Zilele acestea a iesit de sub tipare o noua carte semnata de teologul Ioan Vladuca si editata de editura Fundatiei Justin Parvu. Aceasta lucrare vine sa lamureasca faptul ca monofizismul este o erezie, condamnata clar de catre Sfintii Parinti, iar cei care o imbratiseaza se fac partasi acestei erezii si cad sub anatema Sfintilor Parinti de la al 4-lea Sfant Sinod Ecumenic — Calcedon, 451. Mai departe va impartasim cuvantul de inceput al Parintelui Justin Parvu, la al carui indemn a fost scrisa aceasta carte.
“In veacul acesta, cu atatea framantari politice, economice, materiale, nu este lipsita nici Biserica de aceste grele incercari si intrebari fara raspunsuri, incercari concretizate in erezii si fel si fel de rataciri. Erezia monofizismului este una din ereziile aspru combatute si condamnate de Sfinti mari ai Bisericii noastre, incepand de la Sfanta Eufimia, Sfantul Eftimie cel Mare, Sfantul Sava cel Sfintit, Sfantul Theodosie Chinoviarhul, Sfantul Ioan Damaschin, Sfantul Maxim Marturisitorul si multi alti Sfinti Parinti si teologi de renume. A spune ca monofizismul nu este erezie si ca armenii, coptii, iacobitii, care sustin in continuare erezia monofizita, impartasesc adevarul Bisericii Ortodoxe, inseamna a-i anula pe toti acesti Sfinti Parinti si a te impotrivi Duhului Sfant care a lucrat si a grait prin acestia. Intrebari nu se pun si raspunsuri nu se dau, iar lumea ia de bun tot ce se scrie, la nivel oficial. Dar prin nerezolvarea acestor probleme de ordin dogmatic se sedimenteaza incet, incet neadevarul in Biserica noastra crestin ortodoxa. Toate incercarile ecumeniste, de unificare a celorlalte comunitati crestine aflate in erezie, dialoguri care s-au dezvoltat si in cadrul Bisericii noastre crestin ortodoxe, de cand cunosc eu, de altfel, n-au ajuns la niciun rezultat, pentru ca au temeiuri false, sunt neadevaruri si nu fac altceva decat sa tulbure viata crestina autentica.
Biserica crestina nu a mers niciodata dupa multime; nu cei multi conduc sau detin adevarul, ci cei putini, dar alesi, in calitatea aceasta de purtatori ai Duhului Sfant. Noi nu lucram decat in temeiul acesta al adevarului Sfintilor Parinti, al Evangheliei Domnului si in Traditia Bisericii noastre Ortodoxe.
Sa fim atenti la ce citim. Tot ceea ce apare tiparit in brosuri ori in carti trebuie citit cu multa atentie si bine studiat, pentru ca acolo se pot strecura o multime de neadevaruri fata de care noi trebuie sa fim cu multa discernere. De pilda, intr-o singura carte, de trei, patru sute de pagini, in care sunt scrise lucruri duhovnicesti si reale, daca numai un singur cuvant este impotriva dogmelor Sfintilor Parintilor, impotriva adevarului Evanghelic, un singur cuvant care sa nu fie la locul lui sau un comentariu neadecvat, care sa modifice subtil intelesul, atunci toata cartea a cazut si adevar in ea nu mai este. Sa fim foarte atenti! Nu avem voie sa plecam urechea la adevaruri aparute peste noapte. Astazi asistam la cea mai grea incercare abatuta asupra Bisericii Ortodoxe, pentru ca nici in primele veacuri ale crestinismului nu exista atata viclesug si atata eroare de a putea suci mintile oamenilor ca acum. Acum sunt parca sustinuti si platiti chiar din cadrul — cu parere de rau spun aceasta — chiar din cadrul Bisericii noastre. Dar asa cum au fost 12 apostoli si unul s-a pierdut, asa si in Biserica noastra, sa imi fie cu iertare, sunt astfel de elemente platite foarte bine si introduse pentru a deforma adevarul ortodox. In Biserica noastra, de-a lungul istoriei, lucrurile acestea s-au tot petrecut, rataciti si apostati au tot fost, incercari cu interesul de a lovi Biserica Ortodoxa si care continua si azi sub forme diferite. Aceasta carte, scrisa de fratele nostru, Ioan Vladuca, vine sa raspunda la intrebari la care nu se vrea sa se raspunda despre erezia monofizismului si pericolul reactivarii ei. S-a ajuns pana intr-acolo incat niste eretici sa fie numiti ortodocsi. Pai daca ereticii sunt ortodocsi, ortodocsii ce mai sunt? Ratacirile nu au incetat niciodata, ele au menirea sa poata micsora si distruge unitatea aceasta a adevarului ortodox, dar noi sa fim cu luare aminte sa nu ne infruptam din aluatul ereticilor farisei de azi.”
Aducem la cunostinta mass-mediei, autoritatilor si tuturor iubitorilor patrimoniului cultural national desfasurarea unor evenimente deosebit de grave petrecute pe parcursul acestui week-end.
In noaptea de vineri 28 spre sambata 29 mai a.c., pana la orele 02,oo, o echipa de indivizi au distrus cu baroasele si alte unelte dure toate elementele decorative si artistice de pe fatadele cladirii din str. Gutenberg nr. 3, fosta resedinta a printului Gheorghe Cantacuzinio-"Granicerul".
Mentionam ca, printr-o adresa cu nr. 1396 / 28.05.2010, in care se arata ca imobilul respectiv se afla in procedura de clasare in Lista Monumentelor Istorice, Ministerul Culturii si Patrimoniului National solicita Prefectului Capitalei sa dispuna suspendarea autorizatiei de desfiintare a cladirii si sistarea lucrarilor de demolare. In ziua de vineri 28 mai a.c., presedintele Asociatiei pentru memorie Identitara "Carpatii", Florin Dobrescu, impreuna cu d-na Doina Vella, vicepresedinte al Asociatiei ProDoMo, au avut o intalnire cu Prefectul Capitalei, dl. Mihai Cristian Atanasoaiei, care a manifestat o solicitudine deosebita in vederea realizarii demersurilor legale necesare salvarii imobilului. In acest sens, Inspectoratul de Stat in Constructii a intreprins sambata 29 mai ora 8,oo, demersurile legale in vederea sistarii oricaror lucrari de demolare a imobilului care are statut protejat conform Legii nr. 422 / 18.07.2001 privind protejarea monumentelor istorice.
Cu toate acestea, in ciuda solicitarii Ministerului Culturii, a dispozitiilor Prefectului Capitalei si Inspectoratului de Stat in Constructii, in noaptea de vineri spre sambata echipa de demolatori a lucrat continuu, instalind schele si distrugind elementele decorative ale fatadelor cladirii (frontonul din str. Gutenberg, feroneria de fonta forjata deosebit de valoroasa de la aceeasi intrare, stucaturi, capitelurile coloanelor, ancadramentele ferestrelor etc.). Mai mult, demolatorii au sustras de la fata locului valoroasele feronerii, usile din fonta forjata si balustradele scarii de marmura din vestibul - fapte care agraveaza infractiunea de distrugere, cata vreme obiectele apartineau unei cladiri protejate.
Actiunea de distrugere deliberata a acestor elemente decorative, care contribuiau la valoarea de patrimoniu a cladirii, s-a desfasurat intr-un vacarm infernal, ceea ce a determinat un echipaj al Politiei sa intervina.
Pe tot timpul zilelor de sambata 29 mai si duminica 30 mai, precum si noaptea, voluntarii Asociatiei "Carpatii" au desfasurat o supraveghere atenta a imobilului.
S-au constatat 3 incercari de revenire la locul dezastrului a membrilor echipei de distrugatori, sambata la ora 17,oo, duminica la ora 7,oo si respectiv la ora 16,oo.
Duminica la ora 12,oo, indivizii respectivi au reinceput distrugerile in mod salbatic, voluntarii Asociatiei "Carpatii" care supravegheau cladirea alertind Politia. Reprezentantii Politiei au incercat sa-i evacueze din incinta imobilului pe distrugatori si, in urma refuzului acestora precum si in urma insultelor si amenintarilor proferate de unul din ei presedintelui Asociatiei "Carpatii", oamenii legii au procedat la ridicarea cu forta a demolatroilor si transportarea lor la Sectia 17 Politie. De altfel, presedintele Asociatiei "Carpatii" sesizase Politia si in seara precedenta, cu ocazia incercarii distrugatorilor de a reveni la adresa.
In aceste conditii, aducem la cunostinta mass-mediei si autoritatilor competente, faptul ca in acest week-end s-au petrecut in strada Gutenberg nr. 3 fapte grave, pe care noi le consideram agresiuni deliberate asupra unei cladiri cu statut protejat conform Legii 422 / 18.07.2001 a monumentelor istorice, indivizii respectivi sfidind efectiv deciziile unor autoritati oficiale, si aceasta la circa 30 de metri distanta de sediul prefecturii Capitalei.
De asemenea, consideram ca deosebit de grave amenintarile proferate la adresa noastra de reprezentantii distrugatorilor, acest gen de fapte putind constitui precedente nefaste pentru incurajarea altor si altor agresiuni la adresa monumentelor de patrimoniu national, dar si la adresa oamenilor care, in mod voluntar si dezinteresat, desfasoara activitati de aparare a acestui patrimoniu.
In aceasta situatie, Asociatia pentru Memorie Identitara "Carpatii" va adresa Prefecturii Capitalei, Primariei Capitalei, Primariei Sectorului 5, Politiei Patrimoniului National, Inspectoratului de Stat in Constructii, Ministerului Culturii si Patrimoniului National si Directiei pentru Cultura si Patrimoniu National Bucuresti, adrese prin care va solicita intervenita forurilor de resort pentru protejarii de noi agresiuni a imobilului din str. Gutenberg 3, cu atat mai mult cu cat avem indicii ca se urmareste in orice moment reluarea distrugerilor.
De asemenea, vom face demersurile necesare pentru tragerea la raspundere, inclusiv la nivel penal, a celor vinovati de nerespectarea dispozitiilor autoritatilor abilitate si de distrugerea unor parti de valoare ale cladirii de patrimoniu.
Atasam acestui comunicat imagini ale cladirii asa cum arata ea inainte de distrugerile din week-end, precum si ulterior acestora.
Pe data de 1 iunie, Pro Vita Bucureşti organizează Marşul Tăcerii. Un marş pentru dreptul la viaţă al copilului născut şi nenăscut. Copiii şi mamele lor au nevoie de sprijinul nostru. Problemele sunt multe dar nu avortul este soluţia.
Avortul distruge suflete şi vieţi. Avortul lasă urme atât fizice cât şi psihice. Femeia merită respectul şi grija noastră. Prin avort ea este înjosită, tratată cu dispreţ, fără milă.
Susţine acest marş, vino alături de noi. Ajută oamenii să conştientizeze că viaţa începe din momentul concepţiei.
Sufletul unui copil depinde de alegerea ta. ALEGE VIAŢA!
Copiii nenăscuţi nu pot striga şi nici nu pot răspunde dacă-şi doresc sau nu viaţa. Suntem acolo pentru cei care nu pot face nimic pentru a se apăra.
Punctul de întâlnire va fi în parcul Tineretului, intrarea de la cluburile de tenis Livone (intre gura de metrou Brancoveanu si Cimitirul Catolic) la ora 17. Ne vom opri la Biserica Eroii Revolutiei unde vom aprinde lumânări şi vom depune flori.
Participă împreună cu noi pe 1 iunie la Marşul Tăcerii. Nu vom striga şi nu vom da interviuri, prin tăcerea şi sobrietatea noastră vom comemora, fără a învinovăţi pe nimeni, viaţa curmată a milioane de copii în România.
Viaţa este un dar şi merită să fie respectată ca atare!
Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36)
Iubiţi credincioşi,
Aţi auzit în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură zicîndu-se: Prin sfinţii care sînt pe pămîntul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru dînşii (Psalm 15, 3). Tocmai de aceea, noi, creştinii ortodocşi, cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu, ştiind că Dumnezeu săvîrşeşte în chip minunat voile Sale cu dînşii. Trebuie de la început să vă spun că Biserica Ortodoxă face deosebire între adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, şi venerare sau cinstire, pe care o dăm sfinţilor şi îngerilor Lui, care slujesc la mîntuirea sufletelor noastre. La aceasta ne învaţă şi Sfîntul Apostol Pavel zicînd: Îngerii nu sînt oare toţi duhuri slujitoare, trimişi ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mîntuirii? (Evrei 1, 14). Iar scopul cultului sfinţilor este de a lăuda pe Dumnezeu prin ei, după mărturia Sfintei Scripturi care ne îndeamnă la aceasta zicînd: Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui (Psalmi 159, 1).
Aşadar, noi cinstim pe sfinţi şi aducem laudă lui Dumnezeu direct şi indirect. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne arată că cine cinsteşte pe sfinţi, pe El Îl cinsteşte, căci a zis: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte (Matei 10, 40).
