duminică, 28 februarie 2010

Părintele Arsenie Boca: Despre învăţătura adevărului. Învăţătura lui Dumnezeu şi învăţătura omului.



La ce ne folosesc acele vorbiri indemanatice despre lucruri ascunse si intunecoase, de care la ziua judecatii nu vom fi tinuti de rau ca nu le-am cunoscut.

O, Adevar, care Dumnezeu esti, fa sa fiu una cu Tine intr-o dragoste vesnica. In Tine salasluieste tot ceea ce doresc, tot ceea ce vreau. Toti invatatii sa taca, toata faptura sa amuteasca in fata Ta, graieste-mi numai Tu.

Un duh curat, simplu si statornic, nu-i niciodata imprastiat chiar in mijlocul multor indeletniciri, fiindca el face totul ca sa cinsteasca pe Dumnezeu, si fiindca, pasnic fiind in el insusi, isi da osteneala sa nu se caute pe sine in nimic.

Cea mai grea lupta in viata aceasta, nu este alta decat biruirea de sine. Caci biruirea de sine duce la propasirea binelui.

Orice desavarsire, in viata aceasta, este amestecata si cu putina nedesavarsire - si pe toate le vedem ca printr-o ceata.

Cei mai multi se indeletnicesc mai osebit a cunoaste decat a trai cum se cuvine, se ratacesc adesea, iar din truda lor nu se aleg decat cu putine roade, sau deloc. O, daca ar fi tot atat de harnici cu starpirea stricaciunilor lor si cu cultivarea virtutii, cum sunt cu vanturarea desartelor vorbiri, n-am vedea atatea rele, nici atatea scandaluri, si slabanogie in lume.

Fara indoiala, la ziua judecatii nu vom fi intrebati ce-am citit, ci ce-am facut, nici daca am vorbit cu dibacie, ci daca am trait cum se cuvine.

Acela cu adevarat e mare, care are o mare dragoste. Acela cu adevarat e mare, care-i mic in ochii lui insusi - si pentru care slava lumii nu-i decat o curata nimicnicie.

Sunt doua invataturi, dar nu-i decat un singur adevar. Sunt doua invataturi: una a lui Dumnezeu, neclatinata ca si El, alta a omului, schimbatoare ca si el.

Invatatura lui Dumnezeu se imprastie in sufletele pregatite s-o primeasca prin intelepciunea necreata si Cuvantul dumnezeiesc. Ea este o particica din El Insusi si fara de moarte. Este pusa la indemana oricui si este daruita mai din belsug celui smerit cu inima.

Invatatura omului, dimpotriva, ii maguleste mandria, fiindca el ii este tata. "Ideea aceasta imi apartine, eu am spus cel dintai acest lucru, nu se stia nimic despre aceasta inainte de mine ..."

Placa-ti sa intrebi, asculta in tacere vorbirile batranilor, caci ele nu sunt spuse in desert.

Dorinta de a sti a pierdut pe omul dintai, - el cauta cunoasterea, care hraneste trufia, si a gasit moartea.

Părintele Arhimandrit Mihail Stanciu: Rugăciunea și foloasele ei la Sfântul Grigorie Palama



“Pentru cel ce se roagă neîncetat, lumea întreagă devine biserică.”

Ava Siluan

“Fost-a om trimis de la Dumnezeu”, putem zice, reluând cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul; numele lui era Grigorie Palama. Om trimis de Dumnezeu, căci prin el s-a fundamentat teologic întreaga experienţă duhovnicească a creştinului ortodox: unirea deplină cu Dumnezeu în iubire şi rugăciune; dimensiunea principală a ortodoxiei, rugăciunea, cu roadele ei, a fost aşadar, este şi va fi viaţa Bisericii, viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică în toate timpurile.

Tradiţia rugăciunii neîncetate are rădăcini apostolice (I Tesaloniceni 5, 17), şi o regăsim în scrierile Părinţilor pustiei, căpătând în cursul vremii specificul vieţii monahale isihaste (isihia = linişte, tăcere). Muntele Athos a devenit în secolele XIII-XIV centrul mişcării de înnoire a vieţii călugăreşti, prin sporirea rugăciunii, mişcare cunoscută sub numele de isihasm. Exponentul ei a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care a formulat teologic, întâia oară, doctrina şi practica isihastă bazată pe întâlnirea înţelegătoare cu Hristos, în lumină, prin rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” rostită neîncetat.

1. Viaţa Sfântului Grigorie Palama

Născut în 1296, tânărul Grigorie a fost de mic în cercul familiei imperiale dat fiind că tatăl său, Constantin, era consilier intim al lui Andronic II (1282-1328) şi pedagog al nepotului acestuia, Andronic III. Când avea 7 ani, tatăl său muri, iar el fu educat şi instruit în ştiinţele vremii de celebrul învăţat Teodor Metochites, agonisindu-şi o solidă bază culturală. Contactul strâns cu monahi de la Athos l-au făcut pe Grigorie să ţină încă din adolescenţă un regim de asceză aspră, cu post şi veghere multă, hrănindu-se numai cu pâine şi apă. Primul învăţător în viaţa sa de rugăciune i-a fost Teolept, care mai târziu ajunge mitropolit al Filadelfiei, care l-a călăuzit la deprinderea trezviei şi a rugăciunii minţii încă de când era în lume.

Lepădând atracţiile lumii, în toamna anului 1317, cu cei doi fraţi ai săi, plecă spre Muntele Athos. Lângă mănăstirea Vatopedu, sub conducerea bătrânului Nicodim, duse o viaţă de post, de veghe şi rugăciune neîntreruptă, ziua şi noaptea. Se ruga cu multă stăruință și evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: ”Maica Domnului, luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!” După trei ani, în 1321, monahul Grigorie s-a nevoit în Marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde, alţi trei ani, s-a distins prin practica virtuţilor, înţelepciune şi cuvânt, înfrânându-şi chiar şi trebuinţele cele mai naturale, “luptând parcă cu trupul ca să ajungă fără de trup”. În decurs de trei luni nu dormea nici o noapte, ci numai puţin după prânz. Apoi se retrage doi ani la Glosia, şi în 1326, după ce e hirotonit preot la Tesalonic, urcă pe muntele de lângă oraşul Bereea (Veria) din Macedonia greacă. Aici trăieşte o viaţă duhovnicească intensă. Cinci zile pe săptămână sta izolat de toţi şi nu vorbea cu nimeni, iar sâmbăta şi duminica se aduna cu ceilalţi monahi la Sfânta Liturghie şi la convorbiri. Era în al treizecilea an al vieţii, sănătos la trup, neatins încă de nici o boală. Intensifică postul şi vegherea, iar prin lacrimi multe îşi curăţă ochiul sufletului. Rugăciunea neîntreruptă din mintea sa îl învrednicea de unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Uneori, în timpul Sfintei Liturghii, faţa îi strălucea mai presus de fire, transfigurată de focul Duhului Sfânt. Începe să predice, apoi să scrie despre viaţa Maicii Domnului şi a unor cuvioşi părinţi atoniţi.

Când Varlaam de Calabria, din 1334 încă, dar mai ales după 1337, începe să defaime practica şi învăţătura isihastă, atunci ieromonahul Grigorie devine purtătorul de cuvânt al monahismului atonit şi al întregii Biserici Ortodoxe. El precizează în două triade (1338, 1339) doctrina isihastă, redactând-o şi pe a treia (în 1341), când Varlaam, în 1340, atacă mai înverşunat mistica răsăriteană şi Ortodoxia însăşi.

Crescând polemica, s-a întrunit un sinod la 11 iunie 1341 care a dat dreptate isihaştilor, condamnându-l pe Varlaam; acesta fuge definitiv în occident, fiind nu doar bineprimit în Biserica Romano-Catolică, ci şi promovat episcop în Gerace (sudul Italiei). La scurtă vreme, în 1343, bănuit de complot de Ioan Cantacuzino, Palama e aruncat în închisoare, până-n 1347. Patriarhul Ioan Colescas convoacă în 1345 un sinod care-l anatemizează pe Palama, susţinând pe Achindin, care preia rolul de batjocoritor al isihasmului. Împărăteasa Ana de Savoia, la 2 februarie 1347, adună episcopii care-l repun în cinste pe Palama. Grigorie Achindin fuge, dar în locul lui vine Nichifor Gregoras. Contra lui Achindin, Grigorie Palama scrie Antiereticele I-VII şi câteva epistole către alţi monahi isihaşti (până-n 1345). Urcat în 1347 pe tron, Ioan Cantacuzino convocă în 27 mai 1351 un sinod care decretă isihasmul ca doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, condamnând ca eretice învăţăturile lui Varlaam şi Achindin. Gregoras fu închis în mănăstirea Hora. Deşi ales din 1347 arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama ajunse acolo abia în 1352. În 1354, vrând să vină în Constantinopol, este luat prizonier de turci, un an de zile. Între 1358-1359, Palama a mai scris patru tratate despre isihasm, contra lui Gregoras. Anunţându-şi ziua morţii înainte, Sfântul Grigorie Palama trecu la Domnul la 13 noiembrie 1359. Gregoras reveni şi el la ortodoxie, murind în anul următor. Ucenicul Sfântului, patriarhul Filotei Kokinos, în 1368, convocă un sinod care-l declară, pe baza mărturiilor multor monahi şi episcopi şi a minunilor din biserica lui, Sfânt pe Grigorie Palama, hotărând ca zile de prăznuire a lui, ziua de 14 noiembrie şi a doua duminică din Postul Mare.

2. Opera şi doctrina Sfântului Grigorie Palama

Întreaga operă a Sfântului Grigorie Palama e centrată pe rugăciunea neîncetată a minţii în inimă; viaţa însăşi a lui a fost o rugăciune neîncetată. Sfântul Grigorie Palama a experiat pe viu isihia şi cunoaşterea lui Dumnezeu ce vin prin rugăciunea lui Iisus, şi de aceea triadele I şi II poartă un titlu comun, ele fiind adresate celor “ce se dedică cu evlavie isihiei” (îl omitem în expunerea de mai jos a operei), a treia triadă conţinând lucrările în care sunt “respinse” (tratatul I) şi enumerate “absurdităţile ce provin din premisele (tratatul II) şi concluziile (tratatul III) filosofului Varlaam”.

Problema rugăciunii neîncetate este abordată în toate scrierile palamite, căci rugăciunea e izvorul vieţii veşnice, al cunoaşterii lui Dumnezeu, care sporeşte în om odată cu eliberarea lui de patimi prin lucrarea Duhului Sfânt.

Iată mai jos, o parte din lucrările Sfântului Grigorie Palama, consultate în redactarea acestei mici expuneri a noastră:

Triada I (1338)

1. Spre ce şi până la ce grad e folositoare îndeletnicirea cu ştiinţele

2. Pentru cei ce voiesc să se concentreze asupra lor în isihie, nu e fără folos să încerce a-şi ţine mintea înăuntru trupului.

