luni, 28 decembrie 2009

Parintele Prof Dr Mihai Valica despre BISERICA, NATIUNE, POLITICA SI RESPONSABILITATE SOCIALA.

1. O problemă de bioetica a istoriei contemporane în context social și eclesial cu perspectiva juridică

Pentru ca Biserica Orotodoxă să nu mai fie acuzată de colaboraţionism și slugărnicie faţă de puterea lumească și chiar de trădare faţă de valorile ei perene, am propus Sfântului Sinod al Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Române o doctrină socială, care să reglemeteze moral relația dintre stat, lumea seculară și Biserică.

Întrucât statul actual a „condamnat” în general crimele comunismului dar nu și ideologia lui care le-a făcut posibile, și având în vedere că după unii[1] „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, Biserica este datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele dileme etice:

a. Cum e posibil să se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului, fără să se treacă și la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor care le-au comis? În primul rând această identificare trebuie făcută nu cu scop de răzbunare, ci de îndreptare morală, vindecare a istoriei, de prevenție a repetării istoriei, șansă de penitență celor care au slujit comunismului, precum și celor care încă îl mai slujesc în diverse moduri în nouă nomenclatură! În al doilea rând miza condamnării morale a torționarilor și a ideologiei comuniste este un act de dreptate și un exercițiu împotriva uitării forțate.

b. Nu este moral ca la finalul războiul rece și în perioada tranziției năucitoare, bilanțul să arate, că tot victimile sunt cele care au pierdut și atunci și acum iar torționarii și fii acestora precum și politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câștige și atunci și acum. Nu este oare o ipocrizie fără margini să se condamne crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu) fără să fie demascați adevărații călăi (edulcorati de Tismaneanu - n.m.)? De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului? De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid? Iată intrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului. Din păcate atât politicienii cât și Biserica se complac de două decenii în această incertitudine și compromis. Soluția ieșirii din această situație jenantă și condamnabilă este folosirea unei măsuri corecte de evaluare și asumare a istoriei recente, având ca punct de pornire valoarea omului ca persoană și chip al lui Dumnezeu sau cel puțin să se raporteze la valorile etice sau bioetice ale ființei umane.

c. Întrucât Biserica, spațiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcarii și al iertării este chemată să amintească omului și generațiilor că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greșelilor și a păcatelor în mod personal și plenar. Altfel pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară; să amintească foștilor slugi ai regimului totalitar comunist, că nu e moral să stea fără penitență și remușcări la adăpostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o jumătate de secol, le-au contestat și că nu e corect si drept să se bucrure de o amnistie generală tacită.

d. Este profund creștin să nu ignori experiențele generațiilor trecute, oricât de neplăcute sau de stânjenitoare ar fi acestea și să îndemni la pocăință comunitară sau ecclesială, oferind, astfel, posterității exemple de sancțiune și de reparație morală. Este inadmisibil că din partea BOR nu s-a început procedura de canonizare a victimelor holocaustului roșu. Să nu uităm că Împărăția lui Dumnezeu este dreptate, bucurie și pace în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Numai atunci Biserica Ortodoxă Română poate considera că lucrează pentru Împărăția lui Dumnezeu și nu pentru împărăția lumii acesteia, când își îndeplinește cu orice risc funcția diaconală, profetică și jertfelnică a mărturisirii lui Iisus Hristos și a Împărăției Sale pe pământ.

Prezint mai departe câteva teze centrale, propuse Sfântului Sinod al BOR în vederea adoptării unei Doctrine Sociale a Bisericii, privind responsabilitatea Bisericii în contextul social, politic, cultural, științific, etnic etc.[2].

1. Biserica şi Naţiunea

· Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[3], care include Naţi­unea, dar nu se indentifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate stătă­toare, ci suntem în căutarea celei viitoare”[4].

· Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte al­cătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată[5].

· Nu este întâmplător faptul că ne naştem într‑o anu­mită familie, că aparţinem unui anumit neam.

· Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o evoluţie în istorie.

· Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi.

· Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” ce l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere.

· Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata ob­ştească, stă scris: „Neamurile vor umbla‑n lumina ei, şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi vor aduce slava”[6]. Şi: „Cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate”[7].

· Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credința, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii.

1.1. Biserica şi Statul

· Sf. Scriptură cheamă pe cei ce au puterea şi auto­rita­tea statală să o folosească pentru apărarea de rău şi pentru susţinerea binelui. În aceasta constă sensul moral al existenţei statului[8].

· „A da cezarului ce este al cezarului şi lui Dum­ne­zeu ce este al lui Dumnezeu”[9] arată separerea trebu­rilor Bisericii de ale Statului şi datoriile creş­ti­nului faţă de Dumnezeu şi faţă de Stat.

· Nerespectarea sau nesupunerea faţă de o lege a sta­tului este îndreptăţită atunci când ea contravine le­gii lui Dumnezeu. Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni !”[10].

· Atunci când lucrarea de misiune a Bisericii este oprită sau împiedicată de puterea statală, Biserica trebuie să aibă curajul de a acţiona cu mijloacele specifice.

· Săvârşirea lucrării filantropice creştine nu poate fi oprită de puterea lumească; dacă puterea lumească îndeamnă la lezarea integrităţii anatomice şi spiritu­ale a persoanei, la discriminare sau păcat – Biserica Orotodoxă nu trebuie să se supune. În acest caz, Biserica trebuie să aibă o atitudine critică şi moralizatoare, în sens profetic[11].

· Biserica trebuie să intervină pentru uşurarea vieţii credincioşilor ei. Sf. Vasile cel Mare face apel la bunătatea unui agent fiscal ca preotul dintr‑un sat să nu sufere nici o păgubire din pricina impozitului[12]. Iar în altă scrisoare îi scrie unui agent fiscal să fie omenos, pentru a se putea arăta vrednic de o faimă nemuritoare[13].

· Rugăciunea pentru „înalţii dregători” este un „lucru bun şi bineprimit înaintea lui Dumnezeu, Mântui­to­rul nostru, ca noi să ducem o viaţă paşnică şi liniş­tită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea” [14].



Continuare la:

http://victor-roncea.blogspot.com/2009/12/biserica-si-politica-parintele-prof-dr.html

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu