Mai mulţi locuitori din comuna Nereju se pregătesc să organizeze un miting de amploare în faţa Episcopiei Buzăului şi Vrancei. Aceştia sunt nemulţumiţi de faptul că fostul stareţ, Macarie Beşliu de la Poiana Mărului, a fost exilat de reprezentanţii Episcopiei la schitul Munteoru. Liderul nerejenilor, Toader Gemănaş, spune că valorile creştinismului sunt terfelite şi aruncate în derizoriu prin această „mârşăvie“, la care a fost supus fostul stareţ Macarie. „Suntem profund dezamăgiţi de nelegiuirile făcute de Episcopia Buzăului şi Vrancei la Mănăstirea Poiana Mărului. Locuitorii de la noi, dar şi din comunele învecinate sunt mâhniţi de faptul că părintele Macarie a fost mutat forţat la schitul Munteoru. Este tare greu şi oamenii nu mai pot ajunge să primească un sfat, o vorbă bună pentru a trece mai uşor peste necazurile de zi cu zi. Deja relele ne urmăresc la tot pasul, iar starea noastră sufletească este încărcată la maxim. La Munteoru nu se poate ajunge. Părintele Macarie ne dădea acea bunăstare sufletească, mai ales prin orânduirile bisericeşti pe care le respecta cu sfinţenie. Cei de la Episcopie mint în toate felurile, iar realitatea din teren este cu totul alta. După plecarea părintelui nu se mai ţin slujbe la Poiana Mărului. Acest lucru nu au reuşit să-l facă nici măcar comuniştii şi se întâmplă acum în zilele noastre. E strigător la cer“, a declarat Toader Gemănaş. Acesta îi îndeamnă pe vrânceni să fie alături de fostul stareţ Macarie Beşliu şi îi cheamă la schitul Munteoru. „Oamenii aşteaptă revenirea părintelui Macarie la Poiana Mărului. Nu vom mai aştepta mult acest lucru şi ne vom face dreptate singuri, deoarece dreptatea de aici de pe pământ este una strâmbă. Îi rog pe toţi cei care sunt alături de Mănăstirea Poiana Mărului şi care cred în slujbele părintelui Macarie, să încerce să ajungă la schitul Munteoru, unde se află fostul stareţ, pentru a participa la slujba de aghiasmă, ce are loc pe 1 ale fiecărei luni de peste an. Toate acestea dovedesc faptul că, în continuare, credincioşii sunt alături de părintele Macarie. Dacă nu vom avea câştig de cauză la mitingul de la Buzău, vom face acelaşi lucru în faţa Patriarhiei Române, să vedem dacă Preafericitul Daniel tolerează abuzurile celor de la Buzău. Suntem hotărâţi să mergem până în pânzele albe şi cu ajutorul lui Dumnezeu, Testamentul Lui Vasile Cel Mare să nu fie batjocorit în fel şi chip de anumite personaje“, a mai spus Toader Gemănaş.
Cântec despre Mănăstirea Poiana Mărului
Oameni simpli şi cu sufletul curat, nerejenii nu au uitat de credinţa în Dumnezeu. Poate tocmai acest lucru i-a ţinut uniţi, mai ales în dorinţa lor de a spune lucrurilor pe nume. Dârjenia cu care îl apără de stareţul Macarie, urmaşul lui Vasile Cel Mare de la Poiana Mărului, izvorăşte din sufletul lor. „Noi credem în Dumnezeu şi suntem siguri că de acolo, de sus, va face dreptate. Dumnezeu a fost şi este alături de noi de la naştere până la moarte. Noi credem în părintele Macarie, omul de la care luăm alinare, un gând bun, o povaţă, un sfat, un zâmbet, o bucurie, că doar toţi suntem copiii lui Dumnezeu. Vreau să se ştie în toată ţara asta că nu ne vom lăsa în niciun fel călcaţi în picioare şi vom îndrepta lucrurile“, a adăugat Toader Gemănaş. De altfel, Atena Bratosin Stoian, una dintre cele mai renumite interprete de muzică populară din judeţul Buzău, a compus şi interpretat cântecul Mănăstirii Poiana Mărului. Melodia interpretată fără coloană sonoră, spune povestea apariţiei lăcaşului de cult. Artista speră ca melodia sa să aducă linişte, pace şi gânduri curate celor de la Episcopia Buzăului şi Vrancei şi să lase mănăstirea aşa cum a fost orânduită de părintele Macarie Beşliu, al doilea ctitor al lăcaşului de cult.
Potrivit unor surse, alţi oameni din ţară şi străinătate vor participa la protestul de la Buzău.
