiind protejate. La amfibieni situaţia arată aşa - 19 specii, aproape 90% ocrotite. Se mai ştie că 16% din suprafaţa României este reprezentată de arii protejate, în care păsările şi animalele ar trebui să nu fie deranjate în niciun fel de om. Dar oare aşa se întâmplă? "Avem o legislaţie bună. Important e să fie şi aplicată. Problema e că în parcurile naţionale continuă defrişările. Se distruge habitatul animalelor şi păsărilor. Ce fel de refugiu mai poate fi acolo unde se aude drujba? La care se adaugă şi pericolul braconierilor", spune academicianul Dumitru Murariu. Din cauza defrişărilor, încă o vedetă a meleagurilor are, de mai mult timp, securea deasupra capului - cerbul carpatin.

Sursa: România liberă

Părintele Ilie Cleopa: Minunea de la scaldatoarea Vitezda.

Hristos a inviat!

Iubiti credinciosi, Dumnezeiasca Evanghelie de astazi este de asa fel, ca parca n-are nevoie de talcuire. Dar cuvintele dumnezeiestilor Scripturi se aseamana cu ierburile cele binemirositoare, cu menta, sau cu busuiocul, sau cu altele, care din ce le freci mai mult in palma, tot mai frumos miros, sau cu obiectele de aur sau de argint, care, daca le frecam si le curatim, tot mai tare stralucesc si tot mai mult isi arata frumusetea si podoaba lor.

De aceea si cuvintele dumnezeiestilor Scripturi, cu cat se talcuiesc mai mult, raspandesc o mireasma tot mai mare a Duhului Sfant si reflecteaza o lumina tot mai puternica. Ati auzit cum incepe dumnezeiasca Evanghelie: "In vremea aceea S-a suit Iisus in Ierusalim". De unde S-a suit? Din Galileea neamurilor. In Galileea, la Cana, facuse prima minune. Tot acolo facuse si ultima minune, cu sluga sutasului imparatesc, pe care il vindecase, iar vestea aceasta venise pana la Ierusalim. Deci Mantuitorul S-a suit din Cana Galileii in Ierusalim, la sarbatoarea evreilor, care se cheama Cincizecime.

Si acolo - zice dumnezeiasca Evanghelie - S-a pogorat la o scaldatoare numita scaldatoarea oilor. De ce S-a dus Stapanul Iisus in acel loc? Pentru ca stia mai dinainte ce are de facut acolo.

Si de ce se numea scaldatoarea aceea a oilor? Pentru ca acolo, cand se aduceau jertfele sangeroase la templu, se spala carnea oilor si a mieilor, care era taiata prin junghiere, si maruntaiele lor, care se aduceau arderi-de-tot. Aceasta scaldatoare a oilor se mai chema evreieste Vitezda, care inseamna "casa facerii de bine" . Si pentru ce se chema asa? Pentru ca la acel izvor se facea mare facere de bine celor bolnavi, desi foarte rar. Aceasta scaldatoare era inconjurata de cinci pridvoare, cum ati auzit in Evanghelia de astazi. Scaldatoarea era in mijloc, iar imprejur se aflau pridvoarele pentru cei bolnavi. Pe ele zaceau orbi, schiopi, uscati si slabanogi, asteptand miscarea apei. Cum se misca apa aceasta? Ne-o spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe: "Ingerul Domnului la vreme se pogora si tulbura apa". Ingerul se pogora o data pe an si tulbura apa, si cei ce erau in pridvoarele acelea, pe paturi, toti bolnavii si uscatii, se sileau sa intre indata in apa. Si care avea putere sa intre cel dintai in apa, dupa tulburarea ei, acela se facea sanatos.

Dar de ce numai unul se facea sanatos in scaldatoarea aceea? Si de ce ingerul Domnului se cobora numai o data pe an, sa tulbure apa? Si care era vremea acelei tulburari? Vremea n-o stia nimeni. Dar faptul ca numai unul se vindeca, sau numai unul se curata de pacatele sale si se vindeca, era simbol pentru Legea Darului, ca n-avem voie niciodata sa botezam doi oameni deodata, ci numai unul. Ar fi o hula si o calcare a legilor crestine ortodoxe, daca s-ar boteza doi deodata. Coborarea ingerului peste scaldatoare era simbolul coborarii Duhului Sfant peste cel ce se boteaza in apa sfintita de El.