3. Despre lumina şi luminarea dumnezeiască, despre fericirea sfântă şi despre desăvârşirea cea întru Hristos.

Triada II (1339)

1. Care este cunoştinţa cu adevărat mântuitoare şi căutată cu mult interes de monahii adevăraţi; sau împotriva celor ce zic că cunoştinţa ce provine din ştiinţele din afară e cea cu adevărat mântuitoare.

2. Despre rugăciune

3. Despre lumina sfântă

Triada III (1341)

1. Despre îndumnezeire

Tomul aghioritic (1341)

Antiereticele I-VII contra lui Achindin (1342-1344)

Doctrina palamită susţine cunoaşterea lui Dumnezeu, experierea vieţii veşnice prin comuniunea directă cu El în Biserică. Ea este o trăire dată potenţial tuturor creştinilor prin Taina Botezului şi prin participarea la viaţa lui Hristos prin împărtăşirea Lui la Sfânta Liturghie. Dar actul împărtăşirii euharistice cu Hristos trebuie prelungit şi actualizat în om prin rugăciune neîncetată; astfel dialogul omului cu Hristos este continuu şi într-o sporire neîntreruptă, omul ajungând “părtaş dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4) prin umplerea lui de harul necreat și îndumnezeitor al Duhului Sfânt.

1. Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu e absolut necesară ştiinţa profană, cum susținea Varlaam, ci păzirea poruncilor Lui. Înţelepciunea dată prin Duhul Sfânt profeţilor, apostolilor şi tuturor creştinilor lucrători, îndeamnă pe tot omul să cunoască şi să împlinească voia lui Dumnezeu, luminându-l şi în înţelegerea raţiunilor cauzale ale lucrurilor; ea este un dar duhovnicesc care-l purifică pe om de patimi. Iar apropierea de Dumnezeu vine prin neîncetata rugăciune care încălzeşte inima omului cu focul iubirii lui Dumnezeu şi a semenilor.

2. Rugăciunea săvârşită de minte în inimă întăreşte gândul omului permanent la Iisus Hristos, mărind comuniunea cu El, şi sfinţind întreaga fiinţă a omului, întărind cugetele şi simţurile în frica de Dumnezeu. Însă rugăciunea trebuie ajutată şi prin asceză şi prin ascultare de duhovnic. Palama arată că, prin rugăciune neîncetată, mintea devine receptivă harului Duhului Sfânt unindu-se cu inima, revărsând bucuria sfântă a contemplaţiei duhovniceşti şi peste trup, nu omorând partea pasională (cum zicea Varlaam), ci purificând-o prin străpungerea şi plânsul mântuitor de urmele păcatelor. Rugăciunea şi asceza nu înăbuşă puterile firii umane ci le ridică peste fire, pe măsura unirii cu Hristos. Îndumnezeirea prin har a omului înseamnă sublimaţia continuă a lui în Hristos.

3. Mintea curăţită de patimi şi luminată de harul dumnezeiesc se depăşeşte pe sine şi devine capabilă de vederea lui Dumnezeu în Duh; isihaştii sporiţi în virtute văd slava necreată a lui Dumnezeu, slavă luminoasă pe care au văzut-o şi Sfinţii Apostoli pe muntele Tabor când Mântuitorul S-a schimbat la faţă. Această lumină taborică nu este fiinţa (ousia) lui Dumnezeu ci slava naturii dumnezeieşti, a întregii Sfintei Treimi, şi nu se poate vedea nici prin putere omenească oricât de mare, nici prin ajutor îngeresc, ci numai prin putere dumnezeiască. Şi Sfântul Ştefan a văzut-o “fiind plin de Duhul Sfânt” (Fapte 7, 55). Deci numai unindu-se cu Dumnezeu prin har, omul poate vedea acea lumină care este frumuseţea şi substanţa veacului ce va să fie. Este singura lumină adevărată, eternă şi necreată, prin care şi noi devenim lumină ca nişte fii ai luminii. Vederea lui Dumnezeu în lumină e mai presus de cugetare, ea e nelimitată de conceptele raţionale, ea e trăită prin credinţă. Credinţa face nebună toată ştiinţa lumii, căci nu cel ce are ştiinţă ci cel ce are în inimă credinţa lucrătoare prin iubire are în el pe Iisus Hristos. Aceasta este cunoştinţa adevărată de Dumnezeu, mai presus de minte şi de simţuri, când se face unirea cu Dumnezeu în lumină prin harul Duhului Sfânt.

4. Cei ce se împărtăşesc de el trăiesc într-un mod dumnezeiesc, primind viaţă dumnezeiască şi cerească, şi astfel ei devin “părtaşi dumnezeieştii firi” (II. Petru 1.4). Harul Sfântului Duh este numit şi “îndumnezeire” (theosis) sau “principiul îndumnezeirii” (thearhia), este lucrarea (energhia) lui Dumnezeu care se revarsă oamenilor împărtăşindu-le viaţa şi cunoştinţa dumnezeiască printr-o iluminare negrăită. Lumina de pe Tabor a fost însăşi dumnezeirea, însă nu în fiinţă ci în lucrare. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă oamenilor şi îngerilor, dar ea este nedespărţită de lucrările sau energiile ei necreate, comune Sfintei Treimi, prin care Dumnezeu ţine lumea şi o îndumnezeieşte. Fiinţa (natura) dumnezeiască nu are nume care să o exprime. Toate numirile sunt ale lucrărilor, prin ele cunoaştem pe Dumnezeu şi ne unim cu El, direct, pe măsura receptivităţii firii noastre la ele.

Pentru Varlaam şi adepţii săi, Dumnezeu nu poate fi cunoscut direct, întrucât El se face cunoscut şi intră în relaţie cu omul prin intermediul harului creat. Câtă vreme există un intermediar – harul creat (gratia creata) -, nu poate fi vorba de o unire directă a omului cu Dumnezeu, nici de sfințire, nici de viață veșnică.

Sfântul Grigorie vorbeşte, aşadar, de posibilitatea cunoaşterii şi a unirii nemijlocite cu Dumnezeu. El spune că nu există natură (fiinţă) nelucrătoare, care să nu se manifeste în afară prin energii. Numai inexistenţa este nelucrătoare şi neenergetică. Orice persoană care are natură proprie poate fi cunoscută prin manifestările ei. Dumnezeu, fiind necreat, se manifestă prin energii necreate (harul lui Dumnezeu); pe când omul şi întreaga creaţie au energii create, corespunzătoare naturii lor. Energiile – necreate sau create – sunt distincte de persoana care le generează, dar nu sunt diferite sau separate de aceasta. Astfel, ele fac cunoscută persoana, însă esenţa persoanei nu se epuizează în manifestările ei, rămânând întotdeauna dincolo de acestea.

Pentru a ilustra cele două concepţii diferite, ne-am putea folosi de imaginea soarelui (exemplu ce trebuie primit, desigur, păstrând proporţiile): pentru adepţii lui Varlaam și ai teologiei catolice, Dumnezeu este ca şi discul solar lipsit de raze (situaţie în care lipseşte şi lumina şi căldura), în vreme ce pentru Sfântul Grigorie Palama El este ca soarele care încălzeşte şi luminează pământul, graţie razelor sale care umplu pământul de lumină și viață.

Cele două perspective au şi consecinţe diferite: în relaţia prin energii dintre Dumnezeu şi lume, păcatele sunt considerate boli, iar calea spre mântuire presupune pocăinţa şi vindecarea prin unirea cu Dumnezeu şi sălăşluirea harului Său în om; în relaţia indirectă cu Dumnezeu – prin harul creat -, avem de-a face cu o religie morală (legalist-juridică) în care păcatele sunt considerate încălcări ale legii, ceea ce face ca în îndreptare să predomine pedeapsa şi se minimalizează iubirea. Din contră, învăţătura despre mântuirea ca vindecare accentuează foarte mult iubirea, iar libertatea dobândeşte un loc important.

Învăţătura palamită nu este ceva nou în teologia răsăriteană, ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi e prezentă în toată patristica ortodoxă. Sistematizarea ei aparţine Sfântului Grigorie Palama, care a adâncit şi dezvoltat teologia izvorâtă din rugăciunea şi Euharistia continuă cu Iisus Hristos.

3. Rugăciunea la Sfântul Grigorie Palama

Întreaga învățătură isihastă e centrată pe rugăciunea minţii, sau a inimii, sau a minţii coborâte în inimă; ea este rostită neîncetat şi adunând mintea de sub presiunea simţurilor o înalţă către Dumnezeu în cuvintele: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Rugăciunea neîncetată face (ca/) pe cei ce se gândesc tot timpul la Dumnezeu să fie pătrunşi tot mai mult de prezenţa Lui, de lucrarea Lui; ei Îl înscriu tot mai adânc pe Dumnezeu în conştiinţa lor, înscriindu-se şi ei tot mai mult în conştiinţa (cartea) lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie alama abordează cu toată atenţia problema rugăciunii personale, intime; puţine referiri face la rugăciunea comunitară, liturgică. Pentru el e mai importantă actualizarea harului dumnezeiesc, primit în Sfintele Taine (Botez, Mirungere şi Euharistia în special) ale rugăciunii comunitare a Bisericii, prin rugăciune personală neîncetată, decât îndesirea participărilor la slujbele liturgice în detrimentul scăderii dialogului intim, personal cu Dumnezeu.

Tratatele al doilea din primele două triade contra lui Varlaam cuprind cele mai bogate învăţături despre rugăciunea minţii, atât practice cât şi teoretice.

Astfel, ca toţi Părinţii Bisericii, Sfântul Grigorie Palama susţine că rugăciunea trebuie ajutată cu asceza trupului, cu mortificarea senzaţiilor de plăcere care ispitesc sufletul să încline spre cele ale lumii şi ale trupului, îndepărtându-l de rugăciune. Eroismul acceptării durerii e un efort al voinţei care, prin osteneală, ne descoperă marginile puterilor şi ale vieţii noastre aflate sub păcat şi ne fac să strigăm pe Dumnezeu în ajutor. Împreună lucrarea sufletului şi a trupului este esenţială în progresul duhovnicesc, căci durerea ostenelii aduce înmuierea sufletului iar aceasta naşte rugăciunea, uneori rugăciunea cu lacrimi.

“Până ce ne stăpâneşte împătimirea (de plăcere) nu putem gusta rugăciunea minţii nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor, şi avem nevoie să simţim prin simţul pipăitului numaidecât durerea postului, a privegherii şi a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului şi gândurile care mişcă patimile animalice se fac mai cumpătate şi mai slabe. Ba nu numai atâta, ci aceasta aduce şi începutul sfinţitei străpungeri a inimii, prin care se şterg şi întinăciunile necurate de mai înainte şi care face pe Dumnezeu mai presus de toate milostiv şi înduplecat de rugăciune.”