Si din Ziarul de Vrancea, o frumoasa poezie scrisa de o copila care de mica se impartasea la aceasta frumoasa manastire:
Trista ai ramas Poiana Marului de Elena Marinescu cls. a II-a, com. Vintileasca
Trista esti tu manastire, Trista esti tu si pustie, Din asa un loc vestit- Muntele Athos roman declarat- Cu testamentul cuviosului Vasile lasat, Ai ajuns un loc neglijat.
In biserica, cand am intrat, Un parinte mai era, acatiste el citea. Credinciosii prezenti in biserica suspinau. Lipsa parintelui staret Macarie De la poarta se simtea, Nimeni nu intelegea Ce sminteala se facea.
Doar cuviosul din icoane ne mai privea, La rugaciuni El ne-ndemna. Sa lungam asa manie, ca in noi sa nu mai fie. Maicele de vor veni, liniste aici nu vor gasi! Cuviosul se va ruga neincetat, Testamentul din anul 1764 nu va fi incalcat.
Maica Domnului din icoane sufera Si nu de turci a fost lovita. Dar de credinciosi nu ai fost parasita! Acum roaga-te tu, Maica, pentru noi Sa ei ispita ctiva dintre noi! Puterea ta este mare, Adu tu maica credinciosilor putina alinare.
Si florile in vaza se ofileau, De durerea ta, Maica, ce o simteau! Usile imparatesti erau triste, Ca au ramas si ele inchise, Usa altarului putin deschisa era Dar Sfanta Liturghie nu se savarsea.
Biserica si altarul erau parasite, Parintele staret Macarie era exilat pe munte! Parintele de ar veni, manastirea cu totul ar inflori. Nu in flori ce se ofilesc, infloreste in credinta Alungand si a noastra amara suferinta. Amin!
"Daca cineva nu vrea, nu-l puteti baga cu sila in Rai. Trebuie sa fim buni ca sa ne fie bine. Cum sunt gandurile cu care ne indeletnicim, asa ne este si viata. Acela care are ganduri bune, acela are simtirea launtrica a pacii si linistii; pe cel nelinistit poti sa-l pui si in Rai, si tot i se va parea ca nici acolo nu ii este bine - va cauta sa fie si acolo cel dintai, iar acolo nu este nimeni cel dantai, nici cel din urma, ci toti sunt la fel . "
„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar” (I Corinteni 15, 10)
Cuvânt de laudă Apostolului Pavel
Ce este omul, cât de mare este nobleţea firii noastre şi de câte virtuţi mari este capabilă această făptură -omul – nimeni nu a arătat mai bine decât Apostolul Pavel.
El stă acum de faţă cu glas mare spre a răpune pe toţi pârâşii firii, spre a apăra pe alcătuitorul firii, spre a ne încuraja la fapta cea bună şi spre a astupa gura clevetitorilor care mint, spunând că firea omenească nu este capabilă de nici un bine. Pavel nu a primit o altă fire decât noi, nu a dobândit alt suflet, nu a locuit în altă lume, şi, cu toate acestea, a întrecut cu mult pe ceilalţi oameni.
Mai întâi, acest Apostol nu s-a înspăimântat de nici o pătimire, de nici un necaz care i s-a întâmplat pentru fapta bună şi pentru dreptate, ci cu bucurie s-a supus tuturor necazurilor şi le-a numit pe acestea „vremelnice şi uşoare” (II Corinteni 4, 17). Dar încă şi mai vrednic de mirare este că el a făcut toate acestea fără să urmărească vreo răsplătire.
Noi nu suportăm niciodată nici un fel de osteneală şi necaz, fără să aşteptăm răsplătire; el însă le-a luat asupra lui fără răsplată, cu bucurie şi cu dragoste, şi nu s-a tânguit de slăbiciunea trupească, nici de mulţimea treburilor, nici de tirania trupului, nici de nimic altceva.
In toate zilele el se făcea mai râvnitor, şi cu cât primejdiile îl împresurau mai mult, cu atât el devenea mai curajos. Aceasta a arătat-o el însuşi, prin cuvintele: „ Uitând cele din urma mea şi tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14). Şi când moartea îi stătea înainte, el îndemna pe alţii să se bucure cu dânsul, scriind către filipeni: „Bucuraţi-vă şi fericiţi-mă” (Filipeni 2, 18). El sălta de bucurie pentru primejdii, pentru pătimiri şi ocări de tot felul.
Către corinteni scria: „Pentru aceasta mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi” (II Corinteni 12, 10). El le numea pe acestea arme ale dreptăţii, şi arăta cu aceasta, că tocmai prin ele s-a împărtăşit de cele mai mari foloase.