Dar ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Venind Mantuitorul la aceasta scaldatoare, a aflat acolo un slabanog de 38 de ani. Vazandu-l Mantuitorul pe acela, I S-a facut mila si-l intreba: "Vrei sa te faci sanatos?". Dar oare de ce il intreaba? Nu stia Dumnezeu ca el voia sa se faca sanatos? Sau care dintre bolnavi nu vrea sa se faca sanatos? Auzi, sa mai intrebi un bolnav de 38 de ani daca vrea sa se faca sanatos! De ce il intreaba, deci, Hristos? Iata de ce intreaba. La orice vindecare pe care a facut-o Hristos, mai intai cerea credinta de la cei pe care voia sa-i vindece. Iar acestuia, care era un om pacatos si pentru pacatele lui zacea acolo de 38 de ani, ii era de trebuinta vointa tare ca sa se caiasca. Deci nu se putea vindeca decat daca se hotara cu toata vointa lui sa puna inceput bun, ca de azi inainte sa se faca sanatos si cu sufletul. Deci Hristos il intreaba, de fapt: "Vrei sa urmezi lui Dumnezeu si sa nu mai faci pacate?". Aceasta il intreaba Hristos, cand il intreaba daca vrea sa se faca sanatos. Nu vorbea de sanatatea trupului, ci a sufletului.

Iar el, saracul, n-a mai apucat a spune ca vrea, ci a inceput a marturisi amaraciunea sufletului sau cea de 38 de ani: "Doamne, n-am om care sa ma bage in scaldatoare!". Vezi cata rautate aveau aceia care treceau pe langa un bolnav sau aceia care ajutau pe cei bolnavi? Poate vor mai fi fost acolo bolnavi, dar nici unul de 38 de ani. Acesta suferea cel mai demult si nu voia nimeni sa-l ajute sa intre in scaldatoare. Si el Ii spuse Mantuitorului: "Doamne, n-am un om cu tragere de inima, n-am un om cu inima buna, n-am un om sa-i fie mila de mine, si de aceea, pana sa merg eu, intra altul, si eu am ramas aici de 38 de ani si m-am uscat netamaduit!".

Iar Mantuitorul n-a mai asteptat sa-L roage nimic, ci i-a zis imediat: "Scoala-te, ridica-ti patul si umbla!". Vezi ce ne invata Mantuitorul? Cand vedem un om in necaz, in scarbe, in pagube si-n boala, sa n-asteptam sa ne roage mult timp sa-i facem bine, ci chiar mai inainte de a ne ruga el, sa facem indata fapta cea buna trebuitoare lui. Si la cuvantul lui Hristos Dumnezeu - Care a zis la inceput sa se faca lumina si s-a facut lumina, sa se faca taria si s-a facut, sa se dea apele in laturi si sa se arate uscatul si celelalte - slabanogul s-a sculat deplin sanatos, si-a luat patul sau pe umeri si umbla. Si l-au vazut fariseii si carturarii si legiuitorii Legii Vechi, si au inceput sa-l mustre, zicand: "Nu se cade in ziua sambetei sa ridici patul tau!". Iata zavistia si rautatea, iata viclenia celor ce conduceau atunci poporul Legii vechi! De aceea ii mustra Mantuitorul: "Morminte varuite, si orbi, si nebuni!". N-au intrebat: "Omule, cum de te-ai facut sanatos asa de repede, ca te-am vazut zacand 38 de ani si acum ai putere sa ridici patul tau si sa umbli?!". De sub masca Legii celei vechi, il mustra ca-si ridica patul sambata.

Continuare la:

http://www.crestinortodox.ro/predici/predici-duminicile-peste/minunea-la-scaldatoarea-vitezda-71627.html

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului: Despre rugăciunea lui Iisus.

Cuvânt înainte sau călăuză celor ce vor voi să citească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul şi să nu greşească în privinţa a ceea ce este în ea. S-a făcut şi alcătuit din sfintele scrieri cele de la Duhul Sfânt insuflate de Prea cuviosul schimonah Vasile de la Poiana Mărului din Ţara Românească.

Când l-am văzut, L-am proslăvit pe Dumnezeu din tot sufletul meu că m-a învrednicit pe mine nevrednicul să văd un bărbat aşa de sfânt. Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu era în vremea aceea neîntrecut şi fără egal între toţi în înţelegerea dumnezeieştilor Scripturi, a învăţăturilor de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi, în judecata duhovnicească şi în ştiinţa atotdesăvârşită a Sfintelor Canoane ale Sfintei Biserici şi în înţelegerea dreptelor tâlcuiri. Vestea despre învăţătura lui şi despre povăţuirile lui plăcute lui Dumnezeu pe calea mântuirii se dusese pretutindeni.