Pentru Palama, “lipsa durerii, pe care părinţii o numesc şi împietrire, e deci cea care opreşte rugăciunea”, căci durerea trăită cu trupul nu numai că nu se face o piedică rugăciunii, ci conlucrează cu ea întărind-o. “Rugăciunea e maica şi totodată fiica lacrimilor”, căci din lacrimi de durere pentru păcate iese rugăciunea, iar rugăciunea, ca expresie a simţirii puternice a micimii şi a păcătoşeniei faţă de Dumnezeu, naşte lacrimile. Acestea merg împreună şi numai însoţirea lor măreşte calitatea rugăciunii şi calitatea fiinţei fiecăruia, scoţând sufletul din împietrire. Lacrimile sunt semn că Dumnezeu s-a atins de inima celui ce se roagă, înmuind-o, căci atingerea ei de Dumnezeu e plină de milă şi iubire. Iar aceasta îl face pe om să înţeleagă că pentru unirea în iubire cu Dumnezeu trebuie întreţinută starea de disponibilitate interioară pentru El, de smerenie receptivă la harul Lui.

Rugăciunea minţii are nevoie de urcuşul plin de osteneală al faptelor virtuţii, de asceză şi ascultare faţă de duhovnic, cerând şi trupului să-şi depăşească hotarele limitate prin patimi şi transfigurându-l odată cu sufletul. Faptele bune, virtuţile, făcute prin trup sunt expresia clară a dorinţei de îndreptare, sunt “roadele vrednice de pocăinţă” a minţii; ele arată efectul adânc al rugăciunii, al îndreptării cugetului spre Dumnezeu. Adică asceza este nedezlipită de rugăciune, ba ea arată tensiunea rugăciunii către Dumnezeu, făcând şi trupul sensibil la lucrarea Duhului Sfânt şi transparent ei, prin despătimire.

“Căci sfinţii spun că este o lucrare comună a sufletului şi a trupului, dar cu adevărat şi dumnezeiască, care pricinuieşte sufletului iluminarea dumnezeiască, izbăvindu-le pe amândouă de patimile rele şi aducându-le în schimb tot corul sfânt al virtuţilor.”

Ortodoxia susţine mântuirea şi desăvârşirea integrală a omului, şi cu sufletul şi cu trupul, căci trupul e destinat să devină “templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19). De aceea trupul, prin virtuţi, trebuie să devină străveziu pentru Duhul Sfânt, şi opac faţă de pornirile inferioare ale patimilor. Palama dă mare importanţă demersului ascetic de sfinţire a trupului, faţă de Varlaam care, cu toată teologia apuseană, vede pe Dumnezeu ca o ghicitoare, ca o impersonalitate filosofică abstractă, accesibilă doar intelectualilor. Dumnezeu, ca Persoana deplină, este mereu disponibilă dialogului şi relaţiei de iubire cu omul, ridicându-l şi pe acesta, prin harul Lui, la o asemănare tot mai mare cu El printr-o unire tot mai mare cu El.

“Dar noi nu am învăţat o filosofie (Varlaam), că nepătimirea e omorârea laturii pătimitoare (pasionale), ci mutarea ei de la cele mai rele la cele mai bune şi lucrarea ei îndreptată, prin deprindere, spre cele dumnezeieşti după ce s-a întors cu totul de la cele rele şi s-a îndreptat spre cele bune. Şi pentru noi nepătimaş este cel ce a pierdut deprinderile rele şi s-a îmbogăţit în cele bune, <>2, cel ce şi-a supus iuţimea şi pofta – care alcătuiesc împreună latura pătimitoare a sufletului – puterii cunoscătoare, judecătoare şi raţionale a sufletului, aşa cum cei împătimiţi şi-au supus puterea raţională laturii pasionale. Căci reaua întrebuinţare a puterilor sufletului e cea care dă naştere patimilor vrednice de dezaprobare, aşa după cum reaua întrebuinţare a cunoaşterii lucrurilor dă naştere înţelepciunii celei nebune.

Prin întrebuinţarea cea bună a poftei se dobândeşte iubirea de Dumnezeu, iar prin buna întrebuinţare a iuţimii se dobândeşte răbdarea. Iar ele sunt bine întrebuinţate când se supun minţii. Mintea pomenind neîncetat pe Dumnezeu, iar pofta însoţind mintea în această lucrare, ajung împreună la deprinderea iubirii de Dumnezeu. Iar împlinind poruncile Lui cu răbdare, se ajunge la iubirea aproapelui, care implică şi o mare trăire spirituală. Aceasta nu există însă fără nepătimire, adică fără renunţarea la iubirea egoistă de sine şi de plăcerile inferioare ale sale. Iubirea care implică nepătimirea e insuflată de un elan al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, de iubirea a tot ce e bun, de un elan opus oricărui egoism.

“Această cale spre desăvârşita iubire prin nepătimire se deschide liber şi urcă spre cele de sus şi se potriveşte cu deosebire celor ce s-au retras din lume. Căci odată ce s-au dedicat lui Dumnezeu şi stăruiesc cu minte netulburată în convorbirea cu El, prin această împreună petrecere, leapădă uşor povara patimilor rele şi-şi adună comoara iubirii. [...] Această forţare (la fapte bune, după poruncile lui Dumnezeu), prelungindu-se prin obişnuinţă, produce o dulce afecţiune faţă de poruncile dumnezeieşti şi preface în deprindere dispoziţia plăcută faţă de ele. Aceasta, la rândul ei, pricinuieşte o ură statornică faţă de deprinderile şi afecţiunile rele. Iar această ură contra deprinderilor rele rodeşte nepătimirea din care se naşte iubirea faţă de Cel-singur-bun.”

Deci, faptele bune înfăţişează (lui Dumnezeu) latura pătimitoare a sufletului ca “jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Rom. 12, 1), când ochii noştri văd lucruri netede, când limba, mâinile şi picioarele slujesc voii dumnezeieşti.

“Oare lucrarea aceasta nu e comună trupului şi laturii pătimitoare a sufletului? De fapt ea este semnul sigur că cineva iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi.”

Faptele bune sunt expresia iubirii aproapelui, ele actualizează şi sporesc potenţele rugăciunii, transformând “fericita durere din osteneala trupului” în odihna (bucuria) nepătimaşă a comuniunii cu aproapele şi, prin el, cu Dumnezeu. Fapta şi rugăciunea făcută pentru altul, unite la Sfântul Apostol Pavel şi cu întristarea (durerea compătimitoare) pentru el (Rom. 9, 2), arată că latura pătimitoare mijloceşte între minte şi trup. Trupul e condus spre sfinţire de către minte prin latura pătimitoare, dar şi mintea îşi actualizează puterile ei de spiritualizare a trupului prin latura pătimitoare. “Căci trupul e unit prin mijlocirea acesteia cu mintea.”

De aceea Sfântul Grigorie Palama afirmă că nepătimitor nu înseamnă amorţit şi nepăsător, ci nepăsător spre cele rele; căci nu lucrările Duhului săvârşite prin trup, nici pătimirile (afectele) dumnezeieşti şi fericite, nici puterile sufletului create în vederea acestora trebuie mortificate, ci faptele pătimaşe, rele. Iubirea de Dumnezeu şi ura faţă de cele rele sunt lucrări ale laturii pătimitoare, iar isihastul, “care se ocupă cu contemplaţiile dumnezeieşti şi înalţă Lui cântare şi mulţumită şi se lipeşte de El printr-o pomenire neîncetată [...] îşi mută toată aplecarea spre cele rele a puterii acesteia spre dragostea de Dumnezeu, potrivit celei dintâi şi mai mari porunci <>, adică din toată puterea ta. [...] Primind ea (latura pătimitoare – care e puterea iubitoare a sufletului) această aplecare, procură rugăciunii sinceritatea”, desfăcând şi celelalte puteri ale sufletului de la cele pământeşti, înălţându-le spre Dumnezeu. Căci prin latura pătimitoare; isihastul, mistuit la culme de dragostea de Dumnezeu şi înstrăinat de trup, se împărtăşeşte de Duhul dumnezeiesc.

Sfântul Grigorie Palama consideră trupul unit cu sufletul prin latura pătimitoare. De aceea la actul rugăciunii trebuie să participe şi trupul, odată cu sufletul, cumva într-o susţinere reciprocă. Actul respiraţiei, care e ritmic, şi alimentează trupul cu aerul absolut necesar vieţii, poate fi reglat sincron cu rugăciunea. Astfel, şi mintea este silită să se adune din răspândirea simţurilor şi “să intre cu aerul respirat în inimă” (după Sfântul Macarie cel Mare), adică să privească cele din inimă, stăpânind peste toate gândurile şi mădularele. Căci în rugăciune, nu numai trupul trebuie strunit, ci şi gândurile. Poziţia adunată a trupului, privirea îndreptată spre inimă (sau buric), împreună şi respiraţia încetinită în ritmul rugăciunii, favorizează prin această dispoziţie şi o “întoarcere înăuntru inimii a puterii minţii ce se revarsă prin ochi afară”.

“Cine deci, având minte sănătoasă, va socoti trupul nevrednic să locuiască în el propria sa minte, odată ce s-a învrednicit să devină locuinţă a lui Dumnezeu însuşi (I Cor. 6, 19)? N-a aşezat însuşi Dumnezeu, la început, mintea în trup?”

Deşi apără aceste metode auxiliare de ajutare a rugăciunii, practicate fie după Sfinţii Simeon Noul Teolog, Nichifor Monahul şi Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama le socoteşte folositoare doar pentru începători, “până ce, înaintând cu ajutorul lui Dumnezeu şi făcându-şi mintea în stare să nu mai simtă cele din jurul ei şi să nu se mai amestece cu ele, vor putea să o concentreze în chip sigur asupra unei gândiri unitare”.

Cămara cugetărilor este inima; în ea trebuie să privim dacă şi-a înscris harul legile Duhului. Aici, în tronul harului e mintea, în partea cea mai dinăuntru a trupului; aici are loc întâlnirea cu Dumnezeu şi unirea cu El.

“Dacă, după cuvântul apostolului, Dumnezeu în inimile noastre a dat Duhul Său care strigă <> (Rom. 8, 16), nu în inimile noastre ne vom întâlni cu Duhul? Dacă, în sfârşit, după Domnul profeţilor şi al apostolilor, <<împărăţia cerurilor e înăuntru nostru>> (Luca 17, 21), nu va fi în afară şi de împărăţia cerurilor cel ce se sileşte să-şi scoată mintea din cele dinăuntru ale sale?”

