Mărturisirea Părintelui Stăniloae despre poporul român, ortodoxie, naţionalism, ecumenism şi intelectualitatea de astăzi (foto inedite cu Parintele)

Omul este o mare taină * Naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală * Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă * Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie * Hristos e mereu nou * Trebuie să avem un stat cât mai creştin * Noi unim luciditatea latină cu sentimentul de taină răsăritean

În primăvara anului 1993, cu numai câteva luni înainte de trecerea în lumea celor drepţi, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a primit cu smerenie să ne împărtăşească nouă, fondatorilor de azi ai revistei „Veghea”, studenţi pe atunci, un strop din înţelepciunea sa. Venisem din Braşov, aproape de locul naşterii Părintelui, iar acest fapt i-a produs o mare bucurie. Cu duioasă blândeţe, Părintele ne-a vorbit despre ortodoxie, protolatinitate, românism, folclor, literatură, istorie. Şi în permanenţă despre Dumnezeu.

Smerenie, înţelepciune, blândeţe, dar şi îndârjire, spirit luptător degaja personalitatea de statură filocalică a Părintelui Stăniloae. I-am promis, la finalul întâlnirii, că ne vom întoarce. Ne-o fi aşteptat Părintele... încă şase luni. Dar noi, luându-ne la trântă cu tinereţile, n-am simţit cum trece timpul. Ne-am întors la Părinte, dar am aşteptat în zadar să ne deschidă uşa. Era tocmai ziua în care alte porţi avea să deschidă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae: cele ale Raiului. Nouă nu ne-a rămas decât să-i fim alături pe drumul spre locul său de veci de la Mănăstirea Cernica.

De atunci am rămas cu o datorie de onoare: să ne întoarcem, mereu, către Părintele Stăniloae. Am aflat care au fost ultimele cuvinte ale Părintelui, înainte de a părăsi trupeşte lumea aceasta: cu un glas disperat, a strigat măicuţei care îi stătea alături: ”Filotee, ne piere neamul!”. De dincolo de mormânt, strigătul Părintelui ne zguduie. În ultima sa clipă, gândul său nu era către sine, căci nu pentru sine a trăit. Ci către noi, cei pe care îi lăsa în urmă. Strigătul său este asemeni unui testament lăsat cu limbă de moarte. Promisiunea făcută în urmă cu 15 ani Părintelui Stăniloae, precum şi ultimele sale cuvinte, ne obligă să reflectăm asupra învăţăturilor pe care ni le-a oferit cu generozitate atunci şi pe care vi le împărtăşim astăzi. Şi să reacţionăm. (Florian Palas)

„Omul este o mare taină”

Omul este o mare taină. Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Fiecare persoană e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… De-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini? Ştiinţa nu cred că mai pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea? Nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere. Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă - spune Sfântul Grigorie de Nazianz: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic”. Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect, desăvârşit. Trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.

„Ideea de neam nu poate fi decât o idee morală”

Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful Român” şi ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în Telegraful să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ. Crainic unea naţionalul cu moralul, şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului”, în „Gândirea”.

“Intelectualitatea română s-a îndepărtat de ortodoxie”

Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă. A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof şi despre fiecare religie.” „Şi de ce asta?” „Păi, ca să-i cunoaştem…” „Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult”. Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX, debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee.

“Noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului”

Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient şi Occident; noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar putea înţelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creştinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creştinism şi creştinismul a pus o amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu o au slavii şi nu o au grecii. Grecii sunt mai raţionalişti, mai reci, slavii sunt mai haotici aşa. Cineva spunea că atunci când citeşti un text slav, trebuie să vezi ce e dedesubtul rândurilor nu ce e în rânduri. Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blândeţe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; lume de la lumină… noi avem nişte adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.

“Ecumenismul este produsul masoneriei”.

Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată. De ce să mai stau cu cei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea?

