† Dr. Teofil MIJA (11 septembrie 1923 - 3 august 2010)
S-a născut în comuna Bratei, judeţul Târnava Mare (Sibiu), la 11 septembrie 1923, fiind fiu de ţărani români. Este absolvent al Institutului Medico-Farmaceutic şi al Facultăţii de Biologie-Geografie, devenind Doctor în ştiinţe medicale în 1983.
În 1936, devenind membru al Frăţiei de Cruce organizate la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Între 1942-1948 a desfăşurat activităţi educative în cadrul centrelor studenţeşti legionare din Iaşi şi Cluj.
După 23 august 1944, împreună cu Ionel Golea, Aurel Ursu, Axente Păcuraru şi alţi studenţi târnăveni, înfiinţează Centrul de Rezistenţă Armată din Codrul Fetea. În 1948 s-a sustras arestărilor masive făcute în rândul studenţilor legionari şi s-a refugiat în Bucureşti. A fost condamnat în lipsă, în Săptămâna Patimilor din anul 1949, la 15 ani muncă silnică. Arestat în mai 1950, într-o casă-capcană a Securităţii, a fost anchetat de şeful securităţii MAI, colonelul Dulgheru, şi de generalul Nicolski, sprijiniţi de Brânzaru, poreclit Tarzan, pe atunci şeful laboratorului de torturi din MAI. A fost rejudecat pentru condamnarea în lipsă ce o suferise anterior, împreună cu membrii Centrului Studenţesc Cluj. La proces nu a recunoscut niciuna dintre acuzaţiile ce i-au fost aduse şi a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională. La expirarea acestei pedepse nu a fost pus în liberate, Procurorul General al Republicii făcând recurs. Drept urmare, condamnarea i s-a schimbat în 15 ani muncă silnică. A participat la greva generală a foamei din închisoarea Aiud, în primăvara anului 1957, fiind acuzat, alături de alţi 12 deţinuţi politic, de instigare şi organizare de revoltă în închisoare. A primit o pedeapsă disciplinară de izolare pe timp de un an de zile, la “Zarca” din Gherla. După un an a fost dus la Zarca din Aiud, bolnav de tuberculoză. După două tentative de “reeducare”, monstruoasa operaţiune de schilodire a sufletelor concepută de bolşevici, doctorul Teofil Mija refuză să mai vorbească cu reeducatorii. S-a încercat atunci o ultimă metodă de asasinare a doctorului Mija, fiind „băgat” dezbrăcat la izolare, în luna ianuarie 1964.
A fost eliberat în 31 iulie 1964, după ce a fost deţinut la închisorile din Cluj, Aiud, Gherla, Oradea şi în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La ieşirea din închisoare avea 47 de kilograme.
În anul 1990 înfiinţează dispensarul medical al foştilor deţinuţi politic pe care, în 1993, îl comasează cu cel al Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Cristiana”, al cărui preşedinte a fost până azi. De-a lungul anilor, la acest dispensar au fost consultaţi şi trataţi sute de foşti deţinuţi politic. În 1999 înfiinţează în oraşul Săcele un cămin pentru bătrâni, iar din 2001 o cantină pentru săraci.
Împreună cu Aurel Ursu a ridicat în 2003 un monument în Codrul Fetea pentru cinstirea eroilor martiri din acest centru de rezistenţă armată anticomunistă.
A luptat întreaga lui viaţă pentru asanarea morală, însănătoşirea spirituală şi materială a ţării şi a poporului român.
A publicat mai multe articole şi cărţi de specialitate şi de memorialistică.
A fost membru fondator al Partidului Pentru Patrie, vicepreşedinte al AFDP Braşov şi vicepreşedinte al Centrului Rezistenţei Anticomuniste.
Este cetăţean de onoare al Municipiului Braşov.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, în cohortele din cer ale eroilor şi martirilor Neamului Românesc, alături de fraţii săi de luptă şi suferinţă!
E atât de greu să scrii despre cel ce a fost şi rămâne Ion Gavrilă Ogoranu. E atât de greu să cuprinzi în cuvinte, oricât de meşteşugite ar fi ele, destinul, crezul şi lupta acestui ultim voievod al munţilor noştri, acestui luptător neînfricat pe care Dumnezeu, în imensa sa generozitate, l-a dăruit neamului nostru încercat să ne fie model şi călăuză nu numai atunci, în vremurile în acre hidra roşie cuprindea în tentaculele sale pământul sfânt al României, distrugând vieţi şi destine, pervertind conştiinţe şi valori, anihilând prin răsuflarea-i ucigaşă spiritul neamului nostru pentru multe decenii, ci şi după zdrobirea lanţurilor prin jertfa tinerilor din decembrie 1989, atunci când debusolaţi, ne căutam o cale pentru a ne făuri destinul.
Ion Gavrilă Ogoranu a fost prezent, în luptă, atât în anii rezistenţei anticomuniste, cât şi în Revoluţia din 1989, acolo unde ţara avea nevoie de el. Şi a rămas în continuare. Dumnezeu ni l-a lăsat încă ani buni, în care, ca o legendă vie, o mărturie nepieritoare, ne-a putut vorbi în libertate despre lupta sa şi a camarazilor săi, luptă fără preget şi fără speranţă, doar pentru a arăta tuturor că „România nu şi-aplecat capul de bunăvoie în faţa comunismului”.
Prezenţa, prestanţa sa, fiecare cuvânt rostit şi fiecare slovă scrisă sunt tot atâtea mărturii istorice ale evenimentelor din acei ani de crudă teroare instaurată de cei veniţi călare pe tancurile Armatei Roşii, hotărâţi să distrugă odată pentru totdeauna conştiinţa naţională şi demnitatea unui neam bimilenar.
Ca şi alţi invadatori ai timpurilor trecute, n-au reuşit. Fiindcă românii au rezistat. Cum au putut, dar au rezistat. Iar forma extremă a rezistenţei a constituit-o rezistenţa armată anticomunistă. Iar Ion Gavrilă Ogoranu a fost liderul unuia dintre aceste grupuri (peste o mie, conform Arhivelor Securităţii referitoare la anul 1949) de luptători ce s-au opus cu arma în mână opresorilor. Noi, românii, nu am avut un moment 1956 sau 1968, ca şi în Ungaria şi Cehoslovacia, dar am avut un fenomen unic în ţările căzute sub tirania roşie după 1945, o rezistenţă armată anticomunistă îndelungată, până în anul 1962.
Iar Domnul ni l-a lăsat pe Ion Gavrilă Ogoranu să ne povestească despre lupta acestor neînfricaţi fii ai României, despre drama lor, o poveste reală pe care comuniştii şi corifeii lor ar fi preferat-o uitată. Dar n-a fost să fie aşa. Ion Gavrilă Ogoranu, în fiecare clipă lăsată lui pe Pământ ne-a spus adevărul. Adevărul despre acele vremuri, adevărul despre acei minunaţi tineri luptători cu credinţă în Dumnezeu şi neamul românesc ce şi-au jertfit totul, inclusiv viaţa, doar pentru a ne da nouă speranţa unui viitor mai bun pentru generaţiile de mâine.