Pentru apropierea de Dumnezeu, mintea omului trebuie să stăpânească trupul, supunându-şi simţurile raţiunii aprinse de dumnezeiescul dor. Iar pe măsura ridicării la nepătimire, mintea, curăţită de nălucirile plăcerilor, înalţă o rugăciune tot mai curată, tot mai luminoasă. Mintea însăşi vede în inimă lumina dumnezeiască, slava lui Hristos Care Se dezvăluie pe Sine, în lumină.

“Când văd cuvioşii bărbaţi în ei înşişi acea lumină dumnezeiască – şi o văd când se învrednicesc de împărtăşirea îndumnezeitoare a Duhului Sfânt, când îi cercetează negrăit razele desăvârşitoare – atunci văd însuşi veşmântul îndumnezeirii lor, mintea lor fiind umplută de slavă şi de strălucirea nespus de frumoasă ce izvorăşte din harul Cuvântului, aşa precum trupul Cuvântului s-a umplut de slavă pe munte prin lumina dumnezeiască ce izvora din dumnezeirea Lui. Căci slava pe care a dat-o Tatăl Lui, a dat-o şi El celor ce ascultă de El, cum spune cuvântul Evangheliei; şi a voit ca să fie aceştia cu El şi să vadă slava Lui (Ioan 17, 22-24).”

Mintea însăşi, eliberată de patimi, se vede pe sine ca lumină în timpul rugăciunii şi e înconjurată de lumina dumnezeiască. Harul Duhului Sfânt inundă mintea, luminându-o, şi ridicând-o deasupra firii, îi descoperă frumuseţea Mirelui Ceresc, într-o pace şi bucurie negrăită. Lumina aceasta nu este a cunoştinţei raţionale, mărginită în concepte, ci e mai presus de orice mărginire intelectuală; ea dă o cunoştinţă a lui Dumnezeu directă, faţă către faţă, odată ce încetează orice rugăciune sau cugetare.

“Există o puritate a minţii peste care străluceşte în timpul rugăciunii lumina Sfintei Treimi; atunci mintea se înalţă mai presus de rugăciune; de aceea nu trebuie să mai numim această stare rugăciune, ci produs al rugăciunii curate, trimis prin Duhul. Atunci mintea nu se mai roagă prin rugăciune, ci, ajunsă în extaz, pătrunde lucrurile neînţelese. Aceasta este neştiinţa, care e mai presus de cunoştinţă.”

Această vedere a lui Dumnezeu în lumină, această răpire a minţii la Dumnezeu, este produsul rugăciunii curate, este “arvuna Duhului” care aprinde inima cu iubirea negrăită a lui Dumnezeu. Aşa are loc unirea cu Dumnezeu prin har, participarea prin har a omului la viaţa dumnezeiască şi primirea darurilor Duhului Sfânt potrivit cu credinţa lui.

“Sfinţii, având de mai înainte ca bază firea cea creată, dobândesc ca adaos la ea împărtăşirea mai presus de fire şi dumnezeiască. E însuşi harul şi puterea îndumnezeitoare, Însuşi Duhul Sfânt, vărsat în cel botezat, nu după fiinţă, ci după harul care porneşte din El, prin harul sfinţeniei, aflat prin fire în El.”

Aşadar, îndumnezeirea este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, unirea şi asemănarea treptată cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a înviat din moarte firea omenească, înălţând-o la cer, în sânul Sfintei Treimi.

Această îmbogăţire continuă a existenţei omului în Dumnezeu, nu înseamnă însă absorbţia firii umane în cea divină, ci sporirea marginilor ei prin harul îndumnezeitor, creşterea puterii sale de a primi şi de a folosi în tot mai largă măsură energiile divine necreate. Iar îndumnezeirea nu se opreşte niciodată, ea continuă la infinit, într-o comuniune de iubire tot mai luminoasă, mai fericită, cu Dumnezeu.

“De aceea cuvântătorii de Dumnezeu numesc nesfârşită şi lumina aceasta. Prin ea, când încetează orice putere de cunoaştere, Dumnezeu se face văzut sfinţilor, unindu-se prin puterea Duhului, ca Dumnezeu cu dumnezei şi fiind văzut de aceştia; căci prin împărtăşirea de Cel mai înalt se preschimbă şi ei spre ceea ce e mai înalt şi, ca să spunem cu Proorocul, <>, opresc orice lucrare a sufletului şi a trupului în aşa fel că nu se mai arată şi nu se mai vede prin ei decât numai Acela, fiind biruite însuşirile naturale de prisosinţa slavei; <> cum zice Apostolul (I Cor. 15, 28). Căci fiind fii ai mângâierii, vom fi şi fii ai lui Dumnezeu; <<şi ca îngerii lui Dumnezeu în cer, care pururea văd faţa Tatălui nostru cel din ceruri>> (Matei 18, 10; 22, 30), cum zice Domnul.”

4. Foloasele rugăciunii

Rugăciunea, în învăţătura Sfântului Grigorie Palama, ca în întreaga tradiţie ortodoxă, este cea dintâi între faptele bune săvârşite de om spre mântuire. Prin rugăciunea neîncetată gândul omului rămâne statornic în prezenţa şi comuniunea lui Dumnezeu. Rugăciunea este măsura vieţii duhovniceşti; ea este începutul vieţuirii virtuoase şi izvorul tuturor faptelor bune; ea este calea vieţii veşnice, a cunoaşterii lui Dumnezeu, căci prin ea vine harul Sfântului Duh care curăţă şi sfinţeşte toate cugetările şi simţurile spre împlinirea poruncilor lui Hristos.

Rugăciunea totuşi este un dar pe care Dumnezeu îl dă celui ce se roagă; Duhul Sfânt se face simţit în inima celui ce se roagă cu smerenie şi trezvie, în deplină ascultare faţă de un povăţuitor duhovnicesc, şi Duhul însuşi îl învaţă pe om rugăciunea neîncetată.

1. Rugăciunea este născută din iubirea lui Dumnezeu şi duce la o mai mare sporire şi spiritualizare a iubirii. Despătimirea, iluminarea şi îndumnezeirea sunt treptele desăvârşirii vieţii duhovniceşti în care rugăciunea neîncetată este polul principal. Ea susţine întreg efortul ascetic în vederea pocăinţei curate şi a stăpânirii simţurilor de către raţiune. Ea curăţă şi mintea de nălucirile pătimaşe şi o face receptivă iluminării și vederii dumnezeieşti.

“Cel ce îşi curăţă trupul său prin înfrânare, îşi face din mânie şi poftă izvor de virtuţi prin iubire dumnezeiască şi îşi prezintă mintea lui Dumnezeu, purificată prin rugăciune, acela dobândeşte şi vede în sine harul promis celor curaţi cu inima.”

2. De asemenea, sfinţirea trupului este tot efectul rugăciunii neîncetate care atrage pe Duhul Sfânt să Se sălăşluiască în întreaga fiinţă a omului.

“La cei ce şi-au înălţat mintea la Dumnezeu şi sufletul la poftirea Lui, se transferă şi trupul, se înalţă şi se bucură şi el de comuniunea cu Dumnezeu; devine şi el posesiune şi locaş al lui Dumnezeu.”

3. Dar rugăciunea sporeşte frica de Dumnezeu, păzindu-l pe om de păcat, şi progresiv se intensifică şi rugăciunea continuă şi îndurerată; din aceasta vine împăcarea cu Dumnezeu, iar frica se preface în iubire şi durerea rugăciunii în bucurie, răsărind în noi floarea iluminării din care răzbate ca un miros contemplarea tainelor lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

4. Însă pe măsura iluminării minţii în har şi a cunoaşterii prin vedere directă a slavei lui Hristos, dragostea şi căldura inimii cresc odată cu bucuria unirii cu Hristos în lumină. Rugăciunea devine curată şi simplă, plină de iubire şi de smerenie, şi urcă până la tronul lui Dumnezeu, păstrându-se în cupe de aur ca să fie tămâiat cu ea Domnul. Ea este retezată brusc sub lumina harului dumnezeiesc ce inundă mintea şi-o uneşte cu Dumnezeu în iubire deplină.

5. Foloasele rugăciunii nu sunt însă numai acestea: nepătimirea, vederea slavei dumnezeieşti şi îndumnezeirea omului, ci şi celelalte daruri şi harisme ale Duhului Sfânt prin care Dumnezeu lucrează în Biserică pentru întărirea comuniunii de iubire între credincioşi. Rugăciunea intimă personală este, astfel, creatoare de comuniune în Hristos între cei ce se roagă şi se bucură împreună cu El. În rugăciunea minţii se trăieşte comuniunea şi cu ceilalţi semeni; rugăciunea însăşi ne face transparenţi lui Dumnezeu şi semenilor prin fericitele ei roade: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23). Acestea sunt mărturiile rugăciunii neîncetate, ale liniştii şi ale odihnei în Hristos. Acestea sunt roadele Duhului Sfânt şi arvuna vieţii celei veşnice.

5. Concluzii

Din secolul al IV-lea până în prezent, tradiţia rugăciunii curate a făcut dovada unei continuităţi uimitoare în Răsăritul creştin. Biserica însăşi e într-o rugăciune neîncetată de la întemeierea ei, şi prin aceasta e unită cu Hristos, Capul şi Mirele ei. Practica isihastă nu e decât o trăire la scară personală a acestei uniri. Hristos, pe Care Îl caută înlăutrul inimii sale acela care se roagă, nu poate fi cu adevărat înlăuntrul lui decât în măsura în care, prin Sfintele Taine, el rămâne integrat în Trupul Bisericii. Rugăciunea lui Iisus, aşa cum a fost înţeleasă de sfinţii părinţi, nu înlocuieşte deci niciodată harul mântuitor al Sfintelor Taine; ea nu face decât să-l actualizeze în lucrare, printr-o relaţie tot mai conştientă cu Iisus Hristos, în lumina şi iubirea Lui.

Sfântul Grigorie Palama a dezvoltat în scrierile sale învăţătura isihastă susţinând că rugăciunea curată şi neîncetată este calea unirii cu Dumnezeu, a cunoaşterii şi iubirii Lui. Unirea omului cu Dumnezeu îl ridică pe om din hotarele firii căzute mai presus de fire şi-l face “părtaş dumnezeieştii firi” încă din această viaţă, într-un progres nesfârşit în Hristos. Lumina învierii lui Hristos se revarsă mereu mai bogat în inimile rugătoare, aducând bucuria duhovnicească a restaurării firii umane şi a îndumnezeirii ei. Sfântul Grigorie Palama a combătut învăţăturile greşite ale catolicismului, conform cărora Dumnezeu ar fi inaccesibil omului, retras într-o transcendenţă abstractă, deschisă doar intelectualilor; el a confirmat prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume şi în om prin energiile Sale necreate, posibilitatea unirii cu Dumnezeu prin rugăciune neîncetată şi iubire, accesibilă oricărui om. Rugăciunea însăşi, neîncetată în Biserica Ortodoxă, asigură continuitatea trăirii Evangheliei lui Hristos în spiritualitatea răsăriteană şi astăzi.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

[1] Pr. D. Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993

[2] Filocalia, vol. 7, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, trad. Pr. D. Stăniloae

[3] J. Meyendorff, Sfântul Grigorie Palama şi mistica ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995

[4] J. Meyendorff, Teologia Bizantină, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996

[5] Pr. D. Stăniloae, Ascetica şi Mistica Ortodoxă, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1993

Arhimandrit Mihail Stanciu

Sursa: http://patermihail.wordpress.com/2010/02/28/rugaciunea-la-sfantul-grigorie-palama-1296-1359/

sâmbătă, 27 februarie 2010

Părintele Arsenie Boca despre Antihrist. Chinurile cele de pe urmă vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor.