Noi venerăm pe sfinţi, pentru că ei sînt prieteni ai lui Dumnezeu, după mărturia Mîntuitorului care a zis către sfinţii Săi ucenici: Voi sînteţi prietenii Mei (Ioan 15, 14). Şi în alt loc al dumnezeieştii Scripturi ni se arată că sfinţii sînt prietenii lui Dumnezeu, zicînd: A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi 138, 17; Isaia 41, 8).
Noi cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu şi cerem ajutor lui Dumnezeu prin ei, căci: Sfinţii vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2). Prin sfinţi nu înţelegem pe cei ce se numesc creştini doar cu numele; ci pe cei care s-au desăvîrşit prin fapte bune şi au urmat întru totul lui Hristos. Căci Mîntuitorul numai Apostolilor şi celor asemenea lor a zis: Adevărat grăiesc vouă, că voi cei ce aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, cînd Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii al lui Israel (Matei 19, 28).
Cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul şi toţi ceilalţi apostoli şi sfinţi despre ale căror fapte şi minuni arată Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.
Cinstim pe sfinţi şi le cerem ajutor în necazuri căci ei se roagă pentru noi şi rugăciunea lor este primită de Dumnezeu. Ascultă ce zice Dumnezeu lui Abimelec, regele Gherarei, cînd acesta, din neştiinţă, voia să ia de soţie pe soţia lui Avraam: Dă înapoi femeia omului aceluia, că este prooroc şi se va ruga pentru tine, şi vei fi viu. Iar de nu o vei da înapoi, să ştii bine că ai să mori şi tu şi toţi ai tăi (Facere 20, 7).
Auzi ce zice Dumnezeu către Elifaz Temaniteanul şi cei doi prieteni ai lui, care supăraseră pe sfîntul şi dreptul Iov: Acum luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi-le pentru voi ardere de tot; iar robul Meu Iov să se roage pentru voi. Din dragoste pentru el voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucît n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu Iov. Şi au făcut cum le spusese Domnul, şi Domnul a primit rugăciunea lui Iov (Iov 42, 8-9).
Iată ce zice Sfîntul Apostol Pavel: Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de cîte ori îmi amintesc de voi, căci pururea în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie (Filipeni 1, 3-4). Altă dată zice: Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şivă pomenim în rugăciunile noastre, aducîndu-ne aminte neîncetat înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru de lucrul credinţei voastre (I Tesaloniceni 1, 2-3). În alt loc iarăşi zice: Pentru aceasta ne şi rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa (II Tesaloniceni 1, 11). Şi iarăşi: Nu încetez a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele ca Dumnezeu... să vă dea vouă duhul înţelepciunii... (Efeseni 1, 16-17). Sau: Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvîrşirea voastră (II Corinteni 13, 9). Acelaşi Apostol Pavel îi scrie şi lui Timotei: Mulţumesc lui Dumnezeu, pe Care Îl slujesc, ca şi strămoşii mei, într-un cuget curat că te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele (II Timotei 1, 3).
Deci, fraţii mei, cîtă datorie avem noi de a cinsti şi a ne ruga sfinţilor şi îngerilor, dacă ei sînt prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), cetăţeni ai casei lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19), slugi ale lui Dumnezeu (II Timoteni 1, 3); Psalmi 102, 21; 103, 5; Luca 16, 22; Evrei 1, 7) şi au putere de la Dumnezeu ca să facă mari şi înfricoşate minuni (Ieşire 7, 10; Evrei 11, 29; 11, 35; Luca 9, 1-2). Îngerii au vestit oamenilor zămislirea şi naşterea Mîntuitorului (Matei 1, 20-21; Luca 1, 30); Învierea Domnului (Matei 28, 5-7); Înălţarea la cer şi a doua venire (Fapte 1, 11); zămislirea Sfîntului Ioan Botezătorul (Luca 1, 13-17) şi alte nenumărate taine ale lui Dumnezeu către neamul omenesc.
Sfinţii şi îngerii, se roagă pentru noi (Ieşire 32, 31-32); aud rugăciunile noastre (II Petru 1, 15; Daniel 10, 11; Luca 16, 27); duc rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu pentru noi (Apoc. 5, 8-14).
Sfinţii au posibilitatea în cer de a sluji la Dumnezeu pentru oameni şi a contribui la mîntuirea acestora. Acest lucru ni-l arată luminat dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Şi cînd a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrîni au căzut înaintea Mielului, avînd fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor (Apocalipsă 5, 8).
Aşadar, fraţii mei, prea întunecat la minte şi prea orbit la înţelegere să fie cineva ca să nu înţeleagă cît de mare este datoria noastră, a creştinilor, de a ne ruga, de a cinsti şi de a chema în ajutor pe sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre care le facem zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu.
Să punem o întrebare. Este cunoscut numărul sfinţilor? Dar al îngerilor? Nimeni nu ştie numărul sfinţilor şi al îngerilor. Despre numărul lor spune Sfînta Scriptură: Număra-voi pe ei şi mai mult decît nisipul se vor înmulţi (Psalm 138, 18). Arătînd şi stăpînirea lor asupra diavolilor şi a patimilor zice: Foarte s-a întărit stăpînirea lor". Necunoscut este şi numărul îngerilor lui Dumnezeu cum ne arată Sfînta Scriptură: Cine poate să numere oştile sale? (Iov 25, 3; Psalm 67, 18; Daniel 7, 10).
Dacă poate mult rugăciunea stăruitoare a unui drept care se lucrează (Iacob 5, 16), oare cît poate rugăciunea milioanelor de sfinţi înaintea lui Dumnezeu, care L-au mărturisit înaintea oamenilor şi şi-au pus sufletul pentru El? Dacă numai un prieten al lui Dumnezeu, Avraam, a avut atîta trecere la Dumnezeu, ca să mijlocească pentru Lot, nepotul său, împreună cu cei din Sodoma şi Gomora (Facere 18, 30-33; 19, 1-28) apoi cîtă trecere au înaintea lui Dumnezeu toţi sfinţii care L-au iubit, I-au slujit şi şi-au pus sufletul pentru dragostea Lui?
De aceea, fericiţi şi de trei ori fericiţi sînt acei creştini care cinstesc pe sfinţii lui Dumnezeu, le cer ajutor în rugăciuni şi îi pun mijlocitori către Dumnezeu în această viaţă de pe pămînt. De asemenea, amar de acei creştini rătăciţi de la adevărata credinţă, care nu cinstesc şi nu pun rugători pe sfinţi şi pe îngeri către prea veşnicul şi înduratul Dumnezeu. Unii ca aceştia vor avea multă ruşine şi amară durere cînd va veni Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, înconjurat de toţi îngerii şi sfinţii Lui, ca să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale (Zaharia 14, 5; Matei 16, 27; Psalmi 61, 11; 27, 6; Proverbe 24, 12; Romani 2, 6; Ieremia 17, 10; 32, 19; Înţelepciunea lui Sirah 17, 18; Matei 25, 31).
Iubiţi credincioşi,
Biserica Ortodoxă cinsteşte în chip deosebit pe sfinţi şi îngeri, rînduindu-le în calendar cîte o zi anuală de prăznuire, slujbe speciale la biserică, rugăciuni şi icoane pictate cu chipul şi numele lor. Celor mai renumiţi dintre sfinţi, precum: Maica Domnului, Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Spiridon, mari făcători de minuni, Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, Varvara şi Ecaterina şi mulţi alţii se bucură de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogată, cu priveghere, cu litie şi acatist, iar sărbătorile lor se prăznuiesc cu multă evlavie. În numele sfinţilor mari se zidesc biserici, devenind astfel protectorii acestor locaşuri şi localităţi. De asemenea, majoritatea credincioşilor noştri poartă nume de sfinţi, pe care le primesc din botez şi sînt încredinţaţi de mici în grija sfinţilor respectivi, cărora le cer ajutor în toate încercările vieţii.
Dar, întrucît o mare parte din sfinţi şi cuvioşi au rămas necunoscuţi, nefiind trecuţi în vechile sinaxare şi martirologii creştine, Biserica Ortodoxă a rînduit ca o dată pe an, prima Duminică după Rusalii să fie închinată în cinstea tuturor sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, de la Hristos pînă astăzi. Această cinstire comună a tuturor sfinţilor o săvîrşim în Duminica de astăzi, denumită "Duminica Tuturor Sfinţilor". Între aceştia, se cinstesc mai multe sute de sfinţi şi cuvioşi români, cei mai mulţi necunoscuţi.
După ce am arătat la început de ce trebuie să cinstim pe sfinţi, să vedem acum cine poate fi cinstit ca sfînt? Sfinţii fiind creştini desăvîrşiţi în rugăciune, în smerenie, în înfrînare şi mai ales în dumnezeiasca dragoste, mulţi dintre ei primeau daruri duhovniceşti deosebite încă din viaţă. Astfel unii aveau darul rugăciunii inimii, cea mai înaltă rugăciune creştină. Alţii aveau darul lacrimilor, al înfrînării, al tăcerii duhovniceşti, al smereniei şi al desăvîrşitei iubiri pentru toată zidirea. Alţi sfinţi se învredniceau de daruri miraculoase, văzute, ca: vindecarea bolilor, cunoaşterea celor viitoare, înţelegerea gîndurilor, izgonirea duhurilor necurate. Încă şi după mutarea din trup moaştele lor rămîn întregi, nestricate şi fac vindecări miraculoase cu cei bolnavi. De aceea moaştele sfinţilor sînt venerate de credincioşi, care primesc sănătate, binecuvîntare şi ajutor.
Deci sfinţi pot fi cei care au dreapta credinţă, care duc pe pămînt viaţă cu totul sfîntă, cei care iubesc desăvîrşit pe Dumnezeu şi pe oameni, cei care se roagă neîncetat cu adînc de smerenie şi sînt gata să-şi dea şi viaţa pentru Biserică. Semne ale sfinţeniei sînt darurile facerii de minuni.
De aceeaşi cinstire se bucură în Biserică şi în casele credincioşilor noştri Sfinţii Îngeri. Mai ales Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sînt deosebit de cinstiţi, iar prin sate şi oraşe se află numeroşi creştini care le poartă numele şi biserici înălţate în cinstea lor.
Sfinţii în Biserica Ortodoxă se împart în mai multe cete, şi anume: Ceata apostolilor care au vestit Evanghelia lui Hristos pe pămînt; ceata proorocilor şi a drepţilor Vechiului Testament; ceata ierarhilor şi a învăţătorilor a toată lumea, care au apărat Biserica şi dogmele credinţei ortodoxe; ceata mucenicilor, adică a celor ce şi-au vărsat sîngele pentru dreapta credinţă în Hristos; ceata Cuvioşilor Părinţi, adică a sfinţilor călugări şi sihaştri purtători de Dumnezeu, care s-au nevoit prin mînăstiri prin peşteri şi pustietăţi, în post şi neîncetată rugăciune. Ultima ceată este ceata fericiţilor şi a tuturor drepţilor, care au bineplăcut lui Dumnezeu pe pămînt, ca orfani, văduve, copii nevinovaţi, călugări şi preoţi evlavioşi, credincioşi dreptmăritori, care au răbdat cu bărbăţie necazurile, bolile şi ispitele vieţii pămînteşti.
Dar cei mai sfinţi în împărăţia lui Dumnezeu sînt: Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, care se bucură de un cult deosebit de supravenerare, şi Sfîntul Ioan Botezătorul. După învăţătura şi iconografia ortodoxă, Maica Domnului şi Sfîntul Ioan Botezătorul stau înaintea Preasfintei Treimi, de-a dreapta şi de-a stînga Mîntuitorului şi se roagă neîncetat pentru mîntuirea lumii.
Toţi sfinţii din cer cunoscuţi şi necunoscuţi, împreună cu cetele îngerilor cereşti, formează în cer biserica biruitoare. Iar totalitatea credincioşilor dreptmăritori de pe pămînt, care se luptă cu ispitele de tot felul ce vin de la diavolul, de la lume şi de la trup, formează aşa numita biserică luptătoare.
Sfinţii şi îngerii din cer au misiunea de a slăvi neîncetat pe Dumnezeu şi de a se ruga pentru biruinţa bisericii luptătoare de pe pămînt, ajutînd cel mai mult la mîntuirea sufletelor omeneşti. După cuvîntul Mîntuitorului: Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte! (Luca 15, 10), trebuie să înţelegem cît de mult se bucură sfinţii toţi şi îngerii pentru fiecare păcătos care se pocăieşte.
Dar să vorbim cîteva cuvinte şi despre sfinţii români care au odrăslit pe pămîntul ţării noastre din primele secole creştine şi pînă în zilele noastre.