Studiul acestei perioade este abia la început. Rămâne în sarcina istoricilor serioşi şi nepărtinitori să continue ceea ce a început Ion Gavrilă Ogoranu prin scrierile sale. Oricum, mărturia cuprinsă în cărţile sale constituie un reper, o piatră de hotar pentru toţi cei ce se vor apleca asupra acestei perioade şi acestui fenomen, deoarece este relatarea directă, necenzurată, a celui care a trăit şi a participat intens la dramatismul luptelor ce cuprinseseră atunci toţi munţii României. Dar povestea lui Ion Gavrilă Ogoranu are în plus şi dramatismul unei vieţi petrecute în cea mai mare parte ascuns, sub permanenta ameninţare cu execuţia.
În 1974, o ştire făcea înconjurul lumii. Ultimul luptător din Al Doilea Război Mondial, japonezul Hiroo Onoda, s-a predat în jungla filipineză, unde stătea ascuns din 1944. Doi ani mai târziu, în 1976, la Cluj, a fost arestat Ion Gavrilă Ogoranu, căutat de autorităţile comuniste încă din 1948. Din fericire, după şase luni de anchetă la Securitate, este eliberat, nu în ultimul rând în urma presiunilor preşedintelui american Richard Nixon, cu care Ceauşescu încerca să aibă relaţii bune. A fost eliberat şi a trăit să-şi spună povestea în libertate, după 1989, despre el şi luptătorii din rezistenţa armată anticomunistă românească.
Doamne, îţi mulţumim că ne-ai dat asemenea luptători pentru cauza noastră, îţi mulţumim că l-ai lăsat pe Ion Gavrilă Ogoranu printre noi să ne spună povestea lor, îţi mulţumim că ni l-ai dat pe Ion Gavrilă Ogoranu, că l-ai făcut să se nască român.
Fiindcă, dacă s-ar fi născut american, câteva licee din marile oraşe i-ar fi purtat numele, dacă s-ar fi născut francez, în fiecare an s-ar fi organizat ample manifestaţii în numele său, dacă s-ar fi născut german, un muzeu ar fi fost dedicat lui.
Dar, în imensa lui înţelepciune, Dumnezeu l-a ales să fie român. Astfel, niciun liceu şi nicio stradă nu-i poartă numele, nicio paradă nu-l onorează şi niciun muzeu nu-i este dedicat. În schimb, sperăm, numele său va rămâne veşnic în conştiinţa tuturor ce simt româneşte, tuturor acelora pentru care inima de român vibrează adânc la auzul altor nume de rezonanţă în istoria noastră greu încercată.
La comemorarea luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine.
Postez mai jos fragmente dintr-un interviu pe care Dumitru Moldovan mi l-a acordat în vara anului trecut pentru revista ˝Veghea˝. (F.P.)
Am aflat despre dînsul din cartea "Brazii se frîng, dar nu se îndoaie", scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mînă din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu. Este un român prea puţin cunoscut, faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lîngă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi, pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară. L-am găsit preocupat, cu gravitate, de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pămînt, constată o stare de slăbiciune a Poporului Român. Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam, care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte, totuşi, o speranţă, gîndindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.
Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.
În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă, Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptîndu-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat, şi nouă, din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.
N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: "Ţară scumpă, te iubesc şi acum, ca şi atunci, şi cu oase frînte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crînceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!". (Florin Palas)
- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dvs. anticomuniste?
- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, pînă în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar, de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism. După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor "patru înţelepţi": Marx, Lenin, Engels şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întîlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormînt!
Refuzînd să devin turnător, am devenit fugar
Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întîlnire, mi-au spus că sînt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Cînd m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că, probabil, Schneider avea pe lîngă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.
Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin ‘50, toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întîlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat pînă în toamna lui ‘51. (Nota redacţiei - din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întîlnirile cu Securitatea, menţionînd ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu). Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute pînă la poalele pădurii. Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plîngînd şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă pînă la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, am intrat într-un cerc de Miliţie şi de Securitate.
După ce au tras în mine, m-au arestat
M-au somat, le-am răspuns că sînt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la 3 dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam 4 arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întîmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras şi n-am pomenit nimic de tata.
- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.
- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.
- Cum s-au comportat doctorii cu dvs.?
- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.
M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea
Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, cînd mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mîinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cît permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi cînd îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sîrmă şi leşinam. Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sînge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan. Anchetatorul de la Securitate era Cîrnu. La vreo 3-4 săptămîni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă, de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut odată o confruntare cu tata.
Zice că încurajez la scindare. Dacă şi eu, care mi-am costat viaţa pentru unitatea şi existenţa ortodoxiei... spun (unii) acuma că sunt pentru scindarea ortodoxiei. (Cel ce mă acuză) este un cetăţean de pe la Iaşi, de la Golia, fost yoghin.
Ei nu înţeleg ce am vrut să spun eu. Harul lucrează în raport de virtute. Cu cât, în sfârşit, omul este mai virtuos, cu atât vine harul peste har. Dar omul când este sub nivelul acestui har, când este în păcătoşenie, nu este în virtute, atunci harul se retrage.
Măsura aceasta, omul se duce şi nu mai are nicio legătură cu sfinţenia şi cu harul.
Dar el, ca preot, poate oficia?
El, ca preot, poate oficia, sigur că da. Are lucrarea lui. Dar vrednicia lui unde e?
Iată, la noi, în viaţa noastră ortodoxă, este şi lucrul acesta, că păcatul nu se amestecă cu omul. Haru-i har şi păcatul e păcat.
Păcatele nu-i ating harul. Părinte, dar el poate sfinţi în condiţiile în care este căzut ca om?
El poate orice. Ca om e căzut, dar el poate sfinţi. Să vă dau un exemplu, de pildă, e chemat episcopul să vadă un preot beat în marginea unui şanţ. Episcopul vine şi îl vede. Ăsta este fiul vostru. Voi l-aţi crescut, voi l-aţi educat, voi l-aţi deformat. I-aţi dat (să bea) şi la botez, şi la cununie, şi la parastas.
Preoţii sunt cum i-a făcut poporul.
Da. Şi atunci, îl scoli de-aici mâine dimineaţă, iţi face aghiazmă şi ai să bei aghiazmă făcută de el. Acum îl vezi beat aici, dar mâine îl pui la treabă şi lucrează harul.
Aşa spunea şi Părintele Cleopa.
Da! Dar asta nu merge aşa. Înseamnă că poate să-şi facă de cap oricând şi el tot preot e. E preot, dar noi trebuie să conlucrăm, să avem nişte preoţi model ca să aibă credincioşii după ce să se orienteze. După ce să se orienteze? După cel aflat într-o cădere prăpăstioasă?
Eu am făcut afirmaţia asta şi m-au scos că fac erezie şi că am anulat dreptul la pocăinţă. Nu m-am gândit la asta, să nu dau dreptul la pocăinţă, dar (trebuie) să văd că ai o încercare de vindecare.
- fragment dintr-o convorbire a Părintelui Justin Pârvu cu un grup de mireni (Aspazia Oţel Petrescu, Camelia Corban, Crina şi Florin Palas)
Plutonul Secuiesc al Garzii Maghiare a depus joi o cerere pentru schimbarea denumirii strazii Mihai Eminescu din Miercurea Ciuc in strada Attila. Cererea a fost depusa la registratura Primariei Miercurea Ciuc de Csibi Barna, fondatorul asociatiei culturale, neinregistrata juridic, ce poarta numele de ''Garda Secuiasca-Asociatie de Cultura si Traditii'', dar care insa in spatiul public este cunoscuta sub denumirea de Garda Maghiara – Plutonul Secuiesc. Desi Garda Maghiara a fost interzisa in Ungaria si premierul de la Budapesta Viktor Orban a declarat razboi acestei organizatii, totusi extremismul maghiar s-a mutat din Budapesta in Romania.