“Trebuie să avem un stat cât mai creştin”

Am scris în tinereţe un articol în „Gândirea”, pe care l-am inclus şi în cartea „Ortodoxie şi Românism”, se chema „Cele două împărăţii”. Era un rus – Vâşeslavţev - care spunea că în stat se uneşte ceea ce e dumnezeiesc cu ceea ce e diavolesc; adică pe de o parte statul e menit să menţină o unitate în popor, iar pe de alta se foloseşte de sabie, de forme aspre. Şi eu spun că nu; statul este „supuneţi-vă stăpânirii” şi cred că trebuie militat pentru un stat creştin. Ca să se ajungă să se folosească cât mai puţin de metodele acestea aspre. Cred că merge prea departe când spune că într-un stat se uneşte divinul cu diabolicul; dar nu e ca Împărăţia Bisericii, în care nu e niciun fel de folosire a forţei. Ei, statul trebuie să înainteze spre această stare, dar nu poate ajunge acolo, căci noi înşine nu suntem la măsura aceasta. De aceea Pavel spune: „supuneţi-vă stăpânirilor”, fără asta nu putem căci suntem într-o fază imperfectă, şi atunci ne trebuie şi statul, un stat care să folosească şi forţa, dar numai cât e strict necesar; ca nuiaua unui părinte. Dar trebuie să căutăm să avem statul cât mai creştin; şi statul românesc a fost înainte destul de creştin; nu intrase masoneria; acum sunt interese individuale, masonerie, ateism, câte şi mai câte… Trebuie să milităm pentru un stat creştin; cât mai creştin. Citiţi vă rog articolele mele, „Cele două împărăţii” şi „Despre etica naţionalismului”.
Ei, v-am spus câte ceva aşa…

VEGHEA

Parintele Profesor Dumitru Stăniloae despre legătura dintre credinţă şi naţiune.

Costion Nicolescu: Cât de strânsă este legătura dintre credinţă şi naţiune?

Pr. Dumitru Stăniloae: E rău să nu mai fie un neam într-o credinţă. Nu mai este una în toate. Am primit o scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o legătură prea strânsă între Orto­doxie şi naţiune, că naţiunea ar fi pe planul doi. Întâi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi apoi naţiunea. Naţia este lăsată şi ea de Dumnezeu. Fiecare naţie are un fel de a prinde spi­ri­tua­litatea, aşa cum are şi fiecare om. Naţiunea noastră de la început a fost aşa, creştin-ortodoxă. Nu poţi despărţi cele două aspecte, cel puţin la noi.

Părintele Liviu Brânzaş evocă momentul în care Părintele Stăniloae a intervenit salvator în reeducarea de la Aiud

Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".
Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. Părintele îmi spune:
- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.
Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia¬nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.
Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:
- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi¬sibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!
Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoasă" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".
În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAŞ

Paul Goma sărbătoreşte 74 de ani departe de onorurile statului român

Vineri, Paul Goma împlineşte 74 de ani. S-a născut pe 2 octombrie 1935, la Mana, judeţul Orhei, România, un copil nevoit curând să se maturizeze.
Experienţa grea, inumană, grotescă nu-l va împiedica să scrie mult mai târziu o carte care a recuperat copilăria sa basarabeană şi a configurat estetic şi etic o altă abordare a temei: „Din Calidor“. Întâmplător sau nu, traumele biografice au coincis în cazul lui Paul Goma cu cele mai hidoase „accidente“ din istoria ultimilor 80 de ani.

Uneori, oamenii sunt tentaţi să se mire crispaţi de vorbitul prea mult în jurul unui om, devenit personaj, cum au fost şi încă sunt atâţia, reducându-l la eticheta mentalităţii defetiste ce pare că ne-a înhăţat cu totul. Adevărul este că nu se „vorbeşte“ (scrie!) prea mult despre Paul Goma.
Adevărul este că uneori mai dăm peste câte o cronică de carte sau peste câte un text aniversar, cum este cel de faţă, sau peste aprecieri colaterale pe forumuri, pornind de la alte subiecte „tari“. Cum este cel din ultimele zile, cel despre moartea lui Nicolae Pleşiţă, criminalul pensionar al Securităţii române, îngrijit în ultimele trei luni într-un sanatoriu al SRI. Care a spus deseori public cum le-a făcut el şi le-a dres „ălora“, cum i-a omorât, le-a tras pumni şi le-a smuls barba. Mai neverosimil, deşi adevărat!, este cum a considerat justiţia română (parcă mereu aflată-n grevă, în vacanţă) că nu poate să-l urmărească penal, pentru că „mărturia“ publică n-ar fi probă. Aceeaşi justiţie care-l trimite pe Paul Goma la ghişeu să scrie cerere pentru redobândirea cetăţeniei române. O justiţie analfabetă, cum ar spune Paul Goma, pe măsura guvernelor care şi-au asumat şi şi-au împărţit rotaţia cadrelor din ’90 încoace.