Deşi se afirmă că Biserica Ortodoxă Română nu a canonizat oficial, de-a lungul istoriei sale, decît foarte puţini sfinţi locali, din cauza vitregiei veacurilor, reamintim că la noi, mai întîi poporul şi credincioşii canonizau pe sfinţi şi îi cinsteau după cuviinţă, iar Biserica îi recunoştea mai tîrziu de la sine. Însă trebuie să ştim că avem şi noi, din mila lui Dumnezeu, destui sfinţi, preoţi aleşi, ierarhi purtători de Hristos, voievozi apărători ai creştinismului, în frunte cu Ştefan cel Mare, şi mulţi oşteni martiri, care s-au jertfit pentru a apăra credinţa ortodoxă pe pămîntul ţării noastre.
De la primii episcopi sfinţi ai Tomisului din secolul al IV-lea, pînă la Sfinţii Ierarhi Calinic de la Cernica (� 1868), şi Iosif cel Nou de la Partoş (� 1656), canonizaţi în anii 1955-1956; de la sfinţii mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, din secolul IV, descoperiţi în anul 1971 la Niculiţel-Dobrogea, pînă la marele domn martir Constantin Brîncoveanu cu cei patru fii ai săi, tăiaţi cu sabia pentru Hristos la 15 august 1714; de la primii cuvioşi călugări din Dobrogea şi Munţii Buzăului, începînd cu Sfîntul Ioan Cassian (c. 360 - c. 435), pînă la Cuviosul Iacob Hozevitul (� 1960) şi cuviosul sihastru anonim descoperit în mai 1968 în incinta Mînăstirii Neamţ şi Cuviosul Paisie de la Neamţ (� 1794), recent canonizat, constatăm că avem sute şi sute de sfinţi autohtoni, mulţi necunoscuţi de noi, care sînt scrişi în calendarul sfinţilor din cer şi se roagă lui Dumnezeu pentru noi toţi.
Iubiţi credincioşi,
Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Ea a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sîngele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi. Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cît mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfîntă.
Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pămînt, sîntem datori să fim "următori lui Hristos", să trăim duhovniceşte pe pămînt, să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor.
Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos sîntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfîntă, dragostea lor pentru Dumnezeu, rîvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfînta rugăciune. Nu ne putem mîntui, dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blîndeţea mamelor care ne-au crescut.
Să rîvnim cu stăruinţă acestor mîntuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mîntuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sînt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mîndria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfînt: şi trupul, şi mintea, şi cuvîntul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămîn nestricate şi vindecă mulţi bolnavi.
Deci, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinţi, să ducem viaţă curată şi să le cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune: "Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!"
Pelerinii maghiari au vizitat locul fostei granite austro-ungare. Aproximativ zece mii de maghiari din Romania si Ungaria au vizitat duminica fosta granita a Imperiului Austro-Ungar din localitatea Ghimes-Faget, judetul Bacau, relateaza Agerpres. Pelerinii au mers sa vada ruinele cetatii Rakoczi si vechile fortificatii de granita si au depus acolo flori sau au lasat steagul Ungariei, in semn de amintire.
In timpul diminetii, unii dintre pelerinii veniti la procesiunea de Rusalii au asistat la slujba oficiata in manastirea franciscana de la Sumuleu Ciuc, dupa care au pornit cu autocare, masini personale sau chiar pe jos catre ceea ce ei numesc “granita de o mie de ani”. Aici se afla cel mai estic canton al cailor ferate maghiare de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, care a fost renovat si unde a fost amenajat un mic muzeu.
Peste 2.000 de turisti maghiari au venit in zona cu doua trenuri turistice speciale, ‘Rapidul Secuiesc’ si ‘Expresul Sumuleu’.
Circulatia rutiera pe DN 12C, care face legatura intre Miercurea Ciuc si Ghimes Faget, a fost serios perturbata timp de aproximativ sase ore, din cauza numarului foarte mare de autoturisme si autocare cu turisti, care au format o coloana de peste 15 kilometri.
Pelerinii ajunsi in zona fostei granite a Imperiului Austro-Ungar au asistat la slujbe religioase si la spectacole artistice si, la fel ca in fiecare an, au urcat la ruinele fostei cetati construite de principele Rakoczi in 1624 ca vama si unitate de graniceri, situata la cea mai estica limita a fostului Imperiu Austro-Ungar. Ei au depus aici flori sau au lasat cate un steag al Ungariei.
In zona vizitata de turistii maghiari se mai afla si un monument intitulat ‘Monumentul Istoric al Tuturor Maghiarilor’. Acesta este compus din cinci stalpi funerari sculptati in lemn, reprezentand Ungaria cu cele patru zone istorice pe care le-a pierdut in urma Tratatului de la Trianon. Monumentul este creatia unui artist plastic maghiar si a fost inaugurat in urma cu cativa ani. In 2008, locul respectiv a fost vizitat si de presedintele Ungariei, Solyom Laszlo.
Jurnalul National a intreprins un demers cu adevarat national si a prezentat, cu o impresionanta documentare, dezbaterea destinata schimbarii denumirilor romanesti ale strazilor si pietelor din Sfantu Gheorghe. Carmen Anghel si Luminita Ciobanu, prezente la fata locului, au observat si cum in sala de sedinte trona steagul Ungariei (foto) desi nu avea loc nici o vizita oficiala din tara vecina si neprietena. Actul este pedepsit contraventional de lege. Daca o aplica cineva. Prezint intreaga relatare:
“Vă place, nu vă place, 75% dintre locuitori vorbesc limba maghiară!”, spune primarul din Sfântu Gheorghe, Antal Árpád András.
România. Judeţul Covasna. Municipiul Sfântu Gheorghe. 6 mai a.c. Dezbatere publică la Primărie. Tema: schimbarea denumirilor unor străzi, pentru a se înlătura “rămăşiţele” comuniste.
În sala de şedinţe a Consiliului Local aveam să asistăm la dezbatere: analiza unor probleme de interes local, îmbinată cu persiflări la adresa minorităţii de pe plan local: românii. Numeroase intervenţii în limba maghiară, traduse, pe scurt, de primarul Antal Árpád András, şi, la fel de evaziv, de un salariat al Primăriei.
Nimic ieşit din comun ar spune unii. Cum în Legea administraţiei publice locale 215/2001, republicată şi completată se precizează la art. 42 alin. 2 că “în consiliile locale în care consilierii locali aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o cincime din numărul total, la şedintele de consiliu se poate folosi şi limba maternă”, probabil, din obişnuinţă, şi dezbaterea publică a fost supusă aceloraşi prevederi. Totuşi, acelaşi act normativ spune că “în aceste cazuri se va asigura, prin grija primarului, traducerea în limba română”.
Am studiat lista străzilor propuse la rebotezare. Am aflat că vor fi înlocuite 34 de denumiri de străzi, în timp ce alte nouă artere de circulaţie urmează a-şi primi “botezul”, fiind nou-înfiinţate. Consiliul Local al municipiului Sfântu Gheorghe are 21 de consilieri. Românii, şi în consiliu, ca şi în oraş şi în zonă, sunt puţini. Conform situaţiei expuse pe pagina de web a Primăriei, trei aleşi locali sunt reprezentanţi ai Alianţei Românilor, iar unul este independent.
Reprezentanţii comunităţii româneşti s-au opus schimbării denumirilor atâtor străzi, subliniind că “generează cheltuieli inutile pe timp de criză”. Şi, dincolo de înlocuirea denumirilor “învechite”, comunitatea românească, prin vocea dr Ioan Lăcătuşu, preşedintele Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, i-a rugat pe aleşii locali să reflecteze asupra propunerilor, că nu e bine să “sfidăm personalităţile-simbol ale spiritualităţii româneşti, cum este cazul Străzii Horea, Cloşca şi Crişan”.
“Am rămas surprins când am văzut astăzi, la agenţiile de presă, că Horea Cloşca şi Crişan nu ar avea nici o legătură cu istoria acestei zone. Asta îmi aminteşte de dezbaterile în care s-a propus ca Şcoala de Cooperaţie să poarte numele «Constantin Brâncuşi». S-a spus că Brâncuşi nu a avut contact cu zona, deşi era cunoscut în toată lumea. S-a spus că nu plătesc cetăţenii! Plătim cu toţii. (…) Considerăm că sunt cu totul altele priorităţile oraşului. Una dintre acestea este reabilitarea Pieţei Mihai Viteazul, din centrul municipiului, care a ajuns ruşinea întregii comunităţi”, a subliniat dr Ioan Lăcătuşu.
Edilul răspunde: “Când cineva îşi schimbă buletinul sau cartea de identitate plăteşte o taxă pentru Primărie, iar această taxă nu va fi plătită. (…) Eu cred că ceea ce facem noi este un lucru bun, este important pentru identitatea acestui oraş şi nu cred că jignim pe cineva prin deciziile pe care le-am luat! În ceea ce priveşte Piaţa Mihai Viteazul, am spus în urmă cu un an şi jumătate-doi, că nu vreau nici să etnicizez,nici să politizez Piaţa Mihai Viteazul. Am făcut o serie de demersuri şi a făcut în primul rând UDMR-ul, trebuie să subliniez acest lucru. Am făcut proiect, am câştigat bani, o să reparăm Piaţa Mihai Viteazul. Îmi pare rău că partidele româneşti, aşa cum nu au făcut în ultimii 20 de ani, nu fac nimic pentru Piaţa Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe, în afară de declaraţii, când vine cineva din Bucureşti şi spun că nu le place Piaţa Mihai Viteazul. (…) Haideţi, să nu ne ascundem după degete! (…) Există o realitate în Sfântu Gheorghe. O realitate istorică şi o realitate a prezentului. 75% dintre locuitorii oraşului sunt de etnie maghiară! Acest lucru trebuie să se regăsească şi în denumirea străzilor. (…) Cred că este un lucru corect, şi cred că ar fi un lucru cinstit dacă şi românii, în loc să aţâţe aceste relaţii dintre români şi maghiari, ar accepta ca pe un semn de normalitate acest lucru. Aşa cum pe perioada comunistă n-am avut voie nici să spunem Sfântu Gheorghe în limba maghiară şi s-au dat denumirile care s-au dat pentru străzi, cred că este un lucru corect să mergem înainte, să privim spre viitor şis să se regăsească această identitate a oraşului, această identitate multiculturală, dar să existe un echilibru care să fie către normalitatea şi realitatea acestei zone. Pentru că ne place sau nu ne place, vă place sau nu vă place, trei sferturi dintre locuitorii acestui oraş vorbesc limba maghiară şi eu cred că este normal ca acest lucru să se regăsească şi pentru denumirea străzilor în acest frumos municipiu”.
Schimbul de păreri s-a înteţit. Comentarii vehemente de ambele părţi. În timp ce dr Ioan Lăcătuşu prezintă documente conform cărora Strada Horea, Cloşca şi Crişan există în Sfântu Gheorghe din 1920, edilul spune că argumentul schimbării ţine “în primul rând de tradiţiile locului şi istoric”. Discuţiile furtunoase s-au intensificat atât prin intervenţia consilierilor locali, cât şi a celor care, poate, din curiozitate sau nu, au participat la dezbaterea publică. Ironiile la adresa românilor n-au contenit.
● Prof. Rodica Pârvan, consilier local, a atras atenţia, în calitate de filolog că unele străzi poartă denumiri poetice, nicidecum comuniste: “N-am înţeles, în calitate de filolog, ce sunt, de ce denumirile Viitorului, Făcliei, Înfrăţirii sunt comuniste? Făclie înseamnă lumină, viitor avem toţi. Făclie e un termen poetic dacă vreţi. (…) Haideţi să ne gândim, domnule primar, ce s-ar întâmpla dacă strada s-ar fi numit «Attila» să schimbăm şi noi denumirea în «Horea Cloşca şi Crişan»?”.
●Antal Árpád András: “Dar s-a schimbat. A fost «Attila» şi a fost schimbată în «Horea, Cloşca şi Crişan»”.
● Prof. Rodica Pârvan: “Nu fac istorie acum, dar avem şi noi câteva simboluri. Ştiţi foarte bine cine au fost Horea, Cloşca şi Crişan. Ştiţi povestea cu roata… .” “Sunt poveşti…”, se aude din sală. Ce legătură au avut Horea, Cloşca şi Crişan cu Sfântu Gheorghe? Se întreabă mulţi dintre etnicii maghiari şi găsesc imediat răspunsul: nici una. Concluziile istoricilor? Manual de istorie pentru clasa a IX-a, din 1996: “Prin cauze, pregătire, program şi semnificaţie, ea (răscoala n.n) a depăşit însă cadrul unei simple răscoale ţărăneşti medievale. Au participat la luptă iobagi români, maghiari, saşi de pe domeniile nobililor şi statului, din minele din Munţii Apuseni şi ocnele din Maramureş, meşteşugari, preoţi”. Aceleaşi precizări le regăsim şi în volumul “Răscoala lui Horia 1784-1785″ publicat în 1935 de Octavian Beu.