Suparati pe Eminescu
Csibi Barna, ajutat de membri ai Plutonului Secuiesc si membri ai Asociatiei 64 de Comitate (denumire ce face trimitere la organizarea administrativa a Ungariei Mari) a reusit sa stranga 1900 de semnaturi in favoarea schimbarii denumirii strazii Mihai Eminescu. Initiatorii considera ca interesele comunitatii maghiare, majoritara in Miercurea Ciuc, sunt grav afectate de ''cultivarea memoriei unei personalitati istorice profund hungarofobe si xenofobe, personalitate care nu are nicio legatura istorica cu acest oras''. Acestia vor ca numele lui Eminescu sa dispara din denumirea strazii, iar el sa fie inlocuit cu cel al lui Attila, ''ultimul si cel mai puternic rege al hunilor''. Pe blogul personal, Csibi Barna a publicat numele celor care au adunat semnaturile, printre acestia numarandu-se si Kerekes Nandor, responsabilul cu comunicarea al Noii Garzi Maghiare, Plutonul Secuiesc.
Cum a aparut Garda Maghiara in Romania
Csibi Barna, stanga
Csibi Barna declara pentru Mediafax in noiembrie 2007 ca a dat un anunt in cotidianul de limba maghiara "Csiki Hirlap" prin care anunta ca este in cautarea a inca doua persoane impreuna cu care sa poata infiinta legal o asociatie menita sa puna bazele Garzii Secuiesti, cu statut autonom, dar care sa devina un partener al Garzii Maghiare. "Am spus-o si reporterului de la cotidianul de limba maghiara si imi asum afirmatiile potrivit carora consider ca infiintarea Garzii Maghiare este o idee minunata, imi place scopul definit de ei si ideea de garda in sine. Ei spun ca pe langa multa vorbarie este nevoie si de multa sinceritate. Nu pot sa nu observ ca nu numai in Ungaria este nevoie de sinceritate, ci si la noi" a afirmat Csibi Barna. Potrivit sursei citate, Garda Secuiasca ar urma sa fie constituita dupa modelul celei maghiare, de la care va "imprumuta", printre altele, juramantul si uniforma, pe care le va adapta la specificul secuiesc. Aceasta adaptare s-a facut in unele ocazii prin adoptarea motto-ului nazist "Meine Ehre heisst Treue" (Onoarea mea este credinta).
Lozinca nazista "Onoarea mea este credinta"
"Am prelua si salutul lor: «Sa dea Domnul viitor mai frumos!», precum si steagurile arpadiene cu dungi albe si rosii. in cazul nostru, are prioritate lupta pentru a constientiza in randul populatiei apartenenta la secuime. stiu ca exista UDMR, CNS si alte asociatii ale maghiarilor din Romania, dar niciuna nu face nimic. Garda Secuiasca ar trai si ar munci pentru natie, pentru popor", mai explica in 2007 Csibi Barna.
Schimbarea denumirilor de strazi si la Sfantu Gheorghe
Recent, Forumul Civic al Romanilor din Covasna, Harghita si Mures a depus o plangere impotriva hotararilor CL Sfantu Gheorghe de schimbare a denumirii unor strazi din municipiu, printre care si cea referitoare la modificarea denumirii unei portiuni din Bulevardul 1 decembrie 1918, in Strada Petofi Sandor. Incercarile similare din anul 1999 au fost declarate nelegale, definitiv si irevocabil de Tribunalul Covasna, Curtea de Apel Brasov si Inalta Curte de Casatie si Justitie. In acelasi timp CL Sfantu Gheorghe, controlat de UDMR si PCM, intentioneaza sa modifice denumirea strazii Horea, Closca si Crisan in strada Attila, printr-o hotarare luata in cadrul sedintei din data de 27 mai.
Brâncuşi nu are nevoie de vorbe de laudă ci de cunoaştere a sufletului său, a stărilor lui intime. Se spun fel de fel de vorbe lăturalnice şi despre el şi despre Eminescu, numai să nu se spună că sunt creştini. Asta se pare că i-ar înjosi. Ca şi despre Sf. Apostol Pavel, a cărui vedenie de pe drumul Damascului e explicată în marele dicţionar Larousse ca o criză luetică. Ce sfidare a Dumnezeirii!
Despre M. Eminescu se spune că a murit nebun. Nu, domnilor, Eminescu nu a murit nebun. Aici e necinste sufletească. Eminescu a murit ucis. I s-a dat cu o cărămidă în cap! De ce? Procesul acestei crime încă nu este pe rol. Dar va fi pus!
Ştim cu anticipaţie că Eminescu era “piatră de poticnire” a tuturor, repet, a tuturor politicienilor zilei.
Tâlharul de pe cruce e primul creştin care moare în actul jertfei supreme, împreună cu Hristos. E primul care recunoaşte, mărturiseşte şi acceptă suferinţa ca ispăşire, transferând-o lui Hristos, şi de aceea şi primeşte răspunsul prompt: “Astăzi vei fi cu Mine în rai !”
Analizându-se opera lui Eminescu (de fapt nepublicată vreodată integral, căci altfel ar fi fost condamnat la moarte post-mortem), nu se spune nimic despre acest spirit creştin. Dar ştiţi dumneavoastră “Rugăciunea către Maica Domnului: Rugămu-ne’ndurărilor/ Luceafărului mărilor ” ? etc… Aceasta este caracteristica sufletului lui Eminescu : Rugăciunea.
Toate aceste flori, acele minuni ale creaţiei, versificate, împodobite ca nişte icoane, iradiind de lumină, sunt expresii ale sufletului lui contemplativ.
O să-mi răspundeţi că Rugăciunea propriu-zisă e numai una, e un accident. Nu, domnilor, e fondul de cinste spirituală, de prosternare în faţa atotputerniciei divinului, izbucnit ca o mărturisire a vieţii lui zbuciumate dornică de Absolut.
Şi aceasta se vede mai ales în Articolele lui Politice, care de fapt sunt teme integral tratate şi elucidate, unde comuniunea de idei şi sentimente cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu, etc… îl pun pe acelaşi perete sfânt în casele românilor. Eminescu e un “drept” al neamului românesc ca şi Ştefan, Tudor, Horia, care nu mor pentru dorinţa de a deţine funcţii politice, ci pentru dreptatea care trebuie instituită în viaţa societăţii şi a celei de stat. “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor”. Căci nu a te intitula creştin, socialist, democrat sau combinaţiile acestor numiri îţi dă dreptul să deţii autoritatea în stat, ci conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, pentru tot ce faci în calitate de conducător.