Cei care ar fi trebuit să răspundă pentru crimele comunismului au murit şi mor de bătrâneţe (Pleşiţă avea 80 de ani) în patul lor sau prin sanatorii, au pensii care le permit nu doar o viaţă fără griji şi lipsuri, dar şi o moarte decentă. Au dat „la cap, la cap, la cap!“ poporului român, l-au decimat în ce avea mai bun, l-au şubrezit în coloana vertebrală, l-au schilodit trupeşte, apoi s-au odihnit şi au dormit liniştiţi, în casele lor, în mijlocul familiilor lor, au asigurat viitorul copiilor şi nepoţilor, au zâmbit vecinilor. Nişte mici dumnezei, ai zice, clonaţi din ADN-ul ideologiei comuniste. Şi-au pregătit terenul, ei şi al lor (activii şi lăsaţii la vatră), aşa încât, după 1989, nu au avut nici o ruşine, chiar dacă nouă ne crapă obrazul de ruşinea lor. Ceea ce nu este un merit în ce ne priveşte. Am rămas cu ruşinea şi am intrat în logica lor. Şi, mai mult de atât, trăim după coordonatele trasate de ei.

Supravieţuim într-o lume a scenariilor şi scenaritei. Şi, cu toate acestea, sunt lucruri care nu pot fi anulate. Cine face azi caz de „schimbarea“ lui Paul Goma, de după 1989, nu arată doar că nu stăpâneşte „subiectul“ (măcar teoretic, un atare neajuns se poate remedia), ci rea intenţie (ar putea fi şi un eufemism pentru „interes“). Cei care îl acuză de verzi şi uscate sunt aceia care în 1977 şi-au întors privirea oriunde în altă parte, numai spre scriitorul solitar din Drumul Taberei nu. Solidarizările din 1977 cu renegatul scriitor român au fost atât de subţiri încât intelectualii care îi caută nod în papură nu îşi dau seama că atunci, în 1977, au ratat ocazia de a-şi îndrepta spinarea. Un atu ce le-ar fi dat azi dreptul moral să îl „judece“. Este uşor să fii principial în limitele corectitudinii politice când beneficiezi de recunoaştere, de salariu, pensie şi sinecuri diverse.

Vineri, Paul Goma împlineşte 74 de ani. O zi de naştere ar trebui să fie prilej de bucurie, măcar de bune aduceri-aminte. Dar cum să ne aducem aminte cu bucurie (mândrie?, recunoştinţă?) de suferinţele unui om de care statul român, cobreslaşii, conaţionalii îşi bat joc?

De ce deranjează „stilul“ Goma? Dar l-a avut dintotdeauna, nu l-a căpătat după 1989. După 1989 doar a fost înlocuită cortina de pe conştiinţa noastră. Cei mai în vârstă ştiu, mai ales de la Europa Liberă, cine a fost Paul Goma. Cine citeşte textele publicistice de dinainte de 1989, scoase până în noiembrie 1977 cu greu din ţară, înţelege şi ce însemna să fii liber în comunism.

În privinţa literaturii lui Paul Goma istoria literară se va echilibra peste ani, atunci când idiosincrasiile puternicilor de azi vor amuţi. Este o lege nescrisă: scriitorul piere, cărţile rămân. Criticii pier, alţii vin în urma lui. Nu neapărat pe urma lui.

Avem şi motive de bucurie în toată această forfotă a crizei perpetue care este România? Avem: cu 74 de ani în urmă s-a născut pe un pământ românesc aflat mereu în bătaia puştii un om cu o voinţă şi cu încăpăţânare ieşite din comun. Consecvenţa lui Paul Goma de a fi el însuşi pentru a ne demonstra nouă că se poate... este fabuloasă. Un sacrificiu de sine pe care actorii guralivi ai scenelor române se grăbesc să îl defăimeze sub diverse pretexte. Să ai şansa unui Paul Goma (acest „Soljeniţîn român“, cum i-au spus străinii, şi nu oricine, ci pretenţioşii de nemţi!) şi să-i dai cu piciorul nu este doar cinism şi meschinărie, este şi prostie. Prostia unui stat sărac şi fudul, dar corupt până în măduva oaselor, care se boieşte cu cele mai recente văpseluri (vezi condamnarea de faţadă a comunismului, de exemplu), deşi pe sub boiul de pe mască a intrat în putrefacţie.