Sf. Paisie Velicikovski, despre duhovnicul său – Sf. Vasile de la Poiana Mărului

Dacă simţurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să fugă din simţuri în vremea rugăciunii, înăuntru în inimă, şi să stea acolo surdă şi mută la toate gândurile. Căci de se goleşte cineva numai de vedere, de auzire şi de vorbire, dobândeşte oarecare linişte de patimi şi de gândurile cele rele. Dar cu mult mai mult se va îndulci de odihna de gândurile cele rele şi va gusta bucuria cea duhovnicească, care se pricinuieşte prin rugăciunea minţii şi prin luare aminte, când va depărta mintea şi de la cele cinci simţuri din afară şi o va încuia în camera cea dinăuntru şi firească, sau în pustie. (notă Părintele Stăniloae – Pustia din afară e un chip al lăuntrului golit de orice gânduri. Numai aşa se poate mintea concentra exclusiv spre Dumnezeu; sau poate face o rugăciune curată. Dar trebuie observat că năzuind spre această golire de gânduri, omul duhovnicesc nu vrea să devină indiferent. Prin aceasta el dobândeşte din unirea cu Hristos o covârşitoare bunătate şi unire curată faţă de toţi şi de toate. Propriu-zis el se goleşte numai de atitudinile pătimaşe, egoiste faţă de oameni şi lucruri, nu de orice atitudine. Se recomandă să nu se mai vadă toate în ele însele, deci dispersate, ci unite cu Dumnezeu.). Căci precum sabia cea cu două tăişuri, oriîncotro o vei întoarce, tai cu ascuţişul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot aşa lucrează şi rugăciunea lui Iisus: uneori fiind întoarsă spre gândurile cele rele şi spre patimi, alteori spre păcat, spre aducerea aminte de moarte şi de muncile veşnice. (notă Părintele Stăniloae – S-ar părea că e o contrazicere între recomandarea ca mintea să fie golită pentru a se face rugăciunea curată şi afirmarea că rugăciunea aceasta însăşi produce această golire, tăind orice conţinut din ea pentru a săvârşi rugăciunea curată. De fapt, golirea minţii începe prin rugăciune şi pe măsură ce înaintează spre starea de rugăciune curată, goleşte mintea mai deplin de alte conţinuturi. Se cere numai ca omul să nu se împace cu o convieţuire continuă între rugăciune şi alte gânduri)

Iar de va voi cineva, fără această rugăciune, numai cu rugăciunea cea cântată şi cu simţurile cele din afară şi cu împotrivirea cea din afară, să surpe atacurile vrăjmaşilor şi să împotrivească oricărei patimi sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă şi de multe ori. Căci diavolul, aici îl biruieşte pe cel ce i se împotriveşte, aici i se supune, făcându-se că e biruit de împotrivirea aceluia. Prin aceasta îşi bate joc de el, făcându-l să se aplece spre slava deşartă şi spre neatenţie şi făcându-l să se socotească păstor oilor şi învăţător.

Cunoscând aceasta, Sfântul Isihie zice: „Nu poate mintea noastră să biruiască prin sine singură nălucirile diavoleşti. Să nu nădăjduiască niciodată că va putea face aceasta, căci (vrăjmaşii) sunt foarte vicleni şi se prefac că se supune. Şi aşa te împiedică cu slava cea deşartă. Dar nu suportă niciun ceas să se împotrivească chemării lui Hristos” (Isihie I, 24; Filoc. rom. IV, p.46). şi iarăşi: „vezi să nu te asemeni lui Israil celui de demult, ca să fii dat vrăjmaşilor celor gândiţi cu mintea. Că acela fiind izbăvit de egipteni prin Dumnezeul tuturor, şi-a născocit sieşi, ca ajutor, idoli de lut. Iar prin idoli de lut să înţelegi mintea noastră cea neputincioasă, care când cheamă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor cele viclene, uşor le izgoneşte şi cu ştiinţă măiastră biruieşte atacurile cele nevăzute ale vrăjmaşilor. Dar când se bizuieşte pe sine însuşi, fără socoteală, se sfarmă cu lăstunul ce se rostogoleşte” (Isihie I, 25-26; Filoc. rom. IV, p.47).