Aşa după cum noaptea, sub razele difuze ale lunii, imaginile lucrurilor capătă nişte nuanţe de încântare şi miraj, mângâind sufletul şi mintea, cu închipuiri fantastice, literatura, artele în general, nu fac altceva decât să mângâie sufletul omenesc în noaptea acestei vieţi cu umbre dulci într-o încântare trecătoare. Căci la ivirea soarelui toate aceste fantasme pier. Aşa şi Hristos face să dispară în lumina strălucirii Lui orbitoare creaţia fantasmelor lumeşti. Dintre toate operele literare, din toată arta, nu vor rămâne şi nu vor căpăta strălucire în raza Luminii Lui, decât acelea ce-L vor fi preamărit.
De aceea, nu “Luceafărul”, nu “Trecut-au anii”, sau oricare alt poem genial îl va însoţi pe Eminescu în întâmpinarea Soarelui Hristos, ci Rugăciunea.
Cu Maica Domnului, ducându-l de mână, se va înfăţişa Eminescu înaintea lui Hristos:
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară
Din valuri ce ne bântuie
Ridică-ne, ne mântuie
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară
Marie!
Aceasta este cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Mihai Eminescu.
Dacă sufletul lui s-a entuziasmat şi s-a încântat în faţa frumuseţii creaţiei divine, aceste frumuseţi le-a cântat încântându-ne şi pe noi, ca într-o noapte de vrajă, luminat sufletul lui trezit în faţa zorilor a văzut chipul aurorei hristice şi-a alergat conştient, căzând în genunchi într-un act de contemplare şi adorare a Adevărului nedisimulat în cuvinte de vrajă artistică, ci în cuvântul umilinţei, a celei mai sincere recunoaşteri a nimicniciei noastre (sale) omeneşti.
“Înţelepţii lui Dumnezeu, făpturii n-au slujit, ci Făcătorului !” (Cântare de laudă bisericească pentru Sfinţi).
În această cântare de laudă a Maicii lui Dumnezeu şi implicit a Hristosului, Eminescu face din darul său (talentul său) şi prin acest dar, act de adoraţie a dumnezeirii.
E cel mai mare act de viaţă pe care Dumnezeul creat (omul) îl poate aduce Dumnezeirii în condiţia de pământean. În felul acesta, el restabileşte şi ierarhia valorilor culturii.
Astăzi, veacul nostru ţine morţiş să încheiem mileniul doi cu primordialitatea valorii politico-economice:
(Pofta inimii, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii”). (“D’abord la politique”). Aşa i-a zis şi Satana, Mântuitorului, pe muntele Carantaniei: “Iată lumea şi slava ei, Ţie ţi-o voi da, dacă te vei închina mie, căci mie-mi este dat să o dau cui voiesc” (Matei – citat din memorie).
Minţea ca şi în Eden. Şi aşa cum au murit protopărinţii noştri, aşa mor toţi în braţele lui Satan, când primesc această ofertă. Observaţi dar, că toată zbaterea individuală şi colectivă, actuală, nu duc decât la dezastre materiale şi spirituale. De ce ? “Căutaţi MAI ÎNTÂI Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi TOATE CELELALTE se vor adăuga vouă!”. Astăzi, chiar în spatele aparentei “fapte bune”, stă afaceristul. Nimic nu se face pentru Hristos, adică dezinteresat. “Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zise Mântuitorul, adică jertfa noastră nu se înscrie în ordinea divină, fiind străină Adevărului veşnic, este pământească, lumească, drăcească. Dumnezeu nu şi-o revendică, pentru că nu i-a fost atribuită. Un alt Dumnezeu o revendică: egoismul tău luciferic. De aceea zicem în altă parte despre creştinismul românesc, că este un stil de viaţă. Românul când dăruieşte ceva zice: “Primeşte darul acesta şi zi: Bogdaproste” (Dumnezeu să ne ierte – Mulţumire lui Dumnezeu!). De aceea, Eminescu, în toate articolele sale politice, când vrea să jaloneze sau să indice o cale de urmat, se întoarce mereu cu mintea la condiţia spirituală a omului din popor şi a stilului lui de viaţă creştină. În casa de la Ipoteşti, Eminescu trăieşte de mic condiţia de suferinţă, închinată sub candela icoanei Sfintei Fecioare: o mamă suferind, lângă o surioară paralitică şi jur împrejur, ţăranii suferind umilinţa muncii nerăsplătite pe propriul lor pământ, adunaţi duminica în genunchi în tinda bisericii, din umilinţă, mai mulţi decât în sânul ei, sub raza icoanei Prea Curatei şi a Fiului Ei, crucificat şi înviat, supremă mângâiere în viaţa aceasta şi ultima ţintă pentru cealaltă viaţă. Brâncuşi s-a născut creştin, a trăit intens creştineşte şi a murit creştineşte. Uitaţi-vă la toată simplitatea ţi comportarea vieţii lui aproape schivnicească, acolo unde huzurul, luxul, petrecerea, libertinajul, erau la ele acasă, în mijlocul Parisului. Cu atât mult această capacitate de jertfă e mai de admirat, cu cât condiţiile ispitei sunt şi ele mai mari. Un pat de lemn masiv, un buştean drept scaun, un tuci de mămăligă cu făcăleţul lui, un blid pe o vatră care-i este şi masă, e tot mobilierul acestui nabab al spiritului românesc. Acestei icoane i se cuvine cinstire! Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi doctori trupeşti şi sufleteşti ai neamului românesc şi voi care loviţi acest neam sfinţit prin aceşti drepţi.
Şi sunt foarte mulţi! La “Marea Judecată” îi veţi putea privi în ochi ?!
Aveam la dispoziţie cel mai compact masiv muntos din România, lung de 100 Km. şi lat de 60 Km. fără căi de comunicaţie, împădurit.
Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în munţi ne simţeam ca acasă („...pe ei îi ocroteşte natura,” recunoştea şi lt. Moritz Alexandru.)
Ne-am extins activitatea pe o suprafaţă cât mai mare: toţi m-ţii Făgăraş şi Perşani, pădurile de pe Ardeal, până la Racoş, Sighişoara, Mediaş, Sibiu, pentru a dispersa forţele trimise împotriva noastră. Nu ne-am construit un punct central de rezistenţă, greşeală ce-au făcut-o majoitatea grupurilor din ţară, chiar cele conduse de militari, unde odată descoperit centrul de rezistenţă, securitatea aducea atâtea forţe, încât putea să distrugă grupul. Cît timp nu era zăpadă eram peste tot şi nicăieri, tot timpul în mişcare.
Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care numai conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi ucide român cu român pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire.
Istoria acelor ani am scris-o încă de atunci, în munte, în câteva caiete, cu titlul „Brazii”, şi-n câteva testamente. O parte din ele au ajuns în mâinile securităţii, altele s-au pierdut. Câteva se află în dosarele securităţii, bătute la maşină, sau fotografiate. De altfel, toate dosarele au fost micro filmate, ceea ce înseamnă că mai există încă o arhivă microfilmată.
După Revoluţie, am rescris istoria acelor ani din memorie, în trei volume, sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, ultimul în colaborare cu Lucia Baki-Nicoară.
Parintele Ilie Lăcătuşu a văzut lumina zilei în comuna Crăpăturile, judeţul Vâlcea la 6 Decembrie 1909, în familia cântăreţului bisericesc Marin şi Maria, care au avut 7 copii. Atmosfera părintească şi binecuvântarea bisericii i-au îndrumat paşii spre Seminarul Teologic “Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, ce l-a absolvit cu Premiul I de virtute, “pentru aptitudini sufleteşti care îl disting între colegii lui”. Între anii 1930-1934, studiază cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, unde se remarcă în deosebi pentru limbile franceză, germană, latină, greacă şi ebraică. Tânărul Ilie s-a detaşat de restul colegilor săi prin spiritul de comunitate desăvârşit, prin politeţe, corectitudine, eleganţă în ţinută, atitudine morală, spiritualitate profundă.
În anul 1931, s-a căsătorit cu învăţătoarea Ecaterina Popescu, iar după terminarea facultăţii în 1934 a fost hirotonit pe seama parohiei Osica de Jos, Olt, dovedindu-se vas ales al Duhului Sfânt.
Ochiul “omniprezent” al Armatei Roşii “eliberatoare” l-a dibuit pe duhovnicul părinte şi în noaptea de 16 Iulie 1952, l-a smuls din cuibul familiei şi al enoriaşilor, fiind trimis la Canal în colonia de muncă M.A.I. Galeşu. A fost eliberat la 26 Aprilie 1954, revenind în sânul bisericii ca stâlp al slujirii întru adevăr şi dreptate.
La 1 Iulie 1959, este din nou arestat şi trimis în Deltă, în lotul preoţilor olteni, până la data de 06. 05. 1964 când a fost eliberat. Din Decembrie acel an slujeşte cu osârdie în judeţele Teleorman şi Giurgiu. Toată viaţa sa a fost un dar oferit permanent Mântuitorului cu devotament, cu smerenie, din tot cugetul, din tot sufletul, cu toată inima.
Blând, cutezător, drept, a ales cu drag calea Crucii, înţelepţind cu cuvântul său dulce şi cu inima sa milosârdă, faptele bune între semenii săi.
S-a “urcat” la Domnul la 22 Iulie 1983, lăsând rugămintea ca prezbitera Ecaterina, dacă se va săvârşi la 15 ani după el să fie înmormântată în acelaşi cavou al familiei.
În ziua de 29 Septembrie 1998, având loc prohodirea şi înmormântarea preotesei Lăcătuşu şi procedându-se la scoaterea părintelui din cripta în care fusese depus cu 15 ani în urmă l-au găsit “întreg, neatins de nici o stricăciune, frumos mirositor, uşor, având un zâmbet întipărit pe chip, aidoma celui care i-a luminat- ca o bucurie cerească- toată viaţa”, împlinindu-se astfel profeţia părintelui. Vasile Manea Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, 152).
Bunul Dumnezeu l-a răsplătit pentru darul vieţii şi slujirii sale, alegându-l în ceata sfinţilor Săi, cu sufletul, iar trupul pecetluid minunile cu Moaştele sale sfinte, pe pământul ţării dragi.
Iată ce ne mărturiseşte părintele Ioan de la Mănăstire Rarău, despre Sfântul Ilie Lăcătuşu:
-“Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu…Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri…M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şibinenţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, pe Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari…Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul-dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: “Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”…
Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui-ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii, şi după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcau în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele, şi erau calde. Am văzut un mort, da` nu-i mort, un mort viu.
-Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?
-Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.” (Revista Atitudini, nr. 3/2008, p. 28-32).
Catre Ierodiacon Serafim Pantea, referitor la scrisoarea deschisa adresata
Inaltpreasfintitului Mitropolit Teofan din18 iulie 2010, Mănăstirea Golia
Stimate Serafim Pantea,
Jignirile Dv. aduse Parintelui Justin sunt de-a dreptul blasfemiatoare si arata un infantilism teologic, nici macar de taliban ci de bazar haotic si micime spirituala.
Unde spune sau fagaduieste Iisus Hristos pacatosilor intregii lumi “că va fi cu noi, prin Duhul Sfânt, până la sfârșitul lumii și că nu ne va părăsi niciodată” daca gresim, cum afirmati in scrisoare? O spune doarSfintilor Apostoli (Matei 19, 20) pe care-i investeste cu puteri speciale cand ii trimite la propovaduire. Pe noi nu ne lasa orfani, dar putem deveni orfani cand il alungam pe Duhul Sfant prin pacatele noastre.
Noi cand ne abatem de la voia Domnului intra Satana in inima noastra si atunci Duhul ne paraseste (Rom. 5, 3; Luca 13, 16; Luca 22, 3; Ioan 13, 27, etc.)
S-au indepartat si ingerii de Iisus Hristos: „atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau” (Matei 4, 11) cand l-a ispitit satana cu toate ca l-a dus „Duhul –Πνεύματος- in pustie, ca sa fie ispitit de catre satana” (Matei 4, 1) tocmai ca sa ne arate ca nu poate fi o impreuna vietuire ontologica/fiintiala a ingerilor cu diavolii sau un „tandem” a lui Dumnezeu cu satana. De aceea il si izgoneste atat de categoric: „ mergi inapoia mea satano…” (Matei 4, 10). Oricum Iisus Hristos fiind Fiul lui Dumnezeu nu putea fi parasit de Duhul Sfant cu care era in comuniune deplina chiar cand s-a apropiat diavolul.
Dupa teoria Dv. inseamna ca dupa ce a intrat Satana in Iuda („si după îmbucătură a intrat satana în el” Ioan 13, 27) era si Duhul Sfant in inima lui, care nu stiu dupa ce scriptura a Dv. a fagaduit ca Duhul nu ne va parasi niciodata, chiar daca il vindem pe Hristos! Daca o astfel de teologie ati invatat la Iasi sau la Golia, atunci il rog pe IPS Teofan sa va trimita la reciclare sau la canon cateva luni, sa invatati ce inseamna teologia traita in Manastire in varf de munte, nu in oras si Manastire de 5 stele si nu doar o teologie traita si invatata pe sticla (TV) sau pe undele radio, copiata dupa standardele seculare.
Dupa asemenea confuzii si erori teologice nu ma mira ca nu faceti distinctia intre un studiu teologic si un „posibil raspuns despre cip si canon dat in contextul Sf. Spovedanii” la care faceti referire „ca este foarte slab” si pe care l-am scris ca sa indemn pe duhovnici la iconomie si nu la acrivie, asa cum trebuie scris un studiu teologic. Era doar „un posibil raspuns”, mai pot fi o mie de raspunsuri bune, in raport de penitentul care se caieste.
Cum va permiteti sa-l acuzati pe Parintele Justin ca face parte din cei ce „se prefac sau par a fi duhovnicești” si sa-l acuzati de schisma si erezie si sa-l comparati cu satana? Chiar v-ati pierdut judecata?
La marii duhovnci, care au probat cu jertfa vietii credinciosia lor fata de Hristos si Biserica Sa, la ei harul lucreaza si din greseli: „căci judecata dintr-unul duce la osândire, iar harul din multe greşeli duce la îndreptare” (Romani 5, 16).
Acolo unde nu este „ judecata si osandire” ca la Dv. ci dorinta de a forma si a trage atentia asupra unui lucru eshatologic vital, cum este problema cipurilor, se mai si greseste, chiar ca duhovnic iscusit, insa are grija Dumnezeu, in dragostea Sa „sa implineasca pe cele cu lipsa” si sa le „intareasca pe cele cu neputinta”prin harul Sf. Duh si sa „prisoseasca harul acolo unde se inmulteste pacatul” (Romani 5 20) sau greseala fara de voie, nu pentru ca sa vietuiasca ontologic harul cu pacatul impreuna, ci pentru ca harul sa biruie greseala si astfel „harul din multe greseli sa duca la indreptare”, pe cand judecata Dv. duce doar la „osindire”.