O oază de lumină în acest crepuscul este seria de autor începută anul trecut la Curtea Veche. Pentru care domnul Grigore Arsene merită să intre în istoria literară drept editorul care a avut curajul să îl editeze pe Paul Goma, după toate încercările de a fi distrus ca entitate publică şi individuală.

Sper din tot sufletul ca primul volum al Scrisurilor (1971-1989), care va apărea cât de curând, atât de aşteptat de foarte mulţi oameni de cultură şi nu numai, să restabilească în conştiinţa românilor locul lui Paul Goma.

„De unde o scoatem că numai noi, românii, suntem persecutaţi de istorie? Cum rămâne atunci cu «sabotarea» aceleiaşi teorii - altă manieră, doar a noastră, de a ne văicări, lăudându-ne? Tăvălugul comunist împins-tras de tancurile sovietice nu a strivit doar România; flăcările rugurilor «epuratoare» au prefăcut în cenuşă nu doar cărţi româneşti; nu numai intelectualii români au fost persecutaţi, interzişi, închişi, asasinaţi de analfabetimea proletară; şi nu doar «maeştrii» români şi-au vândut sufletul şi pana, punându-se în slujba întunericului.

Atunci cum se face că numai în România intelectualii nu pot, nu vor să se constituie în intelectualitate? Cum se face că numai în România mai funcţionează «turnul de fildeş», în care intelectualul pretinde că se retrage - în fapt, se ascunde; şi nu în turn, la înălţime, ci în pivniţa lui; şi nu pentru a cugeta, netulburat, la destinul lumii sau pentru a face artă pură, ci pentru a nu auzi, a nu vedea, ca să nu se spună, cumva-cândva, că el ştiuse - dar tăcuse. (…) Atâta vreme cât cei care nu au făcut (sau nu mai fac) compromisuri se vor mulţumi doar cu atât, cu «cartea mea», cu doar acea virtute românească potrivit căreia «om bun este acela care nu face rău», nimic bun nu se va face. Laudă celor care, în aceste timpuri scoase din ţâţâni, reuşesc «să nu facă rău» - aceştia sunt «oameni-buni» - şi atât; nu scriitori, nu intelectuali. Pentru că scriitor nu este acela care doar scrie; nici intelectual acela care doar ştie. Ci acela care spune, scriind, ceea ce ştie-şi-nu-tace. Altfel, se face complice al răului.“ („La oglindă“, sept.-oct. 1984, din volumul în pregătire la Editura Curtea Veche, Scrisuri. I)

România este o ţară în care victima este întotdeauna vinovată, ba mai este şi desfigurată cu bocancii, după ce a murit, pentru a şterge urmele. Să nu ne mai mirăm, aşadar, când străinii ne privesc cu suspiciune sporită. Câtă încredere poate inspira un popor care-şi omoară - fie şi cu piatra ideologică - ce are mai bun, inclusiv şansa de a ţine capul drept?

Vineri este ziua de naştere a lui Paul Goma şi ca să-i spun La mulţi ani! nu este nevoie să o scriu aici. Am vrut doar să le reamintesc reprezentanţilor noştri că au o datorie morală, istorică şi de onoare faţă de cei trei membri ai familiei Goma care trăiesc şi azi în refugiu politic la Paris.

Flori Bălănescu, istoric
(scrisoare către Paul Goma)

Nu este membru al Uniunii Scriitorilor
Paul Goma nu are pensie de la statul român (nici de salariat, nici de fost deţinut politic, nici de scriitor. NIMIC), nu este membru al Uniunii Scriitorilor Români (insist pentru membrii de rând ai USR: s-a simţit cineva lezat vreodată de faptul că Paul Goma nu este nici măcar membru al USR, aşa încât să facă demersuri, măcar să pună de o manifestaţie cu o singură pancartă? Şi-a riscat cineva râvnitul statut de membru al unei instituţii care funcţionează şi azi ca pe vremuri?). Criminalii poporului român au avut şi au pensii de mii de lei noi de la statul român. Un „stat de drept“ (are ghilimelele meritate) care ar fi putut măcar de ochii lumii să salveze aparenţele justiţiei. Fără dreptate instituţionalizată nu există nici dreptate individuală, nici pace socială.