El e acela care va veni în numele său - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pământul. Căci acela va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împăraţilor pământului.

Creştinii, cu numele, din pricina înmulţirii fărădelegilor care sting duhul, aşa se vor slăbi la minte încât de frică, mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului "căci credinţa nu este a tuturora" (2 Tes 2,3). Viaţa lor, slăbănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mântuiască. "De aceea pentru că iubesc păcatul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice ca să dea crezământ minciunii, şi să cadă sub osândă (minciuni), toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îngăduit nedreptatea" (2 Tes 2,9-11).

Jidovii de odinioară, împinşi înăuntru de "acela", au răstignit pe Domnul înţepându-i călcâiul, şi nu i-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul, pogorându-se de pe cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe "acela" al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli, până în zilele celui mai desăvârşit Antihrist din vremea de apoi, când va propovădui Ilie, ca doară doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pământului prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i, răstignindu-i şi în tot felul omorându-i.

Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist - care nu se mulţumeşte cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora - nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din mintea şi din inima celui din urmă credincios rămas pe pământ, şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui, să-şi împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.

"Acela" nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând ... moartea lui Dumnezeu ... moartea învăţăturii Sale ... moartea creştinilor, ucenicilor Săi ... pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.

Chinurile cele de pe urmă, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea. Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început. Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei, până nu vor veni la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume.

Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricâţi vor rămâne, aceia trebuie să treacă, peste ceea ce ar trebui să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una.

Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întârzie, Doamne, până când? ...

Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticia şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul. Amin.

Petitie Europeana Pentru o Duminica Fara Lucru

Grupul conservator EPP din Parlamentul European a demarat o initiativa pentru declararea Duminicii ca zi de odihna in toata Uniunea Europeana. Pentru asta insa, si in conformitate cu Tratatul de la Lisabona, e nevoie de 1 milion de semnaturi din toate tarile membre ale Uniunii Europene.
Am fost solicitati sa promovam aceasta initiativa in Romania si o facem – cu multa placere. Este o initiativa buna, profamilie. Copiii si sotii au nevoie de o zi libera pentru a fi impreuna si au dreptul la a nu fi fortati sa lucreze Duminica. Copiii au dreptul sa petreaca o zi pe saptamina cu ambii parinti iar parintii la fel. Deasemenea multi dintre noi folosesc Duminica ca zi de inchinare alocata bisericii cu intreaga familie. Din nefericire presiunile din afara, de cele mai multe ori nejustificate, ne forteaza uneori sa compromitem aceasta valoare crestina si traditionala. Initiativa cauta sa rectifice aceasta problema. Protejarea Duminicii ca zi de odihna si de inchinare e un aspect important al identitatii noastre romane, crestine, si europene. Va rugam semnati petitia si dati-o mai departe.

Linkul petitiei e aici http://www.free-sunday.eu/en.

Textul e in engleza. Va atentionam, pentru a evita confuzia, ca in rubrica “mail” trebuie inserata adresa electronica.
Va multumim
Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

Isabela Vasiliu-Scraba: Cât de subversiv putea fi Noica*


«Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an apocaliptic m’am încumetat [eu, Lucian Blaga] să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată». Desprinsă din Prelegerea inaugurală din anul universitar 1940-1941 ţinută la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu (1) din cauza masacrării românilor din jumătatea de Ardeal primită de Horty de la Hitler, spusa lui Blaga s-a adeverit întocmai (2). E suficient să ne gândim la faima internaţională a lui Zevedei Barbu, fost secretar de redacţie al revistei sibiene “Saeculum”, după 1946 diplomat la Legaţia României de la Londra de unde îşi dă demsia în octombrie 1948. Peste ani el avea să devină autorul unor cărţi de referinţă în domeniul psiho-sociologiei: Development de la pensee dialectique (327p., Paris, 1947), Democracy and Dictatorship (Londra, 1956) şi Problems of historical psychology (Londra, 1960) în care analizează îndeaproape societatea ateniană din vremea lui Pericle, omul grec cuprins în cadrul social, politic şi intelectual pe care îl crează. Cu sprijinul lui Grigore Nandriş (3) Zevedei Barbu a fost profesor în Anglia, din 1953 la Universitatea din Glasgow, apoi în 1959 la Universitatea din Sussex, (iar din 1977 în Brazilia la UnB). Prin cărţile sale, Zevedei Barbu l-a influenţat pe Jean Pierre Vernant (4) care i-a preluat formula “back to the Greek” (v. Nicole Loraux, La tragedie d’Athene, Paris, Seuil, 2005).

Independent de întoarcerea la grecii antici preconizată de Zevedei Barbu(1914-1993), Noica s-a întors şi el la înţelepciunea antică. Întâi luând ore de greacă veche cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta şi care îşi luase ca şi acesta licenţa în limbi clasice în 1930. Rămas în ţară printre prieteni, dar - ca şi Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Alexandru Paleologu, Traian Herseni, C-tin Fântâneru, Blaga, Botta, Vasile Băncilă, etc. -, fără drept de semnătură, Noica dorea să afle prin anii cinzeci “înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Era însă preocupat şi de Goethe. Scrisese în domiciliul forţat de la Câmpulung şi un Anti-Goethe. Ba avea scrisă şi o carte despre Hegel, dialecticianul răstălmăcit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite. După anii de chinuri suferite în temniţa politică pentru felul eronat în care l-a hermeneutizat pe Hegel (5) într-un manuscris predat la unica editură bucureşteană ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logică. Aici s-a întors iarăşi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon. Pe urmă a putut se întoarcă şi la gândirea filosofică românească, aşa cum apăruse ea în momentul de graţie în care Mircea Vulcănescu îşi publicase Dimensiunea românască a existenţei (martie, 1944).

In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinţei. După 34 de ani de la îndepărtarea forţată a filosofului dublat de un economist de geniu, C-tin Noica îi aducea în discuţie gândirea, desigur fără a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale lui Mircea Vulcănescu. În marginea acestora Alexandru Dragomir argumentase ideea că opera unui gînditor “nu are o singură dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final că “Vulcănescu era copleşitor” (ibid.).

La Noica, evocarea Dimensiunii româneşti a existenţei, “cea mai substanţială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însuşi titlul ales. Dacă la Mircea Vulcănescu raportarea omului la transcendenţă –din perspectivă românească – luase înfăţişarea unei dialectici a participării cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaţiei, Noica apasă pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinţei. Astfel, cei de la cenzură au putut crede că filosoful supravegheat la Păltiniş n-a ieşit din cadrele ideologiei materialiste, că el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului ştiinţific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implică orice act religios. In capul lor, problema ontologică, sau problematica fiinţei nu depăşea aspectul interpretării imanentiste a existenţei materiale a omului şi a lumii de care se ocupă cu mult succes ştiinţa şi tehnica de ultimă oră.

De fapt, ancorarea lui Noica într-o viziune creştină asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii. Presupusa imanenţă a problematicii fiinţei e anulată din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubeşte. Or, în credinţa creştină iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, şi nu din indiferenţă la soarta omenească, Dumnezeu s-a făcut om. Relaţia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmaţia explicită că fiinţa la români ar fi “întru” (în şi înspre, adică participând şi năzuind către altceva decât materialitatea proprie şi materialitatea lumii). Cu găselniţa acestui “întru”, de care era pe bună dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca şi Mircea Vulcănescu) la ideea de sorginte medievală după care participarea la Divin are niveluri şi intensităţi diferite.

Pe urmele lui Vulcănescu el va evidenţia aportul adus de câteva cuvinte româneşti la problematica fiinţei. Demersul ambilor s-a situat în descendenţă heideggeriană. Interesant este că şi filosoful de la Freiburg im Briesgau urmărea cu interes gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Nae Ionescu, Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzăr, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Sorin Pavel, Octvian Nistor, George Uscătescu, Vintilă Horia, etc.). In timpul războiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce părere au Latinii? (adică Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprişan, etc.), fiind un perfect cunoscător al limbii latine (făcuse studii teologice şi un doctorat în gândirea medievală). Mai putea avea acces şi la tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germană, lucrări interzise în comunism, care nici până azi n-au fost editate în româneşte. Heidegger se pare că era la curent şi cu revista de filosofie scoasă de Blaga, procurată prin Walter Biemel (6). De Mircea Vulcănescu aflase cu siguranţă de la Constantin Amăriuţei. Acesta povestea cum marele Heidegger notase şcolăreşte interpretarea vulcănesciană a termenului de “aevea” pe care i-a relatat-o Amariuţei cu ocazia unei vizite (v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti: Jurnalul literar, 2003). In studiul nostru Constantin Oprişan, un discipol necunoscut al lui Heidegger (rev. “Rost”, an VI, nr.70, dec. 2008, p.25-30) semnalasem cum la vremea când bătrânul filozof era atacat la Paris şi omagierea sa fusese interzisă la Sorbona(7), se formase un fel de zid românesc din foştii săi studenţi care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat în Castelul de la Cerisy la Salle.

Petre Ţuţea spunea că în închisoare, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a putut supravieţui. Părintele călugăr Arsenie Boca, şi el martir al închisorilor comuniste, spunea mai explicit că la schingiuiri, doar prima lovitură o simte deţinutul politic: restul le suportă Dumnezeu. Atât Ţutea (devenit gânditor creştin) cât şi Noica au supravieţuit. Surprins la un moment dat că citeşte Biblia, filosoful de la Păltiniş a improvizat o scuză de toată frumuseţea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar lecţiile. S-ar documenta. Să nu apară nepregătit în faţa fiului său pe care nu-l mai văzuse de când acesta era elev. Pentru că între timp, Răzvan al său plecat în Anglia devenise călugărul Rafail. Cum discute el cu Rafail, dacă nu pune mâna pe cartea interzisă de ideologii materialişti?