Deci iata si verdictul final. Parintele Justin pentru ca iubeste fara margini si are pe Duhul Sfant in inima sa, chiar si „din multele greseli” (fara de voie) pe care le invocati si i le imputati, reuseste sa atraga harul Duhului Sfant, in timp ce Dv. prin judecata „dreapta” si vietuirea fara de prihana dusa la Golia aduceti „osandire”, sminteala si pacate…
Intrucat nu sunteti duhovnic, ci doar ierodiacon, cred ca va puneti nu numai in locul duhovnicului, ci chiar in locul Mitropolitului, scriindu-i scrisori de tragere la raspundere pentru bunatatea Sa de adevarat pastor si spuneam nu de mult ca „daca te faci pastor oaie fiind, atunci talibanizezi si transformi Biserica in inchizitie morala si nu o lasi sa fie Spital Duhovnicesc si mijloc de indumnezeiere, asa cum este la Petru Voda si osandesti pe fratele tau.
Cu dragoste frateasca in Hristos Domnul si Mantuitorul nostru,
"Lumină lină" nesfârşită trebuie să cânte românimea
Îmi amintesc că la primul hram închinat paraclisului nostru inima mi s-a umplut de lacrimi şi o nesfârşită jale pusese stăpânire pe toată fiinţa mea. Mă întrebam câtă „lumină lină” trebuie să cânte românimea pentru ca Dumnezeu să ne apere de capcanele şi de prigonirea celui rău. Azi răspunsul îmi este mai clar ca atunci: la nesfârşit! Pentru că bietul om este sub vremuri şi pentru că trăim vremuri teribile, când niciun imn, oricât de răsunător, de puternic şi de clocotitor, nu este suficient de clar ca să acopere strigătul prea întârziat al celor ce mor înăbuşiţi de miasmele iadului. Atât de mult şi-au lărgit hotarele dezmăţul şi apostazia, că niciun vechi clarvăzător şi veghetor nu poate lumina ochiul celui ce nu vrea să vadă, şi niciun foc de credinţă şi rugător noapte şi zi nu poate desfunda urechea celui ce nu vrea să audă. Speranţa mea este în vechile mănăstiri, aşa cum afirmase mai demult un mare martir al neamului. În străvechile, smeritele noastre bisericuţe, în bârnele cărora cântă toţi brazii munţilor, sub cupolele ce pătrund săgetător cerul, acolo încape toată omenirea neamului nostru, a toate veacurile, în frunte cu voevozii, eroii şi martirii mărturisitori, sub binecuvântarea unor preasfinţiţi prelaţi. Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie Sub trufaşele ziduri străine de duhul neamului creştin şi român se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie, căci le va fi dor de bunăcuviinţa şi smerenia bisericilor noastre străbune, unde se proslăvea Domnul veşnic simplu şi cucernic, fără dezbateri şi fără filosofii de pripas. Le va fi dor de dangătul de clopot răsunând în depărtări peste voevodale plaiuri mioritice.
Fraţilor, mă rog şi plâng de mila celor ce pun cununi de spini pe frunţile ce se închină unor valuri trecute din neam în neam, din strămoşi în moşi până în veacul de apoi.
(cuvânt rostit de doamna Aspazia Oţel Petrescu, în numele fostelor deţinute politic, la Hramul Paraclisului “Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea, 2009)
La noi, creştinismul nu este o religie la care am aderat ca la o politică de interese, nici un sistem filosofic sau de norme morale, sau dogme însuşite scolastic, nici rit de manifestare magică sau vreo formă bogotă de credinţă…
La noi creştinismul este un stil de viaţă. (Nu spun eu pentru prima dată acest lucru).
De aceea am zis mai sus: “Creştinismul românesc”.
Un stil de viaţă inconfundabil, la care sufletul românesc (al comunităţii şi al persoanei) n-a trecut prin hotărâri administrative sau politice, nici din necesitatea de a suplini o lipsă, ci din dragostea de a comunica cu Adevărul, revelat în Cuvântul care strigă : “Veniţi la Mine”, “Eu sunt lumina lumii”!
În acest ataşament la Dumnezeire, sau mai bine zis, în această stare de comuniune cu Dumnezeu, poporul nostru s-a născut aşa cum se naşte un ou în coaja sa, sau am putea spune, o inimă în trupul său.
Poate că acest fapt s-ar putea explica, dar noi nu facem acest lucru, ci doar constatăm istoriceşte şi implicit spiritualiceşte.
Constatăm că în istoria acestui neam, orice cutremur spiritual, determinat de vreo formă de păcat existent în trupul său, i-a întors la Dumnezeul lui, nu la Dumnezeul “lumii”. Şi acesta este un fapt care pare curios multora : consecvenţa acestui ataşament şi comuniunea rămânând nealterată faţă de forma şi fondul iniţial. Căci pentru român, fiecare neam are un Dumnezeu care nu e ca al lui sau şi al lui.
Dumnezeul românului ar putea fi dumnezeul oricărui neam sau popor, dar Dumnezeul fiecărui neam sau popor n-ar putea fi Dumnezeul lui (al românului).
De ce? Pentru că în Dumnezeul lui, românul îi cuprinde pe toţi aşa cum sunt, necenzurându-le libertatea prin vreo constrângere văzută sau nevăzută: “Câte bordeie, atâtea obiceie!”, păstrându-şi deci aceeaşi libertate pentru sine, fără vreo constrângere, fără vreo cenzură exterioară, sau impusă de cineva chiar în numele lui Dumnezeu, afară doar de cea interioară, de cea a conştiinţei lui. Libertatea îi dă condiţia de Om. De aceea el nu va lupta niciodată pentru proprietatea pământului (socială şi naţională) despărţind-o de legea de viaţă a acestui pământ, legea românească fiind legea sinonimă cu legea creştină, iniţială, în care s-a născut şi pe care a moştenit-o nealterată. El nu se teme de cel străin ca individ, ci de spiritualitatea lui, de atitudinea lui sufletească faţă de libertatea celorlalţi.
De aceea, chiar sacerdotul oficial, pentru el, este un iniţiat şi un investit, dar nu şi un cenzor al conştiinţei lui, dacă nu se identifică cu Adevărul, în numele căruia vorbeşte. Nu se sminteşte, despărţindu-se de Adevăr, din cauza greşelilor lui omeneşti, ci lasă loc judecăţii Supremului Judecător: “Mare-i grădina lui Dumnezeu!” va zice făcându-şi şi cruce.
Dar când acest iniţiat se identifică cu viaţa (sau tinde) cu Adevărul, pe care-i cunoaşte foarte bine şi el, (românul), atunci sacerdotul e un sfânt al lui Dumnezeu.
Şi nu numai el (sacerdotul), ci orice semen al său care egalează sfinţenia. Şi sfinţenia pentru român, nu trebuie decretată de vreun sobor. Aceasta este o treabă de ordin inventarietiv.