Primarul a dat cuvântul unui preot maghiar care s-a adresat în limba maternă, apoi a tradus (povestit) cuvântarea: “(…) Este pentru prima dată când participă la o dezbatere publică şi a aflat că este o problemă în ceea ce priveşte schimbarea străzii Horea, Cloşca şi Crişan în Attila. Nu doreşte o abordare istorică, dar îl întreabă pe colegul preot câţi copii au fost botezaţi Horea Cloşca şi Crişan, că dânsul a botezat foarte mulţi Attila?!” După un schimb de replici în limba maghiară, înţelese doar de cunoscători, discuţiile degenereză. Intervenţia unui cetăţean din Târgu-Mureş aţâţă spiritele. Angajatul Primăriei redă: “Dânsul crede că istoria, pe timpul comunismului, în limba română, s-a predat greşit. Dânsul a învăţat istoria în limba maghiară şi crede că ceea ce s-a întâmplat la Trianon… nu întâmplător a făcut comparaţia cu cucul care ajunge în cuibul altor păsări şi trebuie să se înţeleagă situaţia acutuală în care…” Cetăţeanul îşi continuă expunerea în limba maghiară, şi, după vreo câteva minute de discurs, avem traducerea: “Dânsul crede că nu este nici o legătură cu Mihai Viteazul aici şi are şi o propunere: o piaţă fără statuie”. Agitaţie mare în sală, râsete… Discuţiile contradictorii sunt departe de a se fi încheiat, şi… s-au îndreptat spre Bucureşti. Primarul: “Eu cred că nu este cinstit să vorbim despre ce cheltuieli sunt vizavi de o măsură care ţine de identitatea unui oraş. Acest oraş are o identitate. Nu trebuie să vorbim despre trecut, dar sunt câteva realităţi. Anul trecut a fost sărbătorirea a 500 de ani de la stema, ştampila oraşului. Anul viitor vor fi 550 de ani de când Sfântu Gheorghe este oraş. Ciobanul Bucur, la Bucureşti, cam atunci şi-a băgat băţul, când Sfântu Gheorghe era deja oraş. În 2012, Sfântu Gheorghe va avea 680 de ani. Haideţi să muncim şi în prezent ca acest oraş să aibă o identitate. Există nişte realităţi ale prezentului, o realitate multiculturală, în care trebuie să ne respectăm. Cuvântul de bază este respectul”. Concluziile dezbaterii publice au fost enunţate de edilul municipiului: “Vă mulţumesc că aţi venit. Noi mergem înainte, o să adoptăm această hotărâre a Consiliului Local”. Comentariile sunt de prisos. de Carmen Anghel Luminita Ciobanu AUDIO ● cuvântul dr Ioan Lăcătuşu, preşedintele Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş – format mp3 ● discuţie dr Ioan Lăcătuşu – Antal Arpád-András (primar mun. Sfântu Gheorghe) – format mp3 ● Antal Arpád-András: “Vă place, nu vă place…” – format mp3 ● Argumentul schimbarii denumirii strazii Horea, Cloşca şi Crişan- format mp3 ● Prof. Rodica Pârvan(consilier local); “Sunt poveşti!” ● Intervenţie pensionar Târgu Mureş – format mp3 ● Antal Arpád-András: “Să ne gândim la identitate” – format mp3 ● Antal Arpád-András – consilier- invitaţi : “Când ne vetI respecta?” – format mp3 ● O noua propunere de stradă – format mp3 ● Propunere cetăţean familie mixtă – format mp3 ● Cuvânt de final Antal Arpád-András – format mp3
Cuvânt al Sfântului Antim Ivireanul la Duminica Preafintei Troițe
Toate lucrurile şi făpturile lumii aceştia sânt îndoite, unele sânt cu suflare, iar altele fără de suflare. Pietrele, zic, sânt fără de suflare căci nici crescu, nici să înmulţeşte, iar ierburile şi copacii sânt cu suflare căci cresc şi să înmulţesc, iar nu să chiamă mişcătoare, de vreme ce n-are mişcare, ci numai creştere. Iar desăvârşit mişcare au dobitocele şi mai mult omul căci creşte şi să înmulţeşte, să împuţinează şi umblă din loc în loc; pentru aceia să chiamă mişcătoare. Dar sânt şi trecătoare şi stricăcioase căci să facă din ceia ce este în ce nu este. Omul are începere, are şi sfârşit, iar Dumnezeu nu are nici o stricăciune, nici creştere, pentru aceia să cheamă fără de început, fără sfârşit, că de ar fi avut Dumnezeu început, au sfârşit, ar fi ca şi celelalte zidiri, ci pentru căci este fără început şi fără sfârşit, pentru aceia este Dumnezeu şi Împărat tuturor zidirilor. Acestea le-am zis ca să pricepeţi câtă despărţire au zidirile de Dumnezeu.
Iar la Sfânta Troiţă nu este nici o despărţire, căci Tatăl naşte, Fiul să naşte de la Tatăl, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, iar după fire nimic nu să desparte. Nici la praznicele cele dumnezeieşti iarăş n-au nici o despărţire, adecă la praznicul Naşterii lui Christos să prăznuieşte Fiul născut, Tatăl şi Duhul Sfânt dimpreună. Aşijderea, şi la sărbătorea de astăzi care să prăznuieşte Duhul Sfânt deosebi, este deplină iarăş Preasfânta Troiţă. Când vei auzi Dumnezeu, atunci să ştii că să cinsteşte Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Troiţă de-o fiinţă, precum zice Sfântul Grigorie.
Ce este dar sărbătoarea de astăzi? Ascultaţi! Această sărbătoare este veche, că o avea şi jidovii nu pentru Sfânta Troiţă, ci pentru căci după paştele lor număra şapte săptămâni şi atunci făcea Rusaliile căci jidovii avea de cinste numărul al şaptelea. Şi pentru ce? Pentru căci în şase zile au făcut Dumnezeu toate, iar a şaptea S-a odihnit. Şapte sânt darurile Sfântului Duh, precum zice Isaia: duhul înţelepciunii, duhul priceperii, duhul cunoştinţei, duhul bunei credinţe, duhul puterii, duhul sfatului, duhul temerii. Şapte roduri sânt ale Duhului Sfânt, precum zice Pavel: dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, credinţa, blândeţele şi înfrânarea pohtelor. Casa înţelepciunii este întărită pe şapte stâlpi, precum zice Solomon, adecă are biserica noastră şapte cete: proorocii, apostolii, dascălii, puterile, darurile tămăduirilor, ajutorinţele, neamurile limbilor. Piatra lui Zorovavel şapte ochi avea. De şapte ori în zi să cade să să laude Dumnezeu, precum zice David: a şaptea era Enoh de la Adam şi s-au mutat de Dumnezeu. Cu şapte trâmbiţe şi cu şapte încungiurări au căzut zidurile Ierochanului. Cu şapte pâini au săturat Christos patru mii de oameni în pustie. Pentru aceasta dar, cinsteau jidovii a şaptea săptămână după paşti care sânt cincizeci de zile, iar noi nu cinstim zioa de astăzi pentru cinstea al şaptelea număr, ci pentru căci astăzi să prăznuieşte Sfânta Troiţă şi Pogorârea Duhului Sfânt de au luminat pre Apostoli. Că după ce Părintele cel ceresc S-au uitat din lăcaşul Său cel prea înalt şi au văzut făptura mâinilor sale tirănindu-se de diavol, nu o au lăsat-o până în sfârşit, ci au trimis pre Unul Născut Fiiul Său propovăduind împărăţia cerului şi făcând minuni. Mulţi au crezut în El mântuind neamul nostru din tirania diavolului. Ales-au din toţi doisprezece, cărora le-au dat putere să facă ca şi Dânsul, i-au învăţat cele trebuincioase, iar când au vrut să Să înalţă le-au zis: „Să nu să despartă din Ierusalim până ce va trimite pre Duhul cel Sfânt să-i lumineze şi să le aducă aminte toate cele ce-i învăţase El şi să-i înveţe a vorbi toate limbile ale tuturor oamenilor din lume”.
Iar ei au şăzut după cuvântul Domnului în Ierusalim zece zile, iar în zioa Rusaliilor când era mulţimea oamenilor adunată pentru praznic, tunet mare s-au făcut deasupra casei unde şădea apostolii şi toţi au văzut doaosprezece limbi de foc care s-au coborât din ceruri şi s-au împărţit pe capul apostolilor şi au început toţi a vorbi în toate limbile, iar oamenii carii erau acolo s-au minunat unii, iar alţii ziceau că sânt beţi.
O, lucru minunat! Vedeau lucruri prea slăvite nişte oameni proşti, neînvăţaţi care vorbeau în toate limbile şi nu socoteau că este lucru dumnezeiesc, ci ziceau că este beţie, ci adevărat că ei fiind inima lor beţi de îndărătnicia ce o aveau, nu puteau să priceapă minunile lui Dumnezeu.
Duhul cel Preasfânt de trei ori S-au arătat şi în trei chipuri. Întâi S-au arătat la apa Iordanului când S-au botezat Domnul Christos şi în chip de porumb. A doao S-au arătat în muntele Thavorului în chip de nor, când S-au schimbat Domnul Christos înaintea ucenicilor. A treia S-au arătat astăzi în chip de foc ca limbile de au luminat pre apostoli. Ca nişte limbi S-au arătat de vreme ce limba este darul vorbii, carii ei erau să adape toată lumea cu învăţăturile lor. Au şăzut pe capetele apostolilor, pentru căci Duhul Sfânt este Împărat şi Dumnezeu şi în capul fieştecăruia om este mintea care stăpâneşte toate simţirile. Pentru aceia şi Duhul Sfânt acolo S-au sălăşluit. În chip de foc S-au arătat, pentru ca să descopere încă că Dumnezeu este foc mistuitoriu şi cum că este Lumină de luminează pre toţi.
De Duhul Sfânt au proorocit proorocii de demult. Isaia zice: „Duhul Domnului preste mine”. David zice: „Duhul Tău cel bun mă va povăţui”. Ioil au zis: „Vărsa-voiu din Duhul Mieu preste tot trupul”. Iov zice: „Duhul Domnului care m-au făcut”. Domnul Christos iarăş mărturiseşte şi zice: „Cine nu să va naşte din apă şi din Duh nu va intra întru împărăţia cerului”. Acest Duh au făcut pre păstori prooroci, precum pre David şi pre Amos. David păştea oile şi Amos caprele. Acest Duh au făcut pre Daniil carele prunc mic prooroc de tâlcuia visele şi vedeniile şi au judecat pre judecătorii jidovilor cu Sosana. Acest Duh au făcut pre pescari Apostoli de au luminat şi ei pre toată lumea.
Acuma dar, să cade să ştiţi că în multe locuri la Sfânta Scriptură pomeneşte de zice Duh, dar nu zice tot de Duhul Sfânt. Ci ascultaţi! Duh să chiamă întâi Duhul Sfânt, precum zice David: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor”. Şi la Leviţi zice: „Şi au umplut Duhul Domnului pe Veseleil”. Duh să zice şi îngerul, precum zice David: „Cela ce faci îngerii tăi duhuri şi slugile tale pară de foc”. Duh să zice şi diavolul, precum zice Domnul Christos la Evanghelie când au tămăduit pre cel îndrăcit: „Acest duh nu iese cu alt, fără numai cu post şi rugăciunea”. Şi iarăşi: „Ţie îţi poruncesc duh mut şi surd să ieşi dintru acest om”. Şi iarăş zice „că mai pre urmă va lua cu el 7 duhuri mai cumplite”. Duh să zice şi vântul, precum zice în cartea proorocului Iona: „Şi au rădicat Domnul duh mare în mare”, şi Isaia iarăş zice: „Cela ce întăreşti tunetul şi faci duh”. David zice: „Sufla-va Duhul Lui şi să vor vărsa apele”. Şi Duh să chiamă şi sufletul, precum zice David: „Ieşi-va duhul lui şi să va întoarce în pământul său”. Şi iarăş: „Duh au trecut într-însul şi nu va fi”. Duh să chiamă şi mintea, precum zice Domnul cătră Samarineancă: „Duh este Dumnezeu şi cei ce va să se închine Lui, cu duhul şi cu adevărul trebuie să să închine Lui”, adecă cu mintea. Aceste dar sânt numele Duhului şi altele multe, iar tu, iubite creştine, unde vei auzi astăzi zicând Duh să ştii că tot de Duhul cel Sfânt zice.
Al treilea ceas au fost când sau pogorât Duhul Sfânt preste ucenicii Domnului, pentru ca să arate că Troiţa este Dumnezeu în trei feţe şi întru o fire. Pentru darul Duhului Sfânt sântem noi neam ales, săminţie împărătească, preoţie sfântă, turmă aleasă şi dobândită cu prea scump Sângele lui Christos, a căruia turmă este Christos, Păstoriu. Deci, de vreme ce noi sântem neam ales al lui Dumnezeu, este dar Dumnezeu cu noi! Şi când este, creştine, Dumnezeu cu tine, atunci nimenea nu poate să-ţi strice ceva, căci îl iubeşte Dumnezeu şi pre carele iubeşte Dumnezeu îl şi ceartă şi îl şi cercetează.