(...) căci zice apostolul: „voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba” (1 Cor 14,10). Deci se cade, mai întâi, a ne curăţi mintea şi inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicând într-u adâncul inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi aşa a ne urca la cântarea înţelegătoare. Deoarece tot cel începător şi încă pătimaş poate săvârşi cu înţelegerea această rugăciune întru păzirea inimii. Iar cântarea nicidecum nu o poate, până nu se va curăţi, mai întâi, mintea cu această rugăciune. (nota Părintelui Stăniloae – avem aici o altă ordine decât la stareţul Gheorghe. La cel din urmă e întâi cântarea şi apoi rugăciunea inimii (ca şi la Sf. Grigorie Sinaitul şi la ceilalţi Părinţi vechi). La Vasile de la Poiana Mărului e întâi rugăciunea lui Iisus şi apoi cântarea. De fapt, amândouă au diferite trepte. Cu cât urcă cineva în săvârşirea mai duhovnicească a rugăciunii lui Iisus, cu atât rosteşte sau cântă mai duhovniceşte şi celelalte rugăciuni. În orice caz, ele trebuie îmbinate pentru ca credinciosul să rămână pe de o parte în Biserică, pe de altă parte pentru a se înduhovnici în mod treptat. Pentru aceasta, Sfântul Grigorie Sinaitul, cercând cu de-amănuntul şi cercetând vieţile şi scrierile şi experienţa cea duhovnicească a tuturor Sfinţilor mai mult decât toţi, prin Duhul Sfânt ce locuia într-însul, cere să se pună toată silinţa pentru rugăciune. Iar Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Salonicului, având acelaşi Duh şi dar, porunceşte arhiereilor, preoţilor, călugărilor şi tuturor mirenilor şi sfătuieşte să zică şi să unească cu răsuflarea în toată vremea şi în tot ceasul această sfinţită rugăciune. El zice împreună cu Apostolul: „Nu este altă armă mai tare nici în cer, nici pe Pământ ca numele lui Iisus Hristos”.

Sursa: Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în ortodoxia română

Pomenirea sfinţilor ierarhi transilvăneni, apărători ai dreptei credinţe.

Pomenirea sfântului ierarh Iorest, mitropolitul Ardealului.

Acest sfânt ierarh, mărturisitor al dreptei credinţe pe pământul românesc, a fost mitropolit al Ardealului între anii 1640 şi 1643. S-a născut în Ţara Ardealului, din părinţi dreptcredincioşi. Din copilărie a intrat în Mănăstirea Putna din Moldova. Aci a deprins meşteşugul scrierii frumoase şi al zugrăvirii de icoane.

Primind apoi îngerescul chip, s-a învrednicit de harul preoţiei. Pentru învăţătura lui iscusită şi pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu a rânduit să fie ales în scaunul de mitropolit al Ardealului. Luptând cu bărbăţie împotriva calvinilor abătuţi de la dreapta credinţă, care căutau să surpe Ortodoxia din sufletele românilor, a tipărit cărţi bisericeşti de învăţătură şi a cercetat sat cu sat povăţuind şi îndrumând pe fiii săi duhovniceşti. În această luptă nu l-au înfricoşat nici ameninţările, nici opreliştile craiului Ardealului şi ale căpeteniilor calvineşti. Pentru aceasta, curând au născocit împotriva sfântului ierarh pâri mincinoase, au adunat sobor şi l-au scos din scaun, aruncându-l în temniţă. Nouă luni a stat sfântul în temniţă, legat cu lanţuri grele la mâini şi la picioare. Din când în când, era scos din temniţă la privelişte, înaintea bisericii sale din Bălgrad; şi era batjocorit, despuiat de haine şi bătut cu nuiele pe trupul gol. Dumnezeu însă n-a voit ca acest cuvios al Lui să fie dat pierzării. A fost slobozit din temniţă, în schimbul unui preţ de o mie de taleri. Cum nu avea de unde să-i plătească, a pus 24 de chezaşi, iar el a plecat în Moldova şi apoi în Rusia, unde a adunat aceşti bani pentru despovărarea chezaşilor. Peste 10 ani, în 1656, Dumnezeu l-a rânduit să păstorească episcopia Huşilor şi după puţină vreme s-a săvârşit în pace.

Tot în această zi săvârşim şi pomenirea fericitului ierarh Sava din neamul Brancovici, mitropolitul Ardealului.