El simte această sfinţenie care i se impune ca un flux, ca o putere, din care nu poate ieşi sau peste care nu poate trece, ignorând-o! Recunoaşterea acestei puteri a spiritului sfinţit al aproapelui său, stă într-un act tăcut de venerare interioară, a acestui chip, care s-a transfigurat în lumină.
De aceea acel chip rămâne, pentru el, Icoană ! Icoană vie, cu puteri fecundative, tainic, a tuturor puterilor lui spiritual-morale, mai întâi şi apoi bio-fizice, dorind aceeaşi înălţare, devenindu-i model sau reper în viaţă.
De aceea, (poate părea curios pentru cel ignorant în cunoaşterea sufletului românesc), pe acelaşi perete, alături de Icoana Omului-Dumnezeu şi Dumnezeului-Om şi a Maicii Lui, stau imediat sub ea icoanele lui Horia, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu sau Mihai Eminescu, nu ca nişte tablouri pe perete sau poze frumoase, ci ca fiinţe ale aceleiaşi familii sfinte din casa lui, care a devenit astfel casa lui Dumnezeu.
Aşa încât el şi tot neamul lui de oameni, strămoşi, moşi, părinţi, sunt în Dumnezeu şi se simt în Dumnezeu, într-un act de corespondenţă vie cu cei prezenţi, permanent în timp şi spaţiu, în timpul atemporal, în spaţiul aspaţial, în Eternitate, în Veşnicul prezent dumnezeiesc.
Mai întâi, toată gratitudinea noastră pentru strădania domnului Adrian Petringenaru, care în laborioasa sa lucrare “Imagine şi simbol la Brâncuşi”, a intuit actul fundamental al creaţiei brâncuşiene, privirea din lăuntru a operei, din Dumnezeu a Creaţiei, din pogorământul Raţiunii divine în Cuvântul Său întrupat. Poate ar fi putut spune mai mult şi mai deschis, dar la data apariţiei lucrării, chiar şi “cititul printre rânduri” constituia o primejdie şi pentru autor şi pentru editură. Şi dacă, oarecum, în parte, planul lucrării mele (Închinare) se suprapune pe planul “Imagine şi Simbol la Brâncuşi”, vina este a mea.
*
Raţiunea lucrează nu cu noţiuni, ci cu lumină. Da, cu lumini !
Cu fulgere de lumină supranaturală, ceea ce înseamnă revelaţii…
De aceea, orice judecată rostită, consecinţă a revelaţiei interioare, este un act definitiv al raţiunii, ireversibil, o sancţiune, o sentinţă de condamnare pe viaţă, pe viaţă veşnică, împotriva, întâi, a celui ce rosteşte şi n-o împlineşte şi apoi, a oricui o aude, dacă n-o respectă.
De aceea zice Iisus: “Nu Eu, ci cuvântul pe care l-aţi auzit vă va judeca”. De aici şi starea de vinovăţie pentru actul cunoştinţei pe care-l are cineva, faţă de actul cunoaşterii, adică netransformării lui în act de traire.
Pentru că acest cuvânt nu mai este o simplă noţiune de inventar la nivelul memoriei, ci o obligaţie de conştiinţă pentru experimentare, o hotărâre care are putere de viaţă şi de moarte pentru cel care a luat cunoştinţă de el.
Acest cuvânt conţine în el fulgerul iniţial al revelaţiei cu care s-a împărtăşit raţiunea creată a îngerului şi omului şi pe care raţiunea respectivă l-a îmbrăcat în haina expresiei, a cuvântului rostit, lucrând aceeaşi pogorâre ca a Dumnezeu-Cuvântului în Fiul-Omului.
Deci oricine se împărtăşeşte cu cunoştinţa adevărului, e chemat de cel ce l-a rostit (Tatăl) la comuniunea cu El, prin împlinirea lui.
Acesta este înţelesul expresiei Mântuitorului : “Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-i este dat (nu e chemat) de Tatăl Meu”.
Şi acum, aparent, o diversiune: Două sunt păcatele fundamentale pe care Dumnezeul-Creat, omul, le-a săvârşit şi le săvârşeşte împotriva Creatorului său şi împotriva sa, excluzându-se din comuniunea cu semenii şi cu Creatorul şi ele sunt complementare: îngâmfarea (trufia) şi desfrânarea, fiecare cuprinzându-se şi spiritual şi material unul într-altul, din ele decurgând toate celelalte.
Îngâmfarea (trufia) înseamnă situarea în postura singurului care poate spune: “Eu sunt, cel ce sunt” (Iahve-Dumnezeirea), prin aceasta, necurăţia minţii, (a sufletului), fiind desăvârşită la categoria înger (duh) şi ireversibilă deci în spirit, ca unul ce nu poate trăi condiţia devenirii (căderii şi ridicării, a morţii şi învierii) spre deosebire de om, căruia această condiţie i-a fost dată ca posibilitate de salvare, plătind cu dispariţie vremelnică (moartea trupului material, apoteozând Eternitatea), învierea în trupul imaterial. De aceea, îngâmfarea te scoate din comunitatea şi comuniunea spiritelor sfinţite, prin întunecare, prin răsturnarea lui “Exist” (Sunt) în non exist (nu sunt), rămânând o conştiinţă (spirit) sancţionată prin însăşi cuvântul “Non” (nu), opus oricărui cuvânt (de fapt singurul, care le cuprinde pe toate), care se confirmă prin cunoaşterea ţi recunoaşterea Eu-lui şi a eu-lui celorlalţi (a lor, celor creaţi).
De aici şi această formidabilă exprimare a Sf. Ioan Evanghelistul: “Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe aproapele, (fratele său)”… iar Mântuitorul spune clar: “Eu în ei şi ei în Mine, pentru ca toţi să fie una în noi”… (Ev. Ioan).
De aceea păcatul acesta este groaznic pentru condiţia spirit, respectiv pentru diavol.
Căci în timp ce Iahve (Dumnezeirea) cuprinde în sine trei ipostaze” Existenţa, Enunţarea ei şi Realizarea, (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), diavolul, reducându-se la “monos”-ul (fără conştiinţa existenţei în sine, fără posibilitatea de a enunţa această existenţă şi fără realizarea prin sine a actului creaţiei), desfiinţează astfel esenţa Existenţei, dragostea, înlocuind-o cu opusul ei, ura, luptându-se de fapt împotriva propriei sale existenţe şi neputându-se totuşi desfiinţa, realizând în felul acesta iadul, tragedia neputinţei de a trăi în, şi a cuprinde în sine iubirea de alţii în lumina lui Iahve, Cel ce le are pe toate din sine, în sine şi prin sine ( a se, per se, in se).
Desfrânarea, vizibilă mai ales în trup la categoria om, (Dumnezeul-Creat) este necurăţia trupească, ascunsă în spirit în dorinţa de posesiune a creaţiei, de integrare în sine a formelor eterne prin frumuseţe divină, având ca finalitate satisfacţii instinctuale şi nu multiplicarea chipului lui Hristos în creaţie.