La acela nevăzut vine de-i mângâie sufletul şi inima lui, darul îl înmulţeşte întru el, dragostea cătră Sfinţia Sa îi adaoge, blagoslovenie îi dă întru toate lucrurile şi trebile lui, pace şi linişte vine totdeauna omului aceluia căci este crescut din tulpina cea bună a lui Dumnezeu.
Iar de n-ai pre Dumnezeu, nimic nu ai, bine nu poţi să faci niciodată. Dumnezeu este viaţa cea de veci. De n-ai pre Dumnezeu, nici viaţa cea de veci nu o ai şi îţi caută să flămânzeşti şi să însetoşăzi de Dânsul în veci. O, ce sărăcie rea! Ce răutate netrecută! Căci cine ne depărtează pre noi de Dumnezeu? Nimeni altul fără numai păcatul. Păcatul scoate pe Duhul lui Dumnezeu afară şi aduce pre duhul cel necurat şi rămâne becisnic. Şi vai de el! Rămâne ca un lemn uscat şi sec, gata de ardere în focul cel de veci, acolo unde arde şi nu să sfârşeşte.
Pentru aceia dar, să ne nevoim să avem şi să câştigăm pre Dumnezeu oaspete în sufletele noastre! Să gătim cale bună cu pocăinţă şi să gonim pe oaspeţul cel bătrân şi viclean, pe diavol, cu ispovedania, pre carele l-am chemat de a noastră bună voe cu păcatul. Că chiemăm pre Dumnezeu prin foame, prin sete, cu rugăciuni, cu pază de biserică, cu sfânta cuminecătură, cu nevoinţă a cerca împărăţia cerurilor. Cu paza poruncilor lui Dumnezeu, cu dragoste unul către altul, cu lăcrămi, cu suspinuri ca să ne asculte Dumnezeu, să vie cu darul Său să ne curăţească de toată scârnăvia păcatelor şi să ne dăruiască luminarea Duhului celui Preasfânt al Lui, ca să cunoaştem a face cele bune şi plăcute înaintea Lui, ca să fim fii adevăraţi săborniceştii Lui Biserici. Şi cu curată cunoştinţă să zicem: Părinte carele eşti fără de început, Fiule cel dimpreună făr’ de început, Duhule Sfinte carele eşti de-o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, Troiţă Preasfântă, necuprinsă, neajunsă, dimpreună şăzătoare pre un scaon, întru o cinste, întru o slavă, Părinte nenăscute, Fiiule şi Cuvinte născute, Duhule Sfinte Carele de la Tatăl purcezi şi în Fiul Te odihneşti, Ţie ne închinăm, pre Tine te slăvim, Ţie ne rugăm, luminează mintea şi gândul nostru ca să facem de-a pururea poruncile Tale, ca curaţi fiind să ne închinăm Tatălui şi Fiiului şi Sfântului Duh, Unei Troiţe în veci. Amin.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi! Intreit Sfinte, revarsa asupra noastra si in noi iubirea Ta negraita si vesnica. Fa-ne sa ne impartasim de iubirea Ta dumnezeiasca, Cel ce esti binecuvantat in veci. Amin.
„Dumnezeu este capatul tuturor aspiratiilor mele. E desavarsirea insasi. E Persoana in comuniune in deplinatatea Ei: Ea nu se poate bucura decat in comuniune, iar aceasta cere Trei Persoane. In definitiv suntem trei, totdeauna trei. Chiar daca suntem intr-un numar mai mare, toti ceilalti sunt cel de-al treilea – ‘ei’. Vedem aceasta in folosirea celor trei pronume personale: ‘eu, tu, el’. Daca noi doi nu iubim pe un al treilea, iubirea noastra in Dumnezeu nu este desavarsita. Aceasta excludere a celui de-al treilea intineaza legatura noastra. Ma dezinteresez de celalalt, vorbesc rau de el. Iar apoi, cand ‘el’ devine ‘tu’ si ‘tu’ devii ‘el’, eu voi vorbi despre tine asa cum nu se cuvine… Iubirea in doi poate fi pe deplin generoasa numai daca este intoarsa spre un al treilea“.
„. . . ca ei sa fie una asa cum Noi suntem una, Eu in ei si Tu in Mine, ca ei sa fie in chip desavarsit una” (In 17, 22).
Avem astfel experienta Treimii. „Nu pot sa ma realizez in iubire, daca nu exista in fata mea un ‘tu’ care ma face responsabil, care face apel la mine si caruia trebuie sa-i raspund. Nu ma pot dezvolta deplin, nu sunt fericit decat in responsabilitate. Altfel, devin un epicureu, vreau sa-mi satisfac doar placerile mele. Dar responsabilitatea ma face sa spun: cum ma pot bucura de viata, daca nu exista un ‘tu’? Numai cu lucrurile sunt singur, ma plictisesc.De as avea lumea intreaga, daca n-ar exista nimeni, n-as avea caldura celuilalt. Numai celalalt ma face fericit, imi da pofta de viata; daca n-ar fi celalalt…Dar celalalt inseamna si responsabilitate. Celalalt este si o granita pentru mine, nu suntem confundabili. El este un obstacol in calea egoismului meu de a ma rupe de el sau de a-l inghiti. Am nevoie de iubirea cuiva. Am nevoie ca acest celalalt sa ramana altul, sa nu se confunde cu mine, dar sa fie unit cu mine. Nu exist numai eu. Exista si un ‘tu’ pentru ca exista o comunicare intre el si mine. Daca nu ar exista comunicare in iubire, nu ar exista nici o posibilitate de a fi fericit. Tatal este Tata si Fiul este Fiu. Ei trebuie sa fie diferiti. Duhul este martorul iubirii Lor, El ia parte la bucuria fiecaruia fata de celalalt. Dar in relatia lor cu Duhul Sfant, Tatal trebuie sa ramana Tata si Fiul trebuie sa ramana Fiu“.
Pe Tatal Cel fara de inceput, pe Fiul Cel impreuna fara de inceput, pe Duhul Cel impreuna vesnic, Dumnezeirea cea una, ca heruvimii a-I slavi indraznind zicem: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai, miluieste-ne pe noi!” (Treimica, Utrenie, glas 3).
Experienta treimica este o experienta cotidiana care isi are obarsia in Dumnezeu-Tatal, manifestarea in Dumnezeu-Fiul, comunicarea in Dumnezeu-Duhul. Omul este creat dupa chipul Treimii dumnezeiesti. Exista un „eu – tu – el”, o fiinta in comuniune cu Dumnezeu si cu creaturile. „Este vorba de o experienta sociologica, psihologica si, mai mult decat atat, ea este fundamentala pentru noi. Fara ea nu putem exista deplin; ea este inradacinata in fiinta noastra si niciodata nu ma voi multumi cu nivelul la care ma aflu. Totdeauna voi vrea sa merg mai departe. Sunt insetat de o iubire nesfarsita. Responsabilitatea mea nu se stinge niciodata. Psihologic vorbind, simt fata de fiica mea sau de fiul meu ca nu am facut niciodata tot ceea ce trebuia sa fac; fata de sotia mea, fata de ceilalti, n-am facut niciodata ceea ce trebuia sa fac. Se deschide aici o perspectiva nesfarsita pentru a-mi exercita, pentru a-mi manifesta responsabilitatea, pentru a face tot mai mult pentru celalalt iar el sa faca ceva pentru mine; pentru a ne arata tot mai mult iubirea. Pana unde? La infinit. Dar de unde vine oare aceasta sete de infinit, daca acest infinit nu este realizat undeva, la un anume nivel? Aceasta aspiratie apartine naturii noastre. De ce oare suntem astfel? Cine ne-a facut asa? Cred ca aici exista un semn ce trimite spre temeiul existentei noastre.
Trebuie sa gasim intr-o zi satisfacerea deplina a acestei aspiratii de a iubi nesfarsit, de a ne darui deplin, adica infinit, celuilalt, de a nu mai avea nici o umbra in iubirea noastra, nici o reticenta, nici o rezerva, nici o distanta.Altfel totul ar fi lipsit de sens. De ce? “Rationalitatea profunda a existentei noastre ramane invaluita cata vreme nu intram in legatura cu Celalalt, Tu-ul care este izvorul si capatul aspiratiei noastre infinite de a iubi. La capatul si la originea vietii mele se afla o desavarsire a iubirii manifestata in mine prin dorinta infinita de iubire: in ea se inradacineaza rationalitatea iubitoare a fiintei mele. “Credinta nu este numai ceva sentimental, ceva lipsit de temei, in Dumnezeu avem si un Logos, un ‘Cuvant’, un Verb, o Ratiune, nu numai un ‘Duh’, un Suflu. Responsabilitatea fata de celalalt ma face sa ating cu degetul aceasta rationalitate plina de duhul, de iubire. Prin aceasta rationalitate il simt pe celalalt. Prin cuvantul sau, prin prezenta sa, celalalt este in mine. Dar nu numai el se afla in mine. Cel caruia eu ii spun ‘tu’ si pe care astfel il port in mine este si el in legatura cu un altul, cu ceilalti. Intru astfel in comuniune cu o fiinta care este ea insasi in comuniune cu o persoana, in tine exista si celalalt; tu esti in el si, plin de el, tu esti in mine. Cand vorbesc cu tine, ma gandesc si la celalalt cu care tu esti in legatura. Si el lucreaza in mine: este prezent in mine in responsabilitatea pe care o am fata de el.
Sunt intotdeauna o treime. Sunt in mine insumi o treime. Sunt o icoana, un chip al Sfintei Treimi. Sunt un chip triadic, dar indeosebi o icoana a Fiului si, prin El, sunt in legatura cu Tatal. Nu exista un ‘eu’ izolat, nici numai ‘eu si tu’, cum spunea Martin Buber: exista si un ‘el’. Tu si eu avem o responsabilitate fata de un celalalt. Aceasta responsabilitate este importanta si ea ne uneste intr-o mare seriozitate.
Acesta este chipul Treimii in om. El poate fi descoperit in mod experimental, pentru ca exista aici un sentiment al neconditionatului, al absolutului. Suntem neconditionat obligati unul fata de altul si fata de un celalalt. Iar aceasta trebuie neaparat sa vina de la o instanta suprema care a imprimat in noi ca o pecete aceasta responsabilitate, aceasta adanca seriozitate care ne uneste, care nu ne lasa in superficial, ci ne sfinteste.”„Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” (Fc 1, 26). „Dumnezeu” este la singular, „sa facem” este la plural: un singur Dumnezeu, o comuniune de persoane. Dupa chipul si asemanarea Celui Intreit-Unul a fost creat dintru inceput omul…
Dumnezeule in Trei fete, Care ai plasmuit dupa chipul si asemanarea Ta neamul omenesc si din nefiinta la fiinta ai adus toate, Tie ma inchin, pe Tine Te cinstesc si in cantari Te slavesc.
Dumnezeule Atotputernic si singur nescris-imprejur, vino si Te salasluieste sub acoperisul meu.
Doamne Cel in Trei straluciri, trimite lumina Ta si lumineaza-ma intru negraita iubire a inimii Tale (Duminica Tuturor Sfintilor, Miezonoptica, cantarea 6).
Lumina neinserata, Soare in trei straluciri, Unule Dumnezeu necuprins, singurul Domn si Stapan, lumineaza inima mea cea intunecata, ca sa stralucesc cu razele slavei Tale si sa Te cant si slavesc intru toti vecii (Cantarea 8)”.
De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în grai şi suflet românesc.
Ceea ce a însemnat Pogorârea Sfântului Duh în faptul transfigurării limbii latine străromâne a rămas să însemne Epicleza liturgică, cu semnificaţia acesteia de a pogorî focul Sfântului Duh pe masa Sfântului Altar, în vederea transformării pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului, dar nu mai puţin de împărtăşire credincioşilor de darurile actului Învierii şi al Înălţării la cer a Mântuitorului.. Minunea Cincizecimii este, aşadar, identică cu minunea euharistică. Nu cuvintele epiclezei produc minunea, ci prezenţa şi puterea Sfântului Duh, invocat prin cuvinte care de fapt vestesc Miracolul Euharistic, după cum îi şi descoperă acestuia intervenţia lui divină. E vorba despre acea intervenţie ale cărei rezultate se răsfrâng asupra întregii vieţi creştine, de la cântarea îngerească ce însoţeşte această viaţă şi până la paradisul etnic pe pământ străbun. O anumită prezenţă divină în graiul strămoşesc nu se păstrează decât printr-o legătură neîntreruptă, susţinută tot prin darurile Sfintei Liturghii, pe care memoria neamului, cu denumirea de „tradiţie sfântă”, o menţine în act şi o exprimă în mărturisirea dumnezeirii Sfintei Euharistii. Astfel, mărturisind: „Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel Ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţite Treimi închinându-ne!” (Imn liturgic al împărtăşaniei), ne raportăm nu doar la conţinuturile Sfintei Euharistii, ci chiar la puterea creatoare a etnogenezei poporului român, în sensul în care „Cuvântul” învederat de „lumina cea adevărată”, transfigurat de „Duhul cel ceresc”, se îngemânează cu „credinţa cea adevărată”,în vederea realizării prin împărtăşire a „comuniunii cea întru iubire a credincioşilor mărturisitori”, precum mai înainte am văzut, act căreia îi conferim numele de etnogeneză. Căci această „comuniune este înregistrată de conştiinţă nu doar ca o făgăduinţă a unei vieţi viitoare, ci ca o posedare a unei vieţi veşnice, fiind o posedare „hic et nunc”, a acestei vieţi veşnice şi ca atare oferită de pe acum în Taina Euharistiei. Astfel, odată cu pătrunderea veşniciei în timp, datorită acestui miracol Euharistic are loc naşterea unui neam nou, adică apariţia unui popor al lui Dumnezeu, fenomen căruia pe drept cuvânt putem să-i spunem „etnogeneză”, izvor al unei prezenţe divine în grai şi suflet românesc.