Fericitul părintele nostru Sava s-a născut în întâiul pătrar al veacului al XVII-lea, în Inăul Ardealului, din părinţi de neam bun şi creştini evlavioşi, Ioan şi Maria.

Din botez a primit numele Simeon. Mai multe din rudele sale, după tată, au fost episcopi sau protopopi ai cetăţii Inăului. Mai bine cunoscut este episcopul Longhin, fratele lui Ioan Brancovici. Tânărul Simeon a început învăţătura de carte în casa părintească, iar adâncirea în Sfintele Scripturi şi pravila vieţii mănăstireşti le-a deprins în Mănăstirea Comana din Ţara Românească, de la unchiul său, arhiereul Longhin, care se aşezase în această mănăstire. Murind tatăl său de năpraznica molimă a ciumei, Simeon a fost chemat acasă şi rugat să se căsătorească. El a împlinit dorinţa mamei sale şi după puţin timp a fost ales protopop al Inăului, primind darul preoţiei. Rămas însă văduv după scurtă vreme, frumoasele sale însuşiri sufleteşti, dovedite în vrednicia de protopop, precum şi viaţa sa pilduitoare l-au înălţat pe scaunul Mitropoliei Ardealului, văduvit prin adormirea întru Domnul a mitropolitului Simeon Ştefan, în anul 1656. Măritul Sava a păstorit Biserica Ortodoxă din Ardeal cu neînfricată bărbăţie şi cu mare vrednicie timp de 24 de ani, în împrejurări grele.

În tot timpul păstoriei sale, sfântul s-a străduit necontenit să ridice Biserica şi să o ţină în albia dreptei credinţe a Răsăritului, ferind-o de toate uneltirile eresului calvinesc. Râvna cea mare a sfântului Sava pentru Ortodoxie i-a adus duşmănia şi prigoana căpeteniilor calvineşti şi a craiului de atunci al Ardealului. Aceştia voiau să strecoare cu vicleşug, în cărţile bisericeşti ale românilor, învăţături rătăcite şi pierzătoare de suflet.

Sava Brancovici e primul mitropolit despre care se ştie că a cerut expres în Transilvania ca să se introducă limba română în cult.

Iubirea fierbinte şi grija pentru Biserică, precum şi durerea pentru suferinţele credincioşilor l-au călăuzit pe osârduitorul vlădică să călătorească în anul 1668 până la Moscova pravoslavnică. La curtea ţarului, sfântul Sava a stăruit pentru mântuirea creştinilor asupriţi de turci. De la Moscova, sfântul s-a întors cu multă cinstire. Câţiva ani mai târziu s-a pornit asupra sa cumplită prigoană din partea căpeteniilor calvine şi a craiului. El a fost trimis în judecată, osândit împotriva canoanelor, pentru nişte vini născocite. Cu silnicie şi mărturii mincinoase soborul nelegiuit l-a osândit pe nedrept, scoţându-l din scaunul vlădicesc. A fost aruncat apoi în temniţa craiului şi a suferit batjocuri, biciuiri şi loviri de toiege.

Neclintit a rămas sfântul în credinţa sa, ca o stâncă bătută de valurile mării. A suferit şi a pătimit pentru Ortodoxie. După cumplite chinuri, sfântul a fost slobozit din temniţă, dar aşa de slăbit, că s-a mutat curând către Domnul, în luna aprilie 1683.

Sfântul s-a săvârşit, având cugetul împăcat că el s-a luptat lupta cea bună, a păzit credinţa şi a apărat turma. Pentru jertfa lui curată, Domnul l-a învrednicit de cununa neveştejită a sfinţeniei.

Un alt român transilvănean pomenit în calendarul ortodox alături de Mitropoliţii Transilvaniei Iorest şi Sava este episcopul Iosif al Maramureşului. 'Aşadar, vlădica Iosif a fost un vrednic apărător al credinţei ortodoxe în Maramureş. El a rămas în amintirea credincioşilor ca un mărturisitor al credinţei ortodoxe şi ca un apărător al drepturilor românilor maramureşeni în faţa autorităţilor străine opresoare. Acestea au fost motivele pentru care Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, la 20 iunie 1992, ca episcopul Iosif să fie trecut în rândul sfinţilor ca 'mărturisitor' al credinţei ortodoxe', conform pr. prof. dr. Mircea Păcurariu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Vezi şi: http://www.sfintii-ardeleni.ro/