Desfrânarea te scoate din comunitatea şi comuniunea trupurilor sfinţite (adică din Biserică, din trupul mistic al lui Hristos, ca mădular infectat, care trebuie extirpat dacă nu se vindecă. De aceea Sf. Ap. Pavel scoate pe cel desfrânat din comunitate până la vindecare. (I Corinteni, Cap.V)
Dumnezeu desfiinţează naşterea din poftă bărbătească şi trupească prin preluarea creaturii într-o înfiere, transferând prin apă şi Duh, natura umană în condiţia naşterii din Dumnezeu şi desfiinţând astfel stăpânirea lui satan asupra creaţiei. Această naştere nouă pe care n-o pricepea Nicodim şi pe care omul, chiar după botez, o desconsideră şi o ignoră, i se face mai grea acuză pentru că în acest caz, actul desfrâului nu mai este un act inconştient ci unul conştient. Sf. Ap. Pavel pune pe Anania şi pe Safira în situaţia de a-şi rosti în spirit sancţiunea morţii definitive, pentru actul desfrâului aparent nu în trup (dar pentru satisfacţii trupeşti) şi mândria falsei lepădări de cele pământeşti ci în duhul personal şi în duhul trupului mistic al lui Hristos, în Biserică.
Pentru a preciza gravitatea acestui păcat, Sf. Ap. Pavel explică cu claritate fără echivoc: “Orice păcat pe care-i face omul este în afară de trupul său (mistic), dar cine săvârşeşte desfrâul (curvia) păcătuieşte în însuşi trupul său (mistic) (I Corinteni).
Acestea au fost un fel de paranteză pentru a putea înţelege cele ce urmează.
Pentru că acest mare monah al culturii româneşti, Brâncuşi, nu va putea fi înţeles decât cunoscându-i nu numai forţa pe care o dau cultura, talentul şi tenacitatea, ca să nu zicem ambiţia de a fi original, ci actul străduinţei spre puritate desăvârşită, spre sfinţenia şi simplitatea vieţii, conştient că harul lucrează prin cei puri.
De aceea, cine vrea să despartă opera lui Brâncuşi de Creştinism, de creştinismul românesc (şi veţi vedea de ce spun aşa), nu va înţelege nimic din creaţia lui.
Toate elementele de simbol, ancestral am putea spune, folosite de acest mare creator, se purifică şi se topesc în viziunea creştină.
Aceste elemente revelate cu anticipaţie omului, pentru a-l recunoaşte prin ele pe Cel ce le-a purtat dintru început în Sine, pe Hristos, Brâncuşi le regăseşte în arta străveche românească…
Brâncuşi nu este un creştin de paradă, nici unul de rit.
El se ridică deasupra formulelor şi formelor mărturisite, deşi se serveşte de ele. Dar face din ele idei, transfigurându-le, trecându-le în metafizic, prin înţelesul pe care-i capătă acestea în spirit, imprimând formelor linia ascendentă, sublimând parcă materia, obligând spiritul prin contemplare, să se detaşeze de materie.
Nu existenţa materială sau biologică ci spiritul ei este acela care dă sens existenţei văzute (formei receptate).
Din orice existenţă văzută (percepută de altfel prin toate simţurile noastre trupeşti şi sufleteşti) trebuie să transpară spiritul care o susţine în această stare de existenţă individuală, unică.
Odată despiritualizată, orice existenţă devine posibilă dispariţiei, morţii (procesului de degradare şi descompunere în elementele incapabile de reprezentare existenţială).
Ori, tocmai acest act îi realizează Brâncuşi:
El pune materia în situaţia de a-şi legitima existenţa prin spiritul care a informulat-o, obligând pe receptor la un act de întâlnire în metafizic, cu spiritul artistului, ascuns în mesajul obiectului creat, aşa după cum Creatorul Etern este “văzut” (“întâlnit”, “cunoscut”) în creaţia Sa.
Şi această corespondenţă între spirite are loc tocmai pe acest “soclu” material care devine astfel, el însuşi, purtător al nobilei atenţii şi intenţii a spiritului Creatorului Etern.
De aceea dictonul lui Brâncuşi “să creem ca Dumnezeu”, însemnează pentru el a (re)încărca materia cu sensul pe care Creatorul i-a avut ab iniţio în intenţia Sa (în Planul Său), adică de a o face nemuritoare, de a o înveşnici.
“O sculptură (orice creaţie artistică, zicem noi, extinzând gândul lui Brâncuşi) nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său ci se continuă în cer…” (în înţelesul spiritual n.n.).
“Materia se sfinţeşte sau se întinează în funcţie de intenţia cu care o atingem” va zice un părinte al pustiei (fără certitudine Sf. Antonie cel Mare, fiindcă am citat din memorie).
Aşa cum, frământând lutul şi suflând asupra lui Duh de viaţă, Dumnezeu a dat sens existenţei material-spirituale, conştiente, subiective, tot aşa artistul respectiv, Brâncuşi, “încarcă” materia (existenţele, subiect, create)cu un suflu spiritual pe care-i comunică spiritului ce le contemplă.
Orice om de cultură care caută esenţa lucrurilor se întâlneşte în final cu Dumnezeu, chiar dacă iniţial nu a dorit sau nu şi-a dat seama de acest lucru (fapt). Această întâlnire îi va fi fatală: va trebui să mărturisească Adevărul. Şi nu va mai avea niciodată linişte, absolut niciodată, până nu se va situa sub toată zidirea. (Recunoaşterea ignoranţei în condiţia cunoaşterii luciferice).
Dar atunci va fi salvat integral, prin Raţiunea divină care-i va satisface dorinţa de cunoaştere, prin Împărtăşirea cu Cuvântul Său Întrupat (întru care şi prin care sunt toate), crescând în acest act de cunoaştere pe măsura dorinţei de desăvârşire.
Boala de care suferă astăzi omenirea şi de care va suferi orice om şi orice comunitate omenească care se desparte de Biserica lui Hristos este inaniţia spirituală (Neputinţa de a împlini dragostea totală faţă de Dumnezeu şi de fraţii (aproapele) lui).
Aproape nimeni nu vrea să mai trăiască prin Adevărul Etern.
Fiecare vrea să trăiască prin “adevărul” său particular, egoist !
Un egocentrism ajuns la paroxism, la exacerbare. Dar în această postură, cei în cauză se vor întâlni cu Lucifer, căci: “Dacă nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi…” zice Mântuitorul. Iată sancţiunea fără rezervă rostită evreilor de Mântuitorul, ei care credeau că vor putea fi integraţi în fericirea eternă a lui Avraam, fără recunoaşterea, mărturisirea şi consumarea Adevărului, în însuşi trupul şi sângele Dumnezeului-Om pâinea coborâtă din Cer… şi că slujirea societăţii, invocată de foarte mulţi, fără slujirea lui Hristos, fără conducerea ei spre Dumnezeu, este o formă deghizată de mândrie luciferică : “Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zice iarăşi Iisus.
Deci orice gând, orice cuvânt, orice faptă, intenţie sau chiar gest, care nu duce, nu indică sau nu sugerează obiectul slujirii supreme – Dumnezeirea – este un act mort.
Finalitatea nu-i va integra.
iar omul trebuie să lucreze, să slujească în aşa fel încât să aibă personal conştiinţa şi să trezească în semeni conştiinţa că va fi confirmat (proiectat) de (în) Eternitatea divină, împreună cu cei ce primesc slujirea lui. Toată opera lui Brâncuşi, acest monah al culturii româneşti, este o metaforă a sufletului românesc îngenuncheat discret în templul creaţiei Dumnezeului – cel – viu.