Note:

1.v. L.Blaga, Curs de filosofia religiei. 1940-1941; text stabilit de Dorly Blaga (Alba Iulia: Fronde, 1994, p.7). Din cauza masacrelor şi a terorii dezlănţuite pe teritoriul românesc alipit Ungariei (sept. 1940 – oct. 1944) prin Dictatul de la Viena, 200000 de români s-au refugiat în România şi 280000 au fost expulzati cu de-a sila din Transilvania de Nord. Mulţi dintre românii rămaşi au fost aruncaţi de administraţia maghiară în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău, Priscop-Landany şi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare împreună cu steagul românesc, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minţilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea în celule pentru o moarte lentă, violarea si injunghiarea femeilor tinere, măcelărirea copiilor, femeilor insarcinate si bătrânilor, masacrele în masă cu focuri de mitralieră au totalizat 19040 de atrocităţi în judeţele Bihor (3598), Ciuc (538), Cluj (6256), Maramureş (284), Mureş (2534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1216), Salajs (1880), Someş (1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Bucureşti, Ed. Politică, 1985 si Almanahul Steaua, Cluj, 1985). La aceste acţiuni de purificare etnică a teritoriului ocupat din străvechime de români s-au adaugat evacuarea administrativă a 60000 de români trimişi de unguri în “lagăre de muncă” , de unde s-au reîntors 8000 de români, precum si trimiterea românilor pe linia întâi a frontului, ceea ce a dus la “100000 de victime în cazul armatei a 2-a maghiare la cotul Donului” (v. Mircea Tudoran, în Jurnalul literar noiembrie-decembrie, 2003, p 16).

2. O dovadă (dintre multe altele) a viitorului de natură spirtuală rezervat românilor după 1941 o reprezintă prestigiile europene (si ades academice) ale atâtor scriitori exilaţi după 1945, de care decenii la rând cei din ţară n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Horia Stamatu, Emil Cioran, Vintilă Horia, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, V. Ierunca, C-tin Amariutei, Eugen Ionescu, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, D. Găzdaru, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Oct. Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu, Ion Omescu si multi, multi altii. În ţară, sub atentă urmărire sovietică, cultura românească trebuia extirpată, trimisă după gratii, interzisă, arsă, mutilată prin cenzură, trecută la fonduri secrete, sau în subsoluri umede, ori în depozite de cărţi necatalogate, de existenţa cărora ştiau foarte puţini. In locul valorilor validate de timp, după 23 august 1944 s-a instituit oficial dominaţia non-valorii si selecţia inversă, adică promovarea si mediatizarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase. Această tactică a ne-prietenilor noştri, folosiţi de ocupantul sovietic pentru consolidarea stăpânirii, a luat un nou avânt după abolirea comunismului în decembrie 1989 si incendierea Bibliotecii Universitare căreia spre sfârşitul vieţii Mircea Eliade îi donase un important fond de carte. Tactica este divulgată de amploarea şi mediatizarea fără preget a calomniilor la adresa lui Nae Ionescu, “cel mai influent gânditor român” (Edmond Nicolau) precum si de perseverenţa atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase, folosind termeni improprii, satanizaţi vreme de peste şase decenii) îndreptate împotriva lui Mircea Eliade. Zevedei Barbu (1914-1993) numea «război total» dominaţia politică totală a unor minoritari asupra instituţiilor sociale ale unui stat (guvernarea, mass-media, academia si învăţământul de toate gradele) într-o ţară precum România, populată în mod majoritar de o singură etnie. După ultimul recensământ, România are o populaţie românească de 90%. Dominaţia politică (din august 1948 de când Ana Pauker a înfiinţat Securitatea aservită KGB-ului si până astăzi) a minoritarilor preferaţi de Stalin poate fi uşor constatată şi din faptul că televiziunile “române”, numite «naţionale», vorbesc de aproape două decenii, până la saţietate, de cele 14 minorităţi, «omiţând» de fiecare dată să specifice că minorităţile luate la un loc reprezintă doar 10% din populaţia ţării, in cele 10 procente fiind cuprinsă si minoritatea maghiară de 6%. In Istoria lui M.Roller, scrisă în 1947 la comanda ocupantului sovietic, România era considerată “stat multinaţional”. Fără cuvenitele specificări, din 1990 încoace de fapt se încearcă fixarea ideii lipsită de bază reală că azi România este un stat multinaţional, pentru că în 10% din populaţia sa se găsesc 14 etnii diferite, din care minoritatea maghiară are cca 1,5 milioane de locuitori (din 23 de milioane de cetăţeni români). Statutul “multinaţional” a fost indirect consfinţit prin legea de introducere a limbii maghiare ca a doua limbă din România.

3.v. scrisoarea lui Zevedei Barbu din 1 oct. 1948 în Corespondenţa emisă şi primită de Grigore Nandriş. 1946-1967, Ed. Vestala, 2000, p.24-24.

4. v. traducerea din 1995 (Bucureşti, Ed. Meridiane) făcută de Zoe Petre şi Andrei Niculescu: Jean Pierre Vernant, Mit şi gândire la Greci (ed. I-a, 1965).

5. Constantin Noica a fost arestat în 1958 după ce, în calitate de redactor la ESPLA, Zigu Ornea a dat pe ascuns Securităţii manuscrisul lui Noica publicat în formă cenzurată în 1980 sub titlul:Povestiri despre om - după o carte a lui Hegel. A se vedea: Noica în vizorul Securităţii, documente din Arhiva CNSAS publicate în rev. Ovservatorul cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; precum şi nota 2 din articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl.Ion Papuc, în rev. Origini/ Romanian roots, vol.XIV, nr.1-2-3 (139-140), 2009, p.112-114.

6. In 1970, evocându-l pe Lucian Blaga din perioada refugiului universităţii clujene la Sibiu, Ion Negoiţescu spunea că Biemel i-a transmis lui Blaga impresia lui Heidegger după citirea revistei Saeculum. Filozoful din Freiburg “s-a arătat extrem de încântat că în România (…) apare o revistă de filozofie atât de interesantă, atât de vie, atât de actuală”(Ileana Corbea-N. Florescu, Convorbiri prin timp, Bucureşti: Societatea Română de Radiodifuziune, 2003, pp.264-264).

7. Indicaţiile de marginalizare a filozofului Martin Heidegger erau respectate si după Cortina de fier. Pentru că a publicat în primul număr al revistei Echinox (1969) un text de Heidegger, studentul Eugen Uricariu a fost înlăturat din postul de redactor sef al revistei şi înlocuit prin tânărul asistent Ion Pop (v.interviul cu scriitorul Ion Pop în rev. Bucovina literară, Nr.8-9/ 222-223, aug.-sept.2009). Din 1969 exilatul Octavian Vuia, fost student al lui Heidegger 6 semestre, pusese la cale tipărirea unui volum de “omagiu românesc”, intitulat Symposion Heidegger (1971). De ideile lui Octavian Vuia care nu treceau Cortina de fier decât spre a ajunge în fondurile secrete ale Bibliotecii Academiei RSR, s-a ocupat ideologul Henry Wald (Elemente de epistemologie generală, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, pp.153-154), adevăratul mentor al lui Liiceanu, care-i reproduce după 37 de ani atitudinea critică (v. Prefaţa la Alexandru Dragomir, Crase banalităţi metafizice, Bucureşti, Humanitas, 2004, precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate: Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia: Star Tipp, 2004).

*Eseul Cât de subversiv putea fi Noica a fost cuprins în revista “Meandre”, 1-2/22-23, 2009, ISSN 1454-4253, sub genericul “Centenar Noica”, pp.80-81. Citit două treimi, articolul i s-a părut “foarte interesant şi instructiv” fostului ziarist de la Scânteia, C. Stănescu, cum a notat el pe 10 februarie 2010 în articolul Povestiri despre Noica postat în revista “Cultura” scoasă de Fundaţia Culturală Română, Nr.55/2009 (259). Fiind un admirator al lui Wass Albert, condamnat pentru crime împotriva românilor în timpul alipirii nord-vestului Transilvaniei la Ungaria (1940-1944), Costel Stănescu n-a mai putut citi şi ultima treime împreună cu notele, pretextând că s-a împotmolit de o frază a lui Noica din Sentimentul românesc al fiinţei. La articolul său intitulat Povestiri despre Noica am scris pe 10 febr. 2010 un comentariu în care specificasem că la data arestării lui Noica, sef al cenzurii fusese Ion Ianoşi. Comentariul meu a rezistat o săptămână la rubrica de Recent comments, la care se ajungea însă indirect, deschizând alt articol semnat de Costel Stănescu (n.1938), articolul comentat de mine fiind scos de pe lista sa de articole. Pe 11 februarie, a doua zi după ce-am scris comentariul (pentru restabilirea adevărului mutilat de C. Stănescu spre a putea face nişte observaţii folosind un şablon nepotrivit) webmasterul Nicu Ilie îşi cerea scuze că “site-ul a luat-o razna”. Pe 12 februarie site-ul şi-a “revenit”, dar nu complet, fiindcă numărul 55/2009 (259) din 10 februarie al revistei-on line cuprinzând Povestirile despre Noica a disparut fără urmă.

Redăm mai jos comentariul care a făcut ca site-ul revistei Cultura scoasă de Fundaţia Culturală Română “să o ia razna”:

“Folosiţi trucuri ieftine: (1) vă faceţi a nu vedea cartea La tragedie d’Athene (Paris, Seuil, 2005) în care Loraux afirmă că Jean Pierre Vernant a fost influenţat de Zevedei Barbu de la care a preluat formula “back to the Greek”. Existenţa acestei trimiteri anulează o acuzaţie stupidă de protocronism şi nişte ghilimele răutăcioase. (2) Eu nu ştiu nici de ce şi nici de cine a fost arestat Noica. Poate numiţi Dvs [d-le C. Stănescu] capii Securităţii şi ministrul de interne din 1958. Doar pe cenzorul de la cultură vi-l spun eu: Ion Ianoşi. (3) Cuvintele lui Noica sînt următoarele: “sporul adus de câteva cuvinte româneşti în problematica fiinţei”. Sporul= a aduce ceva în plus. Aport= contribuţie într-o acţiune comună. Unde-i diferenţa?” (Isabela Vasiliu-Scraba, 10 febr. 2009, comentariu sub articolul: C. Stănescu, Povestiri despre Noica, în secţiunea “Cultura literară” a revistei on-line “Cultura” editată de Fundaţia Culturală Română, nr.55/2009 (259), miercuri 10 februarie 2010).

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

vineri, 26 februarie 2010

Dr. Rareş Simu, medic specialist în imunologie clinică şi alergologie: "Vaccinarea are efecte negative chiar şi asupra unui sistem imunitar sănătos".