Sursa: Cotidianul

Monahul Paulin Clapon (fost detinut politic timp de 22 de ani): Eminescu a fost creştin! Sa-l citim integral.

Eminescu trebuie citit integral. Este mai mult decât un martir!

- Ne-aţi spus că aveţi o apreciere deosebită pentru Eminescu. Cum ar trebui receptat astăzi Eminescu?
- Eminescu trebuie citit integral. Bietul de el, a fost omorât. La moartea lui n-au fost decât cinci persoane. A fost înmormântat ca un câine. Eminescu a fost cel mai mare om politic al neamului românesc şi pentru asta l-au redus la tăcere!
- Putem afirma că Eminescu a fost martir?
- Poate mai mult ca un martir! În primul rând, numai suferinţele pe care le-a îndurat din cauza bolii pe care ei i-au creat-o cu medicamentele pe care i le-au administrat. Asta trebuie să ştie românii!
Cea mai mare poezie a neamului românesc, Doina, Eminescu a scris-o. Nu-l poate înlocui nimeni pe Eminescu. Există o conspiraţie împotriva lui Eminescu. Presa noastră a fost străină şi este străină şi azi, fiind condusă de masonerie.
Pentru execuţia lui Eminescu a intervenit Apusul, prin acest sistem satanic, care cerea „să-l mai potolească pe Eminescu”.

Eminescu a fost creştin. Hai să citim Rugăciunea lui către Maica Domnului!

- Sunt unii care afirmă că Eminescu nu ar fi fost un credincios creştin. Cum priviţi aserţiunile lor?
- Susţin contrariul celor afirmate de ei. Hai să citim Rugăciunea lui Eminescu! Sau Oda (în metru antic)!
Eu cred că din moment ce Eminescu s-a spovedit şi împărtăşit, a avut ceva bun în el. Aşa cred! Ca să nu mai spun de suferinţele pe care le-a îndurat!

fragment dintr-un interviu acordat revistei Veghea, nr. 4, 2009

Indicaţiile preţioase ale lui Mircea Geoana date Patriarhului la doi ani de la întronizare

Pe 30 septembrie 2009 am aniversat doi ani de la intronizarea ca Patriarh al Bisericii Ortdoxe Române a Preafericitului Daniel. Ca fii ai Bisericii noastre nu putem decât să ne bucurăm de eveniment şi să facem o rugăciune ca Dumnezeu să-l dăruiască Bisericii întreg, drept, cinstit, indelungat în zile, drept învăţând Cuvântul adevărului, pe Patriarh. Chiar daca nu suntem de acord cu anumite atitudini ale lui, sau suntem suparati că nu reactionează aşa cum am dori la problemele care ne frământă, indiferent de părerea proprie despre persoana Patriarhului, el rămâne întâistătătorul Bisericii noastre şi reprezentantul nostru la cel mai inalt nivel… omenesc.

Au curs multe mesaje de felicitare cu ocazia acestui eveniment dar cel care mi-a atras atentia cel mai mult a fost cel citit de Mircea Geoană, in calitate de preşedinte al senatului României, şi pe care il expun mai jos. (Il puteţi asculta AICI)

Mesajul Senatului României adresat Prea Fericitului Daniel la aniversarea a doi ani de patriarhat.

Prea Fericirea Voastră,
Înalt Prea Sfințiile și Prea Sfințiile Voastre,

Aniversăm astăzi doi ani de când Prea Fericitul Daniel a fost ales Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Munteniei și Dobrogei, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei.

Cei doi ani de Patriarhat ai Prea Fericitului Daniel au deschis o pagină importantă în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Prea Fericitul Daniel nu este doar cel de-al şaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, ci este omul ales de Biserică să facă faţă celor trei demoni ai secolului trecut: ateismul, totalitarismul şi consumismul. Nici un alt Patriarh nu a avut în faţă o asemenea provocare.

Calitățile personale ale PF Daniel sunt recunoscute. În primul rând, pregătirea sa teologică. Patriarhul Daniel este un cărturar, un profesor de teologie. Cultura teologică solidă îi conferă o bună ancorare în tradiţia Bisericii. De asemenea, larga deschidere ecumenică îi oferă nenumărate posibilităţi de a crea punţi de legătură într-o lume în care închistarea şi izolarea sunt generatoare de conflict şi de insecuritate.