Limba română privită în perspectiva sintezei daco-romane. Creştinismul nostru, care se află la temelia sintezei daco-romane, este apostolie, noi fiind opera propovăduirii Evangheliei lui Hristos, pe linia celor două izvoare ale încreştinării înaintaşilor noştri în epoca primară. Încredinţaţi fiind prin Învierea Domnului, în lumina Pogorârii Sfântului Duh, de marile taine ale noii vieţi creştine, Sfinţii Apostoli au ieşit la semănarea Cuvântului lui Dumnezeu, vestind venirea Împărăţiei Cerurilor. E de precizat însă că misiunea încreştinării daco-sciţilor, deci a strămoşilor noştri de la Dunăre şi Carpaţi, a aparţinut Sfântului Apostol Andrei, despre care Patriarhul Proclu al Constantinopolului a spus că a avut pământul Daco-Sciţiei cu lemnul Sfintei Cruci, proprie şi semnificativă denumire a Cuvântului lui Dumnezeu. Numai că acest lucru nu înseamnă suprimarea din sinteza daco-romană a adevărului, datorită căruia limba noastră a fost şi rămâne dependentă de evenimentul Cincizecimii. De la acest eveniment, la care au luat parte unii din strămoşii noştri romani, primii din neamul nostru care au primit Sfântul Botez chiar cu ocazia aceasta (Fapte 2, 41), derivă în limba noastră identitatea dintre „a fi botezat” şi a „fi român”. Aşadar, român nu este decât cel care a primit botezul de foc al Duhului. Sub înrâurirea „dreptei credinţe”, cuvintele de origine latină primesc noi înţelesuri şi luminoase iradieri de înţelepciune, descoperind în ele intervenţia Sfântului Duh. Elementul transfigurator al prezenţei divine face una cu spiritul de comuniune ce se manifestă prin grai, susţinând cauza etnogenezei însăşi. Revenind la strămoşescul romanus, din care a derivat apelativul român, vorbim de etinomul care a dobândit, încă din etnogeneză, sensul primar de creştin, identitatea romanus-christianus fiind ferm atestată istoric de Niceta de Remesiana. De fapt, apelativul de român a avut menirea să-i indice pe toţi cei din noul neam apărut în istorie ca pe unii ce aparţin aceluiaşi crez şi-L mărturisesc, sub adumbrirea Duhului Sfânt, pe Iisus Hristos Domn, prin Înviere, şi Pantocrator, prin Înălţarea la cer, cum am fi putut să păstrăm, în cele mai de seamă tradiţii ale sărbătorilor împărăteşti de la noi „ecouri liturgice din etnogeneză”, dacă nu am fi avut în zestrea noastră calendaristică un text liturgic de limbă română, încă din perioada plăsmuirii neamului românesc? Pledând pentru o liturghie în limba română, de incontestabilă origine apostoli-euharistică, va trebui să revenim cu dovezi suplimentare în studii viitoare.
Liturghia cosmică.
Prezenţa divină din graiul românesc îngemânată euharistic cu aceeaşi prezenţă a paradisului etnic românesc. Dacă în fiecare lucru creat, în propria lui raţiune divină, se află împlântat de către Logosul creator un principiu interior, acesta nu este altul decât cel pe care îl putem identifica şi în grai în condiţia lui sonoră. Fiind vorba despre o raţiune divină, a cărei descoperire în grai are un caracter ancestral, de origine etnogenezică, identificarea uneia şi aceleiaşi raţiuni în natură are un caracter cosmic. Descoperirea celei dintâi îi aparţine Liturghiei euharistice, descoperirea celei de a doua aparţine unei liturghii cosmice. Ceea ce face posibilă îngemânarea la care ne raportăm este prezenţa închinătorilor la sfânta slujbă, oameni şi îngeri, adică credincioşi ai Sfintei Biserici, vii şi adormiţi, precum şi îngeri ai Domnului, slujitori în cer şi pe pământ. Să luăm drept punct de plecare un moment liturgic semnificativ „heruvicul”, în prima fază a perceperii misterului liturgic. Cuvintele acestui imn bisericesc: „Noi care pe heruvimi, cu taină închipuim şi Făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem”, ne introduce în celebrarea liturgică a unei anumite etape din urcuşul duhovnicesc ce ne suie spre „Altarul cel mai presus de ceruri” şi pe care îl urcăm împreună cu îngerii Domnului. Acestei etape din Liturghia euharistică îi corespunde aceeaşi etapă din liturghia cosmică, descoperindu-ne astfel unele din cele mai frumoase şi înălţătoare aspecte ale paradisului nostru etnic. Verbul „a închipui” din cuvintele imnului heruvimic nu trebuie înţeles într-un sens analogic, al unei simple asemănări (drept) a noastre cu îngerii din cer, ci drept o stare de unire într-un cuget cu puterile cele de sus, ca împreună cu acestea, fii unui neam, purtător al unui model divin transcendent, să ofere euharistic creaţia înapoi lui Dumnezeu cu mulţumire. Legătura pe care noi o avem în acest cadru liturgic cu îngerii Domnului este, în acelaşi timp şi legătura pe care o avem cu frumuseţile ce ni se revelează pe pământ, câtă vreme aceste frumuseţi îşi au izvorul în chipul lui Hristos cosmic, pe care îl face prezent Miracolul Euharistic în Sfânta Liturghie, cu anticipaţie însă îl descoperă şi într-un „heruvic” al liturghiei cosmice. Într-adevăr imnul îngeresc al liturghiei cosmice ne acordă o deosebit de însemnată şansă şi anume de a surprinde glasul care provine din taina pe care o poartă cu sine făptura, atunci când armonia culorilor firii se preface în cântare. Demn de remarcat e adevărul că numai celebrarea liturgică face să răsune această cântare, căci numai îngerii Domnului ne revelează raţiunile divine ale lucrurilor şi tot numai ei sunt în stare să le împărtăşească minţii şi inimii curate omeneşti. Cântarea din sânul liturghiei cosmice, tainică traducere a frumuseţii paradisului etnic, este surprinsă pe coardele lirei sufletului românesc, care se îmbogăţeşte limba românească, rămânând credincioasă tainei care i-a dat fiinţă: Cincizecimea. E adevărat, însă, şi aceea că pierderea acestei prezenţe divine din limbă, posibilă la modul individual al cuvântului, înseamnă o gravă trădare a raţiunii umane însăşi, precum şi a destinului ei. După cum se ştie, încă de la săvârşirea primului păcat, în Eden, s-a produs şi căderea cuvântului. Şi tocmai de la căderea cuvântului, de la pervertirea lui lăuntrică, s-a introdus stricăciunea în întreaga lume, întrucât prin cuvânt a apărut în existenţă minciuna, al cărui tată este diavolul. Desigur, e o pierdere a harului pe care graiul îl deţine din etnogeneză, dar al noului paradis. E drept şi aceea că acest har care împreună prezenţa divină din limbă cu contemplarea pământului strămoşesc, nu trezeşte doar o emoţie estetică, ci mai presus de orice inundă sufletul de sensul tainic al auzirii Cuvântului creator al lui Dumnezeu în natură. Semnificaţiile implicării raţiunilor divine din creaţie, prin mijlocirea îngerilor, în tainele graiului şi sufletului românesc, precum şi ale prezenţei divine din limbă asupra virtuţilor paradisului nostru etnic sunt din punctul de vedere al unei eficienţe formative din cele mai importante.
O degradare sau pervertire lăuntrică a cuvântului, prin care se pierde prezenţa divină a limbii, făcând loc introducerii otrăvii păcatului, a desfrâului şi a minciunii, ca şi a oricărei trădări spirituale, nu-şi găseşte un alt prilej de izbăvire decât acela pe care îl oferă regăsirea frumuseţii paradisului etnic, în strălucirea de lumină a liturghiei cosmice. Într-o altă perspectivă în care glasul pământului a amuţit, paradisul etnic este călcat în picioare, steaua polară a unui destin istoric şi-a pierdut direcţia, dar a mai rămas limba strămoşească să aprindă în acest întuneric o nădejde, putem fi siguri că acestei singure scântei transfiguratoare i se adaugă conştiinţa vredniciei sufletului românesc din etnogeneză, întrucât aduce cu sine certitudinea unei prezenţe divine, zestrea supremă a Cincizecimii care ne garantează nemurirea. E cazul în care limba părintească, considerată în propria ei valoare, deţine cheia de aur a deschiderii drumului spre paradisul etnic românesc, regăsire în Împărăţia inaugurată de Hristos-Domnul pentru noi pe pământ. Încercând să răspundem la această întrebare: care din aceste două puteri divine, limba sau paradisul etnic sunt foarte regeneratoare de neam, ne vedem în situaţia de a mai aduce în cauză descoperirea încă a unui izvor al prezenţei dumnezeieşti, făcând şi acesta parte din comoara cu care am fost înzestraţi la Cincizecime: martiriul.
- fragment dintr-un material apărut în revista Veghea - Prezenţa divină în limba noastră, generatoare şi regeneratoare de destin românesc şi pământ străbun.
In ziua cea din urma - ziua cea mare a sarbatorii - Iisus a stat intre ei si a strigat, zicand: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura: rauri de apa vie vor curge din pantecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred in El. Caci inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit.
Deci din multime, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevarat, Acesta este Proorocul. Iar altii ziceau: Acesta este Hristosul. Iar altii ziceau: Nu cumva din Galileea va sa vina Hristos? N-a zis, oare, Scriptura ca Hristos va sa vina din samanta lui David si din Betleem, cetatea lui David? Si s-a facut dezbinare in multime pentru El. Si unii dintre ei voiau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mainile pe El. Deci slugile au venit la arhierei si farisei, si le-au zis aceia: De ce nu L-ati adus? Slugile au raspuns: Niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste Acest Om.
Si le-au raspuns deci fariseii: Nu cumva ati fost si voi amagiti? Nu cumva a crezut in El cineva dintre capetenii sau dintre farisei? Dar multimea aceasta, care nu cunostea Legea, este blestemata! A zis catre ei Nicodim, cel ce venise mai inainte la El, noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastra judeca pe om, daca nu-l asculta mai intai si nu stie ce a facut? Ei au raspuns si i-au zis: Nu cumva si tu esti din Galileea? Cerceteaza si vezi ca din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Iar Iisus S-a dus la Muntele Maslinilor. Dar dimineata iarasi a venit la templu, si tot poporul venea la El; si El, sezand, ii invata.
Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai. Si erau in Ierusalim locuitorii iudei, barbati cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Si iscandu-se vuietul acela, s-a adunat multimea si s-a tulburat, caci fiecare ii auzea pe ei vorbind in limba sa. Si erau uimiti toti si se minunau, zicand: Iata, nu sunt acestia care vorbesc toti galileieni? Si cum auzim noi fiecare limba noastra in care ne-am nascut? Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc in Mesopotamia, in Iudeea si in Capadocia, in Pont si in Asia, in Frigia si in Pamfilia, in Egipt si in partile Libiei cea de langa Cirene, si romanii in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi, ii auzim pe ei vorbind in limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!
Cand se seamana samanta, puterea caldurii si a luminii trebuie sa patrunda inauntru ca s-o faca creasca.
Cand se planteaza pomul, puterea vantului trebuie sa vina ca sa-l faca puternic si sa-si intareasca radacina.
Cand gospodarul isi construieste casa, el cauta puterea rugaciunii, ca sa-i sfinteasca casa.
Domnul nostru Iisus Hristos a semanat samanta de cel mai mare pret in campul lumii acesteia. Trebuia sa vina puterea Sfantului Duh, ca sa-i dea caldura si lumina, si sa o faca sa creasca.
Dumnezeu Fiul a semanat Pomul Vietii in campurile deserte si necultivate ale mortii. Trebuia ca vartejul puternic al Duhului sa respire in el, ca sa intemeieze Pomul Vietii.
Intelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea vesniciei se facuse salasuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea si intelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia sa pogoare in acest salas si sa-l sfinteasca.
Mirele Dumnezeiesc Isi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, si Duhul bucuriei vesnice trebuia sa pogoare ca sa uneasca cerul si pamantul cu un inel, si sa invesmanteze Mireasa in haina de nunta.