Toata lumea stie de vaccinare. Din copilarie si pana la batranete suntem somati, sistematic, sa ne lasam injectati. Contra gripei, a tetanosului, a hepatitei, contra... contra... Acceptata de medicina oficiala si mediatizata intens, de la o vreme, apar si semnele de avertisment legate de vaccinare. De obicei, se prezinta numai avantajele vaccinarii si se trec cu vederea sau se minimalizeaza efectele adverse ale vaccinurilor de orice fel. Chiar si printre medici, putini sunt cei care au in vedere aceste aspecte. Intrucat si in revista noastra s-a iscat o discutie pe aceasta tema, ne-am hotarat sa abordam problema vaccinurilor cu un specialist: d-l dr. Rares Simu, imunolog cu mare experienta in lumea virusilor.

"Fiecare pacient ar trebui examinat foarte bine inainte de
vaccinare, ceea ce nu este posibil atunci cand se fac vaccinari pe "banda rulanta""

- Desi vaccinurile se bucura de o reputatie nepatata si au avut, de-a lungul timpului, o importanta de netagaduit pentru sanatatea omenirii, de la o vreme incoace eficienta lor este pusa la indoiala, chiar de catre specialisti. Dvs. in ce tabara sunteti?

- Sincer sa fiu, fac parte din categoria scepticilor, bazandu-ma pe o serie de informatii medicale si pe rezultatele cercetarilor specialistilor din lumea intreaga, care au observat ca nu intotdeauna un vaccin ne poate fi de folos, ci dimpotriva... De altfel, in practica medicala am intalnit numeroase cazuri in care vaccinurile au facut mai mult rau decat bine pacientilor.

- Sa incepem ca in abecedar. Cum actioneaza un vaccin asupra organismului uman?

- In esenta, vaccinarea influenteaza un sistem vital al organismului - sistemul imunitar. Acesta este implicat in organizarea rezistentei impotriva agresiunilor, atat din exteriorul, cat si din interiorul organismului. Atunci cand acesta este dereglat, apar afectiuni grave. Chiar una dintre bolile grave a carei frecventa este din ce in ce mai mare - cancerul - are printre cauze proasta functionare a sistemului imunitar. Mecanismul prin care actioneaza un vaccin este destul de usor de inteles. Se introduce in organism un microb (inactiv), un extract dintr-un microb sau o substanta care seamana ca structura cu un microb. Toate acestea produc o reactie imunitara de aparare, respectiv stimuleaza sistemul imunitar sa produca anticorpi, capabili sa distruga acel microb. Aceasta reactie ramane in memoria organismului, astfel incat, la urmatorul contact cu microbul respectiv, sistemul imunitar il recunoaste rapid si il elimina, fara sa mai apara boala, pe care acesta ar genera-o in mod normal. Trebuie sa remarcam insa doua aspecte importante. In primul rand, reactia de aparare este specifica - apare doar la microbul pentru care a fost creat vaccinul, nu si la alti microbi. In al doilea rand, vaccinarea este eficienta doar inainte de instalarea unei afectiuni, nu si dupa aceea!

Vaccinurile intre "DA" si "NU" - Dr. Rares Simu, medic specialist in imunologie clinica si alergologie

- Nimic negativ pana acum. De unde ideea ca vaccinurile pot fi periculoase?


- Va voi explica imediat. Pentru producerea vaccinurilor, se utilizeaza medii de cultura cu embrioni de pui de gaina (din oua) sau cu celule provenite de la animale (de exemplu, creier de maimuta!). Tocmai aceste medii de cultura reprezinta un risc, pentru ca celulele respective nu se pot steriliza intotdeauna si, pe langa vaccin, se poate introduce in organism un microb potential daunator pentru om. Dupa unii cercetatori, chiar aceasta este originea bolii secolului - SIDA! Sa ne oprim putin si asupra principalelor contraindicatii ale vaccinarii, recomandate chiar de catre producatori: sensibilizarea sau alergia la unul dintre componentele vaccinului sau la mediul pe care a fost creat. O alta contraindicatie este reprezentata de o afectiune acuta, mai ales febrila, pe care pacientul o are in momentul vaccinarii. Aceasta stare nu este intotdeauna luata in seama si poate fi una dintre cauzele reactiilor postvaccinale. In acest sens, fiecare pacient ar trebui examinat foarte bine inainte de vaccinare, ceea ce nu este posibil atunci cand se fac vaccinari pe "banda rulanta".

"La toti pacientii cu boli autoimune, vaccinarea este interzisa"

- Exista boli anumite care ridica probleme?

- Da, exista. Una din principalele contraindicatii ale vaccinarii o reprezinta prezenta unei boli autoimune. Aici este o mare problema. Bolile autoimune, printre care amintesc lupusul eritematos, sclerodermia, dermatomiozita, poliartrita reumatoida, tiroidita autoimuna, hepatitele autoimune, diabetul zaharat de tip I au o evolutie grava si sunt intotdeauna agravate de vaccinare. Atunci cand pacientul stie ca are o boala autoimuna, lucrurile sunt simple; daca medicul care face vaccinarea respecta protocolul si intreaba pacientul de eventuale boli cronice, poate sa opreasca administrarea vaccinului. Dar cand aceste boli nu sunt diagnosticate, apar adevaratele pericole ale vaccinarilor. Sunt multi pacienti care stiu ca au anumite probleme, urmeaza un tratament, dar medicul curant nu a diagnosticat boala autoimuna. Sa va dau cateva exemple din cazuistica personala. In ultimii ani, se prezinta la cabinet din ce in ce mai multe paciente care au anumite probleme: eruptii, dureri de cap, palpitatii, stari depresive sau probleme ginecologice, inclusiv sterilitate. Oricare din aceste probleme sunt tratate separat - fie de dermatolog, fie de psihiatru, fie de ginecolog. In cel mai bun caz, pacienta ajunge la endocrinolog, si acesta stabileste ca este o dereglare tiroidiana. Dincolo de acest diagnostic, sunt putini cei care cauta si cauza autoimuna a dereglarii tiroidiene, care este din ce in ce mai frecventa. Cel putin una din trei femei cu probleme de acest tip are, de fapt, o afectiune tiroidiana autoimuna. Mai mult, boala poate sa evolueze cu un nivel al hormonilor tiroidieni in limite normale, iar atunci nici macar medicul endocrinolog nu o poate diagnostica. La aceste paciente, orice vaccin (chiar si "banalul" vaccin antigripal) poate avea efecte foarte grave. Iata un exemplu concret in care vaccinarea este strict contraindicata si, totusi, ea se efectueaza!

Vaccinurile intre "DA" si "NU" - Dr. Rares Simu, medic specialist in imunologie clinica si alergologie

Nu degeaba le e frica copiilor de injectii!

Am intalnit si pacienti cu probleme hepatice (transaminaze foarte crescute), dar la care nu se detecta nici un virus hepatitic. Acesti pacienti erau considerati bolnavi de steatoza hepatica. In momentul in care le recomandam anumite analize pentru etiologia autoimuna a hepatitei, la un procent important, acestea se dovedeau pozitive, deci aveau de fapt o hepatita cronica autoimuna. Vaccinarea poate avea urmari grave si la acesti pacienti, dar ei nici nu stiau ca ar putea avea o contraindicatie de vaccinare.
In majoritatea cazurilor, bolile autoimune se dezvolta in timp. Pacientii acuza diverse simptome care nu sunt sugestive pentru un diagnostic. Mai mult de jumatate din pacientii care s-au prezentat pentru o alergie (respiratorie sau cutanata) aveau de fapt o dereglare autoimuna care inca nu era total instalata, in consecinta fiind greu de diagnosticat. Acesti pacienti pot avea perioade cand nu se poate evidentia nici o anomalie autoimuna, urmate de perioade cand se evidentiaza aceste anomalii prin analize de sange. La toti acesti pacienti, vaccinarea este contraindicata; totusi, ei fac vaccinuri, in necunostinta de cauza.
Din aceste exemple putem trage doua concluzii. Exista din ce in ce mai multi pacienti cu diverse probleme de autoimunitate, care nu stiu de acestea si care nu ar trebui sa faca nici un fel de vaccin. A doua concluzie ar fi aceea ca nu trebuie facut un vaccin, doar daca nu exista contraindicatii, pentru ca o parte din acestea pot sa scape medicului! Vaccinarea trebuie facuta numai in functie de indicatii.

"In ultima perioada, nu se mai tine cont de indicatiile efectuarii unui vaccin, ci se merge pe vaccinarea in masa"

- In acest caz, de ce mai au loc aceste campanii de vaccinare, pe care le impune cu atata reclama Ministerul Sanatatii?

- Pur si simplu, pentru ca trebuie facute. Sunt bani multi in joc, sume uriase, poate si comisioane procentuale... In ultima perioada, nu se mai tine cont de indicatiile efectuarii unui vaccin, ci se merge pe vaccinarea in masa. Or, vaccinarea reprezinta o metoda de tratament profilactic si admistrarea ar trebui sa se faca, la fel ca la orice medicament, bazandu-se pe niste indicatii. De exemplu, un copil sau un tanar sanatos, fara alte probleme, nu are nevoie de nici un vaccin antigripal, pentru ca sistemul sau imunitar este capabil sa faca fata unei raceli. Indicatia, in acest caz, ar fi pentru cei care au imunitatea scazuta (persoanele varstnice sau cei care sufera de boli cronice), din motive care pot fi obiectivate prin analize.

- Se pare ca incidenta cazurilor de gripa este mai mare in randul persoanelor vaccinate antigripal. Cum de se intampla acest paradox?

- Vaccinul antigripal se prepara pe baza unor presupuneri. Printr-un studiu statistic, se aproximeaza care vor fi tulpinile de virusi ce s-ar putea dezvolta mai mult in viitorul sezon rece, si aceste tulpini sunt inglobate in vaccinul antigripal. Rezistenta organismului este asigurata doar la acele tipuri de virusi. Daca se dezvolta si alte tulpini virale (ceea ce este foarte probabil), acestea isi pot face "treaba", chiar mai bine decat in absenta vaccinului. Aceasta este una dintre explicatiile pentru care, in fiecare an, numarul celor care fac viroze respiratorii este din ce in ce mai mare, chiar daca si dozele de vaccin antigripal utilizate sunt din ce in ce mai mari.

- La fel se intampla si in cazul vaccinurilor destinate exclusiv anumitor virusi, cum ar fi cel al hepatitei B sau HPV?