În numeroasele sale luări de poziţie, în predici, în studii sau la catedră, s-a manifestat deschis pentru susţinerea proiectului european, pentru promovarea deschiderii ecumenice, pentru o implicare reală, dinamică şi puternică a Bisericii în social, pentru restructurarea învăţământului teologic, pentru îndreptarea şi aducerea la zi a limbii liturgice, pentru promovarea activă a unui nou tip de misiune şi de limbaj eclezial. De aici şi capitolul nou pe care îl poate deschide în istoria Bisericii.

Un exemplu concludent îl constituie preocuparea față de media, față de rolul de instrucție și de educație pe care presa îl are. Radio Trinitas, Trinitas TV și ziarul ”Lumina” înseamnă deja un reper de spiritualitate și credință pentru sute de mii de români, o prelungire în actualitate a misiunii sociale a Bisericii.

Cu Prea Fericitul Daniel a început o epocă nouă în viaţa Bisericii Ortodoxe Române, în raporturile ei cu statul român, cu Europa, cu celelalte biserici, cu societatea românească.

Daniel înseamnă „Judecător”. Discernământul şi dreapta – judecată sunt talantul Prea Fericitului Daniel.

Întru mulți și fericiți ani, Prea Fericirea Voastră!

Mircea Geoană,
Președintele Senatului României

Mi se pare mie că discursul Dl. Geoană este mai curând o platformă program pe care Patriarhul ar fi bine să o implinească, altfel de aici decurgând şi anumite consecinţe cel puţin … neplăcute.

1. …închistarea şi izolarea… se referă oare onorabilul politician la atitudinea tradiţionalistă şi antiecumenistă a unei insemnate părţi a Bisericii, reprezentate de Părintele Iustin de la Petru Vodă ?
2. … sunt generatoare de insecuritate, de conflict, de sărăcie şi de dezbinare… să fie oare un avertisment privitor la consecinţele care ar putea decurge dintr-o asemenea atitudine?
3.
...susţinerea proiectului european… inseamnă direct … promovarea deschiderii ecumenice… prin care se înţelege nimic mai mult decât … restructurarea învăţământului teologic, îndreptarea limbii liturgice, un nou tip de misiune şi limbaj bisericesc. E important de aflat de când misiunea şi limbajul eclesial sunt obiectiv de importanţă politică. Şi dacă sunt, nu cumva sunt legate de dorinţa anumitor cercuri de a “curăţa” Evanghelia şi textele liturgice ale Bisericii de aşa zisele expresii “antisemite”?

…Restructurarea învăţământului teologic… să însemne oare indepărtarea studenţilor teologi de izvorul Sfinţilor Părinţi şi adăparea lor cat mai mult cu apa tulbure a ereticilor contemporani?

….un nou tip de misiune şi limbaj eclesial… să fie oare deturnarea orientării vieţii bisericeşti de la Impărăţia Cerurilor la “paradisul” pământesc promis de post modernism? Cu alte cuvinte, Biserica este chemata sa renunţe la orientarea credincioşilor inspre impăraţia veşnica a Lui Hristos iar in loc de acesta să lupte pentru instaurarea utopiei socialiste.

Dl. Geoană consideră ateismul ca fiind unul din demonii secolului trecut. Oare el este mai puţin ateu (liber cugetător) decât “maestrul” lui, Ion Iliescu?

Să înţelegem că Dl. Geoană nu agreează deloc consumatorismul (alt demon)?

Să ne rugăm ca Dumnzeu să-i dea Patriarhului nevinovăţia porumbelului să poată conduce Biserica spre Hristos şi totodată viclenia şarpelui pentru a putea evita capcanele stăpânitorului acestei lumi şi slugilor lui.

Sursa: http://preugen.wordpress.com

MOARTEA la AIUD a "deţinutului K 9320, Vulcănescu Mircea"...

MOARTEA LUI MIRCEA VULCÃNESCU

De la Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns şi eu, prin vara lui 1951.