Toate urmau sa se intample asa cum au fost proorocite. Duhul Sfant a fost fagaduit si Duhul Sfant a venit. Cine putea sa fagaduiasca venirea pe pamant a Duhului Atotputernic afara numai de Cel care stia ca Duhul va face ascultare si va veni? Si cui va putea sa dea asemenea ascultare grabnica daca nu Celui Unuia fata de care El are iubire desavarsita?
O, cat de desavarsita este iubirea binevoitoare, ca sa arate ascultare desavarsita! Aceasta iubire desavarsita nu se poate arata desavarsit in nici un alt chip decat numai in ascultare desavarsita. Iubirea este cu grija mare in toata vremea si in tot ceasul, si cu dorinta si graba de a asculta pe cel iubit. Si din ascultare desavarsita vine, ca un izvor de lapte si miere, bucurie desavarsita, care face iubirea un lucru frumos.
Tatal are iubire desavarsita pentru Fiul si Duhul Sfant; Fiul are iubire desavarsita pentru Tatal si pentru Duhul; si Duhul are iubire desavarsita pentru Tatal si pentru Fiul. Datorita acestei iubiri desavarsite, Tatal este Slujitorul grabnic al Fiului si al Duhului, tot asa cum este Fiul fata de Tatal si de Duhul, si Duhul fata de Tatal si de Fiul. Iubirea desavarsita Il face pe Tatal slujitor desavarsit al Fiului si al Duhului; asa cum face Fiul Tatalui si Duhului, si Duhul Tatalui si Fiului. Precum nici un fel de iubire din lumea zidita nu se poate asemana cu iubirea impartasita de catre fiecare dintre Persoanele Dumnezeiesti, tot asa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultarii lor, Una de Cealalta Persoana.
"Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savarsit" (Ioan 17:4); "Faca-se voia Ta" (Matei 6:10). Nu arata aceste cuvinte ascultarea desavarsita a Fiului fata de Tatal?
"Parinte ... Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti" (Ioan 11:41-42), a spus Domnul cand l-a inviat pe Lazar; si mai tarziu, El a strigat cu un prilej oarecare: "Parinte, preaslaveste-Ti numele!" Atunci a venit glas din cer: "Si L-am preaslavit si iarasi Il voi preaslavi" (Ioan 12:28). Nu arata toate astea ascultarea desavarsita a Tatalui fata de Fiul?
"Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua, ca sa fie cu voi in veac" (Ioan 14:16); "Iar cand va veni Mangaietorul, ... Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine" (15:26). Si intr-adevar, in a cincizecea zi dupa Inviere, Mangaietorul, Duhul adevarului, S-a pogorat peste cei carora El le fagaduise. Nu arata aceasta, ascultare desavarsita fata de Fiul?
Porunca mantuitoare pe care Apostolul Pavel o randuieste tuturor credinciosilor: "in cinste, unii altora dati-va intaietate" (Romani 12:10), se savarseste intru desavarsirea ei intre Persoanele Sfintei Treimi. Fiecare Persoana Se sarguieste sa dea cinste mai mare celorlalte doua decat Siesi; asa cum fiecare doreste, prin ascultare, sa Se faca pe Sine mai mic decat celelalte doua. Si daca nu s-ar arata aceasta nazuinta dulce si sfanta prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiasti cinstind pe celelalte doua si micsorandu-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemarginita pe care o are fiecare Persoana fata de celelalte doua, atunci Dumnezeirea Treimica ar ajunge o Persoana fara identitate.
Deci, din iubirea nemarginita pe care Duhul Sfant o are pentru Fiul, Duhul S-a grabit sa pogoare la vremea potrivita peste Apostoli. Fiul stia cu siguranta ca Sfantul Duh Il va asculta pe El, si de aceea El a facut fagaduinta sigura de pogorare a Duhului peste Apostoli. "Voi insa sedeti in cetate, pana ce va veti imbraca cu putere de sus" (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Sai. Sa nu intrebati cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai inainte ca aceasta putere de sus, Duhul Sfant, voia sa Se pogoare peste ucenicii Sai. Domnul nu numai ca stia de mai inainte aceasta, dar El stie toate celelalte care urmeaza sa se intample pana la sfarsitul veacurilor si dupa acest sfarsit. Dar daca patrunzi mai adanc cu osebire in launtrul acestei intamplari, veti vedea ca aceasta cunoastere mai dinainte si proorocire a Domnului despre pogorarea Duhului Sfant este o cunoastere mai dinainte si o proorocire numai in masura in care se refera la fapta din afara a acelei pogorari: nu se refera la acceptarea si vointa Duhului de a face Voia Fiului, si de a Se pogori. Caci inainte de a vorbi Domnul de pogorarea Duhului, El deja avea invoirea grabnica si de buna voie a Duhului la aceasta. De fapt, Duhul Sfant vorbise prin Domnul despre pogorarea Sa. Caci nu se spune in Evanghelie ca Iisus era plin de Duh Sfant (Luca 4:1)? Iar in Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos nu a adeverit ca se implinise in El proorocia lui Isaia: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns sa binevestesc saracilor" (Luca 4:18)? Iata ca este lamurit ca Fiul se afla in unime nedespartita cu Duhul Sfant si cu Tatal, in impartasire desavarsita de iubire, ascultare si bucurie. Ungerea cu mir de catre Duhul dovedeste prezenta reala si vie a Duhului intr-o persoana. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir sa spuna ceva despre Duhul Insusi, si Duhul sa nu stie; sau sa fagaduiasca impreuna lucrare cu acest Duh, si Duhul sa nu fie de acord dinainte? Evanghelia de astazi arata si faptul ca Duhul Sfant se afla in Domnul Iisus, precum si faptul ca El se afla in impartasire desavarsita cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvant, fiecare lucrare si fiecare fagaduinta a Domnului.
Iar in ziua cea din urma - ziua cea mare a sarbatorii - Iisus a stat intre ei si a strigat zicand: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Aceasta sarbatoare este Sarbatoarea Cortului, care se sarbatoreste toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul calatoriei iudeilor prin pustiu. Aceasta sarbatoare era sarbatorita in luna a saptea potrivit socotelii iudaice, corespunzator lunii noastre septembrie, si era sarbatoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sarbatorit vreme de sapte zile, si ultima zi trebuie sa fi fost cu totul mareata, fiind numita "mare". "Daca inseteaza cineva", a strigat Domnul, "sa vina la Mine si sa bea". In Ierusalimul cel desert, era greu sa gasesti apa pentru multimile de oameni obisnuiti. Sacagiii carau apa de la fantana Siloamului de la care gospodarii luau apa in vasele lor. Ce L-a indemnat pe Domnul sa vorbeasca despre sete si apa? Probabil ca oamenii se plangeau de sete; probabil ca El Se uita la sacagiii care carau cu mare osteneala cobilitele lor grele cu apa din dealul Siloamului pana pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situatia ca era ziua cea din urma, si Domnul a vrut sa foloseasca timpul ca sa aduca ideea setei duhovnicesti oamenilor cu inimi invartosate, si ca sa le dea lor bautura duhovniceasca. Domnul spusese femeii samarinence: "Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va inseta in veac" (Ioan 4:14). Si El Se gandeste acum la aceeasi apa datatoare de viata, duhovniceasca, intrucat El cheama pe fiecare om insetat: "sa vina la Mine si sa bea!"
"Cel care crede in Mine, precum a zis Scriptura, rauri de apa vie vor curge din pantecele lui." (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred in El. Caci inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit.) Mai presus de toate Domnul arata nevoia credintei in El. El a fagaduit rasplata numai celor care au o credinta in El, si asta inseamna numai precum a scris Scriptura. Oamenii nu vor crede in El ca intr-unul dintre prooroci; caci iata, toti proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezatorul. Ilie si Ioan Botezatorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu si inaintemergatori ai Domnului. Sfanta Scriptura vorbeste despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, nascut din Tatal din vesnicie si din Preasfanta Fecioara Maria in vremelnicie. Cand Apostolul Petru a marturisit o asemenea credinta in El, spunand: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu" (Matei 16:16), El a laudat asemenea credinta. Cand carmuitorii si carturarii au incercat sa-L puna pe El in incurcatura prin felurite intrebari fara limpezime, El i-a pus pe ei in incurcatura si le-a povestit citand din Sfanta Scriptura ca Mesia cel asteptat nu era numai Fiul lui David ci si Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45). Voia lui este sa se creada in El ca in cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost inlaturate, de la prima la ultima. In afara de El, credinta este desarta, nadejdea este desarta si iubirea este fara de folos. Dar credinta adevarata in El duce la mantuire - fapt ce poate fi adeverit de catre cei care au credinta adevarata. Cum se poate intari aceasta? Din trupurile lor rauri de apa vie vor curge. Prin "apa vie" se intelege aici Duhul Sfant, dupa cum explica Evanghelistul: Aceasta a zis-o despre Duhul. Deci, cel care crede in Fiul lui Dumnezeu va primi Duhul lui Dumnezeu, care va veni sa se salasluiasca in el, si raul duhovnicesc, de viata datator va curge din trupul lui. Dar de ce din pantecele (trupul) lui? Pentru ca trupul este salasul Duhului Sfant, in sfinti, dupa cum spune Apostolul: "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi" (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbeste credinciosilor, peste care Duhul Sfant Se pogorase deja prin credinta in Fiul lui Dumnezeu. Prin "trup" in sens mai restrans, se intelege inima omului ca centru al vietii, atat trupesti cat si duhovnicesti. "Fiul meu", spune inteleptul imparat, "pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata" (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: "Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele" (Psalm 50:11). Si iarasi spune Apostolul Pavel: "A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile voastre" (Galateni 4:6). Si astfel din inima, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfant, curge curent de viata datator prin omul, in tot intregul lui, atat trupeste cat si duhovniceste. Urmeaza de aici faptul ca trupul credinciosului se va face o arma pentru duhul omului, si duhul omului o arma pentru Duhul Sfant. Omul intreg va fi curatit, luminat, intarit si va fi facut fara de moarte prin acesti curenti ai Duhului, asa incat toate gandurile sale, intreaga iubire si lucrare se vor indrepta catre viata vesnica. Curentul vietii sale va curge in vesnicie, si acela al vesniciei in viata sa.
Dar la vremea cand Domnul Iisus spunea aceasta, inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit. Adica: Duhul Sfant inca nu fusese dat credinciosilor, cu toate ca El era cu Iisus. Duhul Sfant inca nu-Si incepuse lucrarea Sa in lume, intru toata plinatatea Sa si intru toata puterea Sa. Caci Domnul Iisus inca nu fusese preaslavit: jertfa Lui pentru omenire inca nu se sfarsise, si lucrarea Lui ca Mantuitor al oamenilor inca nu se sfarsise. In randuiala mantuirii omului, Tatal este pe deplin lucrator in lume cand El Isi trimite Fiul pentru lucrarea mantuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrator in savarsirea mantuirii ca Om-Dumnezeu, si Duhul Sfant este pe deplin lucrator in intemeierea, sfintirea si continuarea lucrarii Fiului. Dar aceasta nu inseamna ca, atunci cand Tatal este lucrator, Fiul si Duhul nu sunt; ca atunci cand Fiul este lucrator, Tatal si Duhul nu sunt; si atunci cand Duhul este lucrator, Tatal si Fiul nu sunt. In vreme ce Fiul se afla in toata plinatatea lucrarii Sale pe pamant, Tatal si Duhul erau impreuna lucratori cu El, asa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, si asa cum spunea Domnul Insusi: "Tatal Meu lucreaza ... si Eu lucrez" (Ioan 5:17). Tatal si Fiul lucreaza impreuna si in acelasi timp. Duhul Sfant face la fel, asa cum se vede din fagaduinta Domnului Iisus ca El va trimite Duhul, Mangaietorul ucenicilor Sai, si ca El Insusi va ramane cu ei "in toata vremea pana la sfarsitul lumii". Dumnezeirea Treimica este deofiinta si nedespartita dar, in raport cu lumea zidita, Dumnezeirea Isi savarseste lucrarea Sa uneori in chip mai remarcabil printr-o Ipostaza Dumnezeiasca si alteori printr-o alta. Deci, atunci cand Domnul Iisus a fagaduit pogorarea Duhului Sfant peste Apostoli, Duhul Sfant se afla in El, asa incat se poate spune ca fagaduinta a venit atat de la Duhul Sfant cat si de la Fiul.
Sa vedem acum in ce chip s-a implinit aceasta fagaduinta, si cum a avut loc pogorarea Duhului Sfant, caruia Ii inchinam noi astazi aceasta sarbatoare sfanta.
Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. La porunca Domnului lor, Apostolii au ramas in Ierusalim, si au asteptat putere de sus care sa le spuna ce vor urma sa faca. Ei erau uniti in suflet si in rugaciune, toti ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul in care este multumit sufletul ii deosebeste sau ii face pe oameni asemanatori; si multumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una si aceeasi lucrare; sufletele lor erau pline de lauda a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se intamplasera, si cu asteptarea celor ce urmau sa se intample.
Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant. Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor ingeresti? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pamant, ci din cer; nu din vanturile pamantesti ci de la puterile ceresti. Acest zgomot arata pogorarea Imparatului ceresc, Sfantul Duh Mangaietorul. Duhul nu este foc, dupa cum nici porumbel nu este. El S-a aratat la Iordan in chip de porumbel, si acum Se arata ca un foc; in primul caz pentru a semnifica intreaga intelepciune si curatia Domnului Iisus, peste care S-a pogorat, si aici pentru a semnifica putere ca de foc, caldura si lumina: o putere care arde pacatul, o caldura care aprinde inima si o lumina care lumineaza mintea. Duhul nu are trup, si nu primeste nici un fel de trup, ci Se arata, potrivit trebuintei, in chip materialnic, care simbolizeaza cel mai bine sensul momentului. De ce, in aceasta imprejurare, Duhul Sfant S-a descoperitt in chipul limbilor de foc, astfel ca s-a asezat cate o limba de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lamurit din ceea ce urmeaza:
Si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai. Iata cum se lamureste faptul ca Duhul S-a descoperit in limbi ca de foc. Prima Sa lucrare a fost sa dea Apostolilor putere de a vorbi in limbi. De aici este limpede faptul ca, de la intemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mantuirii se adresa tuturor popoarelor pamantului, asa cum a aratat lamurit Domnul dupa Invierea Sa, poruncind ucenicilor Sai: "Mergand, invatati toate neamurile" (Matei 28:19). Pentru ca iudeii, poporul ales, Il prigonise pe Domnul si Il rastignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Insusi a facut o noua alegere dintre toate popoarele de pe pamant, zidind un nou popor ales, nu care sa aiba o singura limba ci un singur duh, un popor sfant, Biserica lui Dumnezeu. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos sa fi mers sa invete toate neamurile daca nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, acesti misionari ai Evangheliei, au folosit la inceputul misiunii lor prima putere, aceea de a intelege si vorbi in limbi straine. Ca oameni simpli, ei cunosteau numai limba aramaica, limba lor materna, si nici o alta limba. Daca acestia ar fi invatat multe alte limbi in chip obisnuit, cand le-ar fi invatat? Nu le-ar fi trebuit viata intreaga ca sa invete atat de multe limbi cate i-a invatat pe ei intr-o clipa Duhul Sfant? Caci iata cat de multe popoare diferite erau atunci adunate in Ierusalim: Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc in Mesopotamia, in Iudeea si in Capadocia, in Pont si in Asia, in Frigia si in Pamfilia, in Egipt si in partile Libiei cea de langa Cirene, si romanii in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi!
Ii auzim pe ei vorbind in limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Si toti erau uimiti si nu se dumireau. Vedeau inaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simpla, cu cautatura simpla si cu haine simple, si fiecare Il auzea pe Dumnezeu slavit in limba sa! Cum puteau sa nu se minuneze? Cum puteau sa nu fie uimiti? Unii dintre ei, nestiind cum sa desluseasca ceea ce se intampla, au inceput sa spuna ca Apostolii erau beti. Dar, asa cum se intampla adesea, oamenii cinstiti par beti celor beti, si oamenii cu gandire dreapta par nebuni celor nebuni. Legati de pamant si beti cu de-ale pamantului - cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fusesera umpluti de Duh Sfant, si care, ca purtatori de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul sa spuna? Oamenilor obisnuiti nu le plac surprizele, si atunci cand vin surprizele acestia le intampina fie cu manie fie cu batjocura. Dar Duhul Sfant nu este ca omul cel razboinic, care da buzna in casa altui om. El intra in casa a carei usa se deschide de bunavoie, si acolo unde El este asteptat ca Oaspete drag si indelung asteptat. Apostolii L-au asteptat cu mult dor, si Acesta S-a pogorat peste ei si Si-a facut salas in ei. El nu S-a pogorat peste ei cu racnet de amenintare, ci cu strigat de bucurie.
O, fratii mei, cat Se bucura de tare Duhul Sfant, cu bucurie de negrait prin cuvant, cand afla suflete curate care sunt deschise Lui si ard de dorul Lui! Cu strigat de bucurie, El Se salasluieste in ei si le da lor darurile Lui cele bogate. El intra in ei ca un foc, ca sa arda de tot ultimele ramasite ale semintei pacatului; pentru ca lumina sa-i lumineze pe ei cu lumina cea cereasca care nu apune niciodata; pentru ca fierbinteala sa-i incalzeasca pe ei cu caldura sfanta a iubirii, cu care se incalzesc cetele ingerilor in Imparatia lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spune: "Precum lampa, desi este plina cu ulei si are fitil, ramane in intuneric daca nu este aprinsa cu foc, tot asa si sufletul este stins si intunecat pana cand este atins de lumina si de harul Duhului Sfant" (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintai dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuinta la vremea aceea. Dar mai tarziu, tot ca raspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat in ei si alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul intelepciunii, darul vorbirii, darul indurarii, darul pacii launtrice, darul statorniciei in credinta si in nadejde, darul iubirii de Dumnezeu si de aproapele. Duhul Sfant a dat aceste daruri cu imbelsugare si cu bucurie mare, nu numai Apostolilor ci si urmasilor lor si tuturor sfintilor din Biserica lui Hristos pana in ziua de astazi, toate astea dupa nevoia si curatia oamenilor. Prin lucrarile Sale pe pamant, Domnul Iisus a adus bucurie mare atat Tatalui cat si Duhului Sfant. De la primele zile ale vietuirii lui Adam in Rai, Duhul Sfant nu mai cunoscuse aceasta bucurie pe care a simtit-o in ziua Cincizecimii, cand Dumnezeu Fiul a facut pentru Acesta prilejul de a fi lucrator printre oameni in toata plinatatea puterii Sale. Cu adevarat, El era lucrator in toata vremea si in tot ceasul asupra oamenilor, care erau incatusati de pacat de la caderea lui Adam in pacat pana la Invierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stavilita si stingherita de pacatele oamenilor. El urma o cale stramta printre oameni, turnand ulei din destul in lampa vietii pentru ca acesta sa nu se ispraveasca cu totul. El a lucrat si prin legile firii, si prin legile oamenilor, prin prooroci si imparati, prin artisti si intelepti - in masura in care puteau, si voiau, ca sa se lepede de ei pentru lucrarea Lui. Oriunde cadeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu in tarana pamantului, aceasta era din caldura cu care El inflacara inimile oamenilor. Oricand un om intelept avea o strafulgerare a cunoasterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fara de Moarte, aceasta era scanteia Lui in sufletul omului. Oricand un artist canta, ori cioplea ori picta, vreo alegorie a vietii care, in vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca sa vada adevarul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui datatoare de viata. Ori de cate ori omul care este cu adevarat demn, cu credinta in Dumnezeu si jertfelnic, a aparat dreptatea si adevarul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa in inima omului. Dar aceasta se intampla fara insufletire ori bucurie mare. Acestea fusesera numai faramituri aruncate intemnitatilor celor flamanzi. Cu toate acestea, atunci cand Domnul Iisus a nimicit iadul pacatului si al mortii, si a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Sai inaintea Duhului Sfant ca doisprezece slujitori minunati, imparatesti, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigat de bucurie si in plinatatea puterii Sale, Si-a facut salas in ei. Duhul Sfant, care era inca mahnit de pacatul lui Adam, a inceput inca o data lucrarea Lui nestramtorata a puterii si insufletirii intre oameni.
Pentru o mai buna intelegere, va poate ajuta aceasta asemanare: soarele straluceste iarna si primavara, dar lumina si caldura lui nu poate face sa creasca nimic prin zapada iernii. Cu toate acestea, acelasi soare, care trimite aceeasi caldura si lumina, face sa incolteasca si sa creasca toate semintele semanate. Oamenii de stiinta ne spun ca partea pamantului, acolo unde este iarna, se indeparteaza de soare, ca zonele acoperite cu zapada sunt asezate mai departe de soare, si ca acestea primesc lumina soarelui in plan inclinat, si razele nu ajung nemijlocit. Primavara, acea parte a pamantului se intoarce inspre soare, zonele acoperite cu zapada se apropie de soare, si lumina si caldura soarelui ajung ca raze directe. De la Adam pana la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pamantul iarna. Duhul Sfant dadea lumina si caldura dar, din pricina rasucirii pacatoase a sufletului omului, si a indepartarii lui de Dumnezeu, acesta a ramas inghetat, si nici un fel de roada nu putea inmuguri si creste din acesta. Domnul Iisus a indreptat sufletul omului si l-a adus aproape de Dumnezeu, a curatit gheata si zapada de pe el, l-a arat si a semanat in el samanta sfanta. Si atunci Duhul Sfant a inceput, precum soarele primavara, sa nasca si sa puna in priveliste, prin puterea Lui, roade dulci si minunate in campul sufletului omenesc. Iarna nu poate niciodata sa faca minunile cu care primavara impodobeste pamantul. Si in acelasi chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfant, vietuind cu sufletele pacalite de gheata si zapada inselarii de sine, nu pot crede niciodata darurile minunate cu care Duhul Sfant impodobeste pe cei care se apropie de El, si se aseaza sub razele nemijlocite ale luminii si caldurii Lui Dumnezeiesti. Cum ar putea un eschimos, care s-a nascut si a trait toata viata in gheata si zapada, sa creada calatorul din pamanturile sudice, cand acesta ii vorbeste despre copaci si pomi in floare, si pajisti acoperite cu flori multicolore, si despre coline verzi?
Tot la fel nici oamenii dintr-o tara indepartata de Dumnezeu, inghetata si intunecata de pacat, nu-i credeau pe Apostoli atunci cand acestia incepeau sa anunte vestile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatal care cheama la El pe toti cei care vor sa se numeasca fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit in lume ca om, a trait printre oameni, a suferit pentru oameni, a inviat din morti intru putere si S-a inaltat intru slava; despre Duhul Sfant, care S-a pogorat peste ei, si le-a dat lor daruri ceresti; despre tara plina de lumina, fara de moarte, din cer, de care ne desparte numai pacatul; despre curatia vietii care este cautata la noi pentru ca sa ne putem intoarce in tara noastra cea cereasca si sa ne facem insotitori si frati ai ingerilor in viata vesnica. Unii credeau in aceste vesti pline de bucurie; altii nu. De la sfintii Apostoli au curs rauri de apa vie prin toata lumea. Unii s-au apropiat si au baut din destul din aceasta apa vie; altii nu au baut. Apostolii umblau printre oameni ca niste dumnezei, facand minuni, alinand fiecare intristare si tamaduind fiecare slabiciune, propovaduind pocainta si iertarea de pacate. Unii i-au primit cu bucurie, dar altii i-au prigonit cu manie si batjocura. Cei care i-au primit au simtit impartasirea lor cu Duhul Sfant, si lucrarea Lui in ei. Si asa Poporul Sfant sporea ca numar, si Biserica lui Dumnezeu se latea si se intemeia in lume. Asadar samanta a incoltit si a dat roada. Asadar casa adevarului, a carei piatra de temelie era Domnul Iisus, a fost sfintita de catre Duhul Sfant, si s-a intins in toate cele patru colturi ale pamantului, turnurile sale ajungand pana la cele mai mari inaltimi ale cerului.
Sarbatorind astazi Praznicul Sfantului Duh, care, din iubire nesfarsita pentru Dumnezeu Fiul, cu bucurie si ascultare nesfarsita, dorea sa coboare pe pamant si sa ia in mainile Sale atotputernice lucrarea mantuirii omului, sa pomenim in laude de inaltare pe Preasfanta Fecioara Maria, peste care Duhul Sfant S-a pogorat mai devreme decat S-a pogorat peste Apostoli. Duhul S-a pogorat peste Apostoli ca Biserica, ca si impartasirea de un singur gand, a sfintilor, in vreme ce Duhul S-a pogorat peste Maica Domnului ca prea-aleasa. "Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri" (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfanta Fecioara. Si ea, prin puterea Duhului Sfant, a dat nastere Rodului Celui Preaslavit, mireasma caruia strabate cerul si pamantul, si prin care toti credinciosii sunt hraniti de la primul pana la ultimul. O, Preasfanta si Preacurata Maica Domnului, tu, zorii si leaganul mantuirii noastre, chipul nostru de smerenie si ascultare, ocrotitoarea si mijlocitoarea noastra inaintea tronului lui Dumnezeu, roaga-te neincetat pentru noi, dimpreuna cu sfintii Apostoli!
Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, vino peste noi, si Te salasluieste intru noi, si vietuieste intru noi ca putere, lumina si caldura, ca viata a noastra si bucurie a noastra! Curateste-ne pe noi de toata intinaciunea, si Bunule, mantuieste sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie si gurile noastre de laude, ca sa Te slavim dimpreuna cu Tatal si cu Fiul - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.