- Vaccinarea pentru virusul hepatitic B se face automat la toti nou nascutii, in maternitate. Aceasta vaccinare ar trebui sa se faca doar in cazuri bine indicate, la cei care sunt expusi unui risc mai mare de infectare cu virusul B, si nu la toata lumea, nicidecum la copii. Ca o paranteza, trebuie spus ca sub 20% din infectiile acute cu virus B se cronicizeaza, ceea ce inseamna ca o persoana cu un sistem imunitar echilibrat elimina virusul fara nici un vaccin.
La fel este cazul cu vaccinarea impotriva Human Papilloma Virus (HPV), care este intens mediatizata si se intentioneaza sa se introduca la toate fetitele, de la varsta de 11-12 ani. Este bine sa se stie ca nici in acest caz nu se respecta principiul indicatiei. Virusul este asociat cu cancerul de col uterin si de aceea vaccinul respectiv este prezentat ca un vaccin anticancer de col uterin. Nimic mai fals! In primul rand, acest virus reprezinta doar un factor de risc pentru cancerul de col uterin si nu cauza lui. Exista cazuri de cancer de col, in care nu s-a detectat prezenta acestui virus. In al doilea rand, procentul de evolutie spre cancer a unei infectii HPV este foarte mic, majoritatea infectiilor fiind eliminate intr-un interval de 2-3 ani, chiar in absenta oricarui tratament. Acesta este un alt argument in favoarea ideii ca un sistem imunitar echilibrat poate face fata si acestui tip de virus. Pe de alta parte, vaccinul contine doar cateva tipuri de HPV, cele mai frecvent asociate cu cancerul de col uterin. Dar exista zeci de tipuri de HPV si este posibil ca peste o vreme sa se descopere ca si alte tulpini ale virusului sunt asociate cu cancerul, si atunci va urma un nou vaccin, apoi un altul si altul... Pe de alta parte, infectia cu acest virus se transmite in principal pe cale sexuala. Este adevarat ca exista si alte posibilitati de contaminare, dar tipurile pentru care exista vaccinul se transmit mai ales pe cale sexuala. Or, nu este logic sa faci un asemenea vaccin la fetite care inca nu si-au inceput viata sexuala. Se presupune ca prin vaccin se obtine o imunitate pe termen lung, dar trebuie avut in vedere faptul ca vaccinul nu este utilizat de mult timp pe scara larga, deci nu se stie care va fi, de fapt, perioada pentru care asigura protectie. La fel a fost si cazul vaccinului impotriva hepatitei B. In momentul in care s-a utilizat pe scara larga, s-a constatat ca perioada de protectie nu este asa de lunga cum se preconiza. Si mai exista un neajuns. Vaccinarea are efecte negative si asupra unui sistem imunitar sanatos. Fiecare vaccin care este administrat reprezinta de fapt un stimul puternic pentru organism, pentru sistemul imunitar, in mod special. Dupa fiecare asemenea stimul, el face eforturi ca sa-si adapteze mecanismele de aparare la microbul respectiv. In momentul in care se face un alt vaccin, apare un nou stimul care actioneaza asupra imunitatii. Cu cat sunt mai multi asemenea stimuli si cu cat sunt administrati de la o varsta mai tanara, cand imunitatea nu este bine definitivata, cu atat creste riscul ca sistemul imunitar sa nu mai faca fata si sa cedeze. Pentru a face o comparatie plastica, putem spune ca lucrurile se petrec similar cu un material elastic care este supus constant unor socuri. La inceput, acest material face fata socurilor, dar daca acestea se tot repeta, isi pierde elesticitatea si chiar se poate rupe.

"Toate vaccinurile contin aluminiu si mercur, substante foarte daunatoare pentru organismul uman"

- Statisticile medicale ce spun? Justifica sau nu utilitatea vaccinurilor?

- In ultimii ani se constata in toate statisticile medicale o crestere alarmanta atat a bolilor alergice, cat si a bolilor autoimune si a cancerului. Din experienta personala pot spune ca in ultimul an, de exemplu, s-a triplat numarul de cazuri de cancer care vin la consultatie.

Vaccinurile intre "DA" si "NU" - Dr. Rares Simu, medic specialist in imunologie clinica si alergologie

Mercur, aluminiu: intepatura e o gluma, pe langa efect

In cazul pacientilor cu alergii (atat alimentare cat si respiratorii) sau cu boli autoimune (tiroidita, lupus, poliartrita reumatoida, sclerodermie, sindrom antifosfolipidic), numarul lor este si mai mare. Medicii incearca sa explice aceste statistici prin factori de mediu (poluare), stres, alimentatie gresita etc. Sigur, toate acestea contribuie la declansarea bolilor, dar, in opinia mea, un rol important il au vaccinarile in exces. Prin vaccinare se obtine o reactie specifica "artificiala" din partea sistemului imunitar. Este ca si in cazul unui atlet de performanta care isi antreneaza doar un grup muscular. Sa zicem ca un aruncator cu sulita isi antreneaza doar muschii bratului cu care arunca sulita si, mai mult, isi si injecteaza in acestia niste substante (dopante) care sa-i creasca masa musculara. Sigur ca el va arunca foarte bine sulita cu mana respectiva, dar daca va trebui sa faca alt sport, in care sunt solicitati alti muschi, nu va putea face fata deloc. Mai mult, substantele pe care si le-a injectat in muschi se absorb in sange si au efecte negative asupra intregului organism. La fel se petrec lucrurile si in cazul vaccinarii. Se obtine rezistenta pentru boala respectiva, dar cand organismul trebuie sa faca fata unui alt microb, nu este pregatit. Mai mult, pot sa apara efecte negative asupra intregului organism - cazul bolilor alergice sau a bolilor autoimune. Si ca si cand raul n-ar fi destul de mare, in vaccin exista si substante legate de mediul de cultura, dar si substante necesare pentru stabilizarea si conservarea acestuia. Va pot exemplifica cu cateva date mai putin cunoscute, despre "istoria" gafelor din domeniul vaccinurilor. In 1954, dr. bacteriolog Eddy Bernice a descoperit virusuri simiene (de la maimuta) in vaccinul anti-polio inactivat (presupus a fi steril!) realizat de dr. Jonas Salk. Dr. John Martin, profesor de patologie la Universitatea California de Sud, a fost angajat in perioada 1976-1980 la Laboratorul de oncologie virala a Biroului de Stiinte Biologice al FDA (Agentia Federala a Medicamentelor) din SUA. In decursul activitatii sale acolo, a identificat ADN strain in vaccinul anti-polio, ceea ce sugera o contaminare serioasa. Mai tarziu, dr. Martin a constatat ca toate cele 11 maimute verzi africane (pe care se producea vaccinul anti-polio) prezentau un virus citomegalic simian. Cei care realizau vaccinul stiau acest lucru, dar Biroul de Stiinte Biologice a decis ca productia de vaccin contaminat sa continue. Dr. Martin a identificat anumite virusuri, numite "clandestine", la pacientii cu sindromul oboselii cronice, descoperind ca unele dintre aceste virusuri clandestine isi au originea in tipul de virus citomegalic simian, al maimutelor verzi africane - virus despre care el atentionase ca este prezent in vaccinul anti-polio. In tot acest timp, fusesera vaccinati cateva milioane de copii!
Pe langa contaminarile virale sau bacteriene, vaccinurile contin si multe substante toxice, care se introduc pentru a preveni infectarea lor cu bacterii sau pentru a le creste performantele. Printre aceste substante se afla mercurul, formaldehida si aluminiul, substante foarte daunatoare pentru organismul uman, chiar si in doze mici. Se stie ca mercurul este toxic pentru sistemul nervos. In ultimii 10 ani, numarul de copii autisti a crescut de aproape cinci ori in SUA. Aceasta crestere brusca a survenit dupa introducerea vaccinului anti-varicela, pojar si rubeola, in 1975. Exista un caz celebru in SUA care a condus la un proces rasunator si care a fost urmat de cercetari amanuntite asupra toxicitatii vaccinurilor, multe dintre cele care se foloseau atunci fiind oprite de la comercializare. Unui copil i s-au administrat vaccinuri pentru 9 boli intr-o zi. Vaccinarea a fost urmata de instalarea autismului. Copilul primise o doza de mercur de 41 de ori mai mare decat cea care in mod normal poate afecta organismul!... O noua boala, numita miofasceita macrofagica, determina dureri in muschi, oase si articulatii. Toate persoanele cu aceasta boala au fost injectate cu vaccinuri care contineau aluminiu. Depozitele de aluminiu sunt capabile sa ramana ca reziduuri iritante in tesuturi si sa perturbe sistemul imunitar si sistemul nervos, pe tot parcursul vietii. Or, toate vaccinurile contin aluminiu si mercur. Aceste metale par sa joace un rol important si in etiologia bolii Alzheimer.

"Exista situatii cand vaccinarea este necesara si chiar obligatorie. Dar de aici si pana la "moda" vaccinarii, este cale lunga..."

- In concluzie, nu ne mai vaccinam niciodata de-acum inainte?

- Toate aceste date nu trebuie sa ne faca sa negam orice beneficiu al vaccinarii. Exista situatii cand vaccinarea este necesara si chiar obligatorie (antirabica sau antitetanos). Dar de aici si pana la "moda" vaccinarii, este cale lunga...
Totusi, cateva concluzii sunt necesare: * Atunci cand ne hotaram sa facem un vaccin, trebuie sa avem in primul rand in vedere indicatiile, sa stim daca ne este intr-adevar necesar acel vaccin sau nu. * Pasul urmator este reprezentat de contraindicatiile vaccinarii. Trebuie sa ne cunoastem foarte bine starea de sanatate si de aceea este salutar un control medical amanuntit, inainte de fiecare vaccin. * Este bine sa luam in calcul impactul negativ pe care fiecare nou vaccin il are asupra sistemului imunitar. Subliniez inca o data cresterea alarmanta a cazurilor de boli alergice, boli autoimune, cancere, care toate au ca punct comun dereglarea sistemului imunitar. Aceasta crestere este in directa corelatie cu numarul de vaccinuri administrate pe parcursul vietii. De aceea, este necesar sa evitam administrarea oricarui vaccin care nu este vital pentru sanatatea noastra. Aici ma refer la toate aceste vaccinuri de ultima ora, insuficient testate in timp (aprecierea efectelor pe o perioada indelungata), sau a caror eficienta este cel putin indoielnica (cazul vaccinului antigripal).
Vaccinurile intre "DA" si "NU" - Dr. Rares Simu, medic specialist in imunologie clinica si alergologie

Pentru varstnici, vaccinul este, adesea, obligatoriu

- Ce alternative propuneti?

- Exista cai de evitare a acestor vaccinuri: intarirea si echilibrarea sistemului imunitar in ansamblu, nu pe bucatele. In aceasta directie, tratamentele fitoterapice si homeopatia ofera suficiente alternative naturale. Daca aceste tratamente sunt eficiente pentru corectarea si vindecarea unor boli autoimune grave sau a alergiilor, atunci cu siguranta sunt eficiente si pentru asigurarea imunitatii impotriva majoritatii afectiunilor infectioase.
Vaccinarea copiaza, de fapt, principiul de baza al homeopatiei. Se considera ca o boala poate fi vindecata de ceea ce o produce - similia similibus curantur. Si atunci, de ce sa folosesti copia, cand poti sa ai originalul?

Florentin Popa
Formula As