Nu-i mai cunosc peripetiile până eu n'am început să lucrez, prin 1952, in fabrica închisorii, sectia metalurgie. In fabrică, eram in aceeaşi grupă cu un detinut care locuia cu Vulcănescu in aceeaşi celulă. Şi cum Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reuşit, in felul acesta, să stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni de zile. Ii transmiteam noutăti politice şi alimente, de care ducea mare lipsă, dar îi comunicam şi problemele şi întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi răspundea cu vederile şi deslegările lui; in majoritate priveau cultura românească şi perspectivele ei de viitor.

Sunt in măsură să dau, acum şi aici, unele dintre cele mai semnificative puncte de vedere care-l frământau in vremea aceea pe Vulcanescu. L-am întrebat deci, care i se părea să fie cel mai caracteristic aspect al vieţii din închisorile de atunci. Prietenul nostru comun îmi comunica constant şi fidel răspunsurile sale. Am retinut aproape tot ce era esential, pentrucă veneau dela Mircea Vulcănescu, şi adâncimea vederilor lui îmi ajutau să limpezesc apele propriului meu suflet.

Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vietii din închisorile comuniste:

I. Starea de suferinţă natională. Nu numai deţinutii politici trăiesc in mizerie şi dramă, ci şi toate familiile lor, toate partidele politice care n'au înţeles sau care au înţeles prea târziu generatia supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toti prietenii şi... toţi adversarii acestora. Tara întreagă este copleşită de suferinţă. Acesta este conceptul care cuprinde şi caracterizează momentul prăbuşirilor istorice continuate in 1951-1952, dela instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. Prin această suferinţă colectivă, natională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credintei in Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinti ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici in formă nici in fond, nu poate oferi o salvare a omului şi a fiinţei nationale. Aplicarea lui la realitătile româneşti va duce sigur la o reactiune firească şi caracteristică fondului românesc: reactiunea creştina.

II. Prezenta impresionantă, numerică, pretutindeni, a generatiei care a fondat şcoala nationalismului modern românesc propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de încredere şi optimism.

Dar M. Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a înţeles îndeajuns fenomenul acestei generaţii ca parte a unei ordine spirituale româneşti. El socotea acest fenomen ca o recrudescentă a unor forte negative care tind să destrame ordinea specificului românesc şi chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii româneşti despre lume. Această ideologie, care i se parea că se indepărtează de realitătile nationale, care buliversa însăşi fundamentele şi structurile nationale, Vulcănescu căuta să o înţeleagă, s'o analizeze şi s'o înteleagă. Ce este, in fond, această generatie de «sinucigaşi», de benevoli ai mortii, de prevestitori, ce este această generatie marcată de personalităti gigantice care s'a vrut stinsă şi acoperită cu beton, ce semnificatie are pentru neamul românesc, şi in lume, sacrificiul creştin al celor căzuti in Spania? Intrebându-se cu nelinişte, mereu, aşa a ajuns Vulcănescu să înteleagă şi să creadă in puterea creeatoare a elitelor in toate domeniile de manifestare omenească.

Inainte de a fi închis la Jilava, nu citise el un Jurnal din închisoarea Jilava? Şi nu i-a oferit lui, lui Vulcănescu, o nouă întelegere a OMULUI mit, din fruntea generatiei de tineri deveniti icoana României? Elitele, in strânsa lor legatură cu tărănimea şi muncitorimea română, au fost factori pe care, zicea M. Vulcănescu, este greu până sa le găseşti o explicare logică, obişnuită.

Orice jertfă pentru Christos» este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecinte incalculabile pentru viitor. In închisoare, Vulcănescu s'a întâlnit şi a trăit cu această lume românească, in carne şi oase. Intre zidurile celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. In ei vedea, el, rezervorul rezistentii româneşti, tăria concepţiilor care fructifica in conditiile cele mai dificile. Unitatea lor, curajul, sacrificiul şi ajutorarea celor neputincioşi, i s'a părut lui Vulcanescu un nesecat isvor de miracole. In celulă cu un condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut întruchiparea baladică, senină, liniştită, aşteptând cu împăcare executia. El spera ca, din încleştarea şi suferintele închisorilor, cei ce vor ieşi in libertate vor fi purtători ai unui adevărat tezaur spiritual pentru tipul de om nou, forjat in cuptoarele chinurilor. De vor pieri cu totii, in inchisori, legenda lor va avea tăria veacurilor...

III. Procesul de fermentatie al unei noui lumi româneşti, era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Intreaga colectivitate a detinutilor politici a trecut prin ciurul experientelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, întelegeri şi metode politice de lucru. In focul acestor probe, fiecare şi-a revizuit pozitiile şi temeiurile de actiune politică pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de invazii şi distrugeri, dar neamul românesc si-a găsit prin el şi prin suferintele lui, noui căi de ieşiri din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Detinutii politici din România, şi cu ei ţara - o imensă închisoare - şi-au ascuns in Dumnezeu conştiinta misiunii lor.

Comunicările noastre au fost apoi întrerupte. Prietenul nostru fusese mutat in altă celulă. Dar, l-am întâlnit pe M. V., nu mult după aceea, in spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era in pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam oridecâteori ieşeam pe coridor. Ne faceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti in orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau in ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înteleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M'a privit tăcut, învăluindu-ma, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magnetii nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat in lumea cealaltă. Mircea Vulcanescu, un geniu, semnificatiile suferintei in filozofia românească. Incă văd şi încă plâng...


Ioan Halmaghi, Pittsburgh, 1975
Fragment din Discursul Contemporan, 1977
Director: Ioan Mirea


DIN IMPÃRÃTIA MORTII - MIRCEA VULCÃNESCU

Rând pe rând, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare.
Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut sdrentãros, care freca cu terebentinã scândurile.
Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si îndrasneala cu care ne privea, stiut fiind cã detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant.
Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu.
Imi sopteste : "mergeti la munca". In privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinata cu amaraciune.
Aplecat, îngenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, îl mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias.
Mircea Vulcanescu, una din cele mai stralucite inteligente ale generatiei dintre cele doua razboaie, fost Subsecretar de Stat la Finante, fusese condamnat la 8 ani de munca silnica, pentru "aservirea economica a Romaniei, Reichului nazist".
Am asistat la procesul lui. Bancile apararii, ca si pupitrele magistratilor, erau pline de zeci de dosare prin care Mircea Vulcanescu a dovedit nu numai ca economia Romaniei nu a fost deficitara in raporturile cu Reichul, ci dimpotriva, prospera.
Germanii ne plateau granele si alte produse alimentare pe care le cumparau de la noi, in aur. Mai mult, aveam o cantitate mare de aur - dupa cate-mi amintesc, doua vagoane - pe care nemtii ni le-au avansat, pentru livrarile ulterioare de grane.
Sala in care se judeca procesul lui Mircea Vulcanescu era ticsita de avocati, profesori, economisti, ziaristi, (teroarea inca nu se organizase, era in anul 1946).
Mircea Vulcanescu, prin dosarele de care dispunea, a dovedit cu o evidenta indiscutabila, corectitudinea germanilor in raporturile comerciale cu Statul roman si, in consecinta, priceperea si grija cu care condusese aceasta economie, Mircea Vulcanescu.
Generalul Stoenescu , militar de cariera, a avut aceasta mare calitate de a se fi inconjurat de colaboratori priceputi si, printre acestia, cel mai experimentat si cel mai piceput, era Mircea Vulcanescu.
Cu toata aceasta evidenta, cu toate actele doveditoare pana la cel mai minor contract, Mircea Vulcanescu a fost condamnat la 8 ani munca silnica, ceea ce a echivalat cu o condamnare la moarte, stiut fiind ca Mircea Vulcanescu a murit la Aiud de tuberculoza pulmonara, fara sa aiba nici o ingrijire medicala.
Mai tarziu - imi este greu sa-mi amintesc anul - am stat de vorba cu un fost secretar de la YMCA - filiala Bucuresti - Zahiernic, in bratele caruia a murit Mircea Vulcanescu. Zahiernic mi-a marturisit urmatoarele : Mircea Vulcanescu avea o caverna la plamanul stang.
Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Vointa de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma - ceea ce îi slabea mult rezistenta.
Ingrijirea medicala îi era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n'a primit nici o medicatie specifica.
Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand.
-Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : "Spuneti-i Aninii sa ma ierte !" (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.)
Asasinarea lui Mircea Vulcanescu si a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.

Gabriel Bãlãnescu - DIN IMPÃRÃTIA MORTII
Editura "DACIA", Madrid, 1981, pag. 275-276
Sursa: www.victor-roncea.blogspot.com