Cu toate că pretutindeni era biciuit, batjocorit şi hulit, el totuşi triumfa; lăsa peste tot semnul biruinţei şi mulţumea lui Dumnezeu pentru aceasta prin cuvintele: „Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 15, 57).
El alerga spre întâmpinarea defăimării ce i se aducea pentru propovăduirea Evangheliei cu mai multă râvnă decât alergăm noi pentru cinste; dorea moartea, mai mult decât noi viaţa; iubea sărăcia, mai mult decât noi bogăţia; ostenelile, mai mult decât alţii odihna; necazurile, mai mult decât alţii bucuria; iar pentru vrăjmaşii săi se ruga mai des decât îi blestemăm noi pe ai noştri.
Câtă deosebire între noi şi Pavel!
A răsturnat el, oare, rânduiala firii? Nu, noi răsturnăm rânduiala. Pavel a urmat-o aşa cum este lăsată de Dumnezeu. Şi el era om, ca şi noi.
Aşadar, nu te tângui asupra firii, că ea te împiedică să fii îmbunătăţit. Ia aminte la Apostolul Pavel.
Pentru dânsul numai una era înfricoşată şi grozavă: a supăra pe Dumnezeu. Şi nimic nu era pentru dânsul mai scump şi nimic nu dorea el aşa de mult ca a plăcea Domnului.
Nu mai vorbim de cetăţi, de popoare, de împărăţii şi de toate comorile şi slava lumii; el le socotea toate deşertăciuni.
Nici slava cerului nu era pentru el aşa de scumpă, ca dragostea către Hristos. Această dragoste îi era aşa de dulce, încât el nu râvnea nici chiar vrednicia îngerilor şi a arhanghelilor.
Această dragoste covârşea toate, şi, având-o, se credea cel mai fericit dintre toate făpturile. Iar fără această dragoste, nici domnia, nici stăpânirea, nici puterea nu vor fi avut pentru el nici un folos.
Având această dragoste, el mai bucuros voia să fie cel mai mic şi prigonit, decât fără ea, să fie printre cei înalţi şi importanţi. Pentru el, singura nenorocire era pierderea acestei dragoste.
Aceasta ar fi fost pentru el iadul, chinul cel nesuferit. Iar îndulcirea de această dragoste îi era mai scumpă decât viaţa, decât toată lumea, decât vrednicia îngerilor, decât toate cele prezente şi cele viitoare, decât o împărăţie, decât toate bunătăţile.
Tot ce nu era dragoste, nu era pentru el nici bucurie, nici întristare.
Pentru această dragoste, el socotea toate celelalte ca pe o plantă veştejită; nu băga în seamă pe tiranii care îl urmăreau cu furie; moartea şi pedeapsa, mii de patimi, erau pentru dânsul un joc copilăresc, pe care el trebuia să le rabde pentru Hristos.
Căci el le primea cu bucurie, şi în lanţurile sale era mai fericit decât Nero cu coroana de aur pe cap.
El trăia în temniţă ca în cer şi primea rănile şi lanţurile mai bucuros decât alţii premiul de biruinţă. Ostenelile îi erau la fel de iubite ca şi răsplătirile, ba încă le socotea răsplătire şi le numea dar. Iată, el socotea răsplătire a se slobozi şi a fi împreună cu Hristos, iar a rămâne în trup, el socotea povară, dar prefera pe aceasta, pentru că era de trebuinţă Bisericii (Filipeni I, 23-24).
Dar poate cineva să zică că Pavel a răbdat toate pătimirile şi ostenelile din dragoste către Hristos? Da, şi aceasta o zice şi el.
Din dragoste către Hristos el a răbdat toate, iar nouă, dimpotrivă, aceleaşi pătimiri ne aduc mare întristare, pentru că ne lipseşte dragostea către Hristos.
Ce trebuie să zic eu însă de primejdiile şi ispitele ce a suferit Pavel? El de-a pururea era în supărare şi necaz. „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 29).
Nimeni însă nu se întrista de propria-i nenorocire, precum Pavel pentru necazul aproapelui. Cât de mult s-a întristat el, de pildă, pentru iudei, încât ar fi vrut să piardă chiar slava cerească, numai să-i mântuiască pe ei! (Romani 9, 2-3).
Deci, pe cel ce se îngrijea deopotrivă pentru toţi oamenii, pentru popoare întregi şi cetăţi, ca şi pentru fiecare în parte, cu ce să-l asemănăm? Cu fier sau cu oţel? Cum trebuie să numim sufletul lui? Trebuie, oare, să zicem că era ca oţelul şi totodată mai nobil şi mai preţios decât piatra cea scumpă? Dar ce să zic eu de aur sau de oţel? Pune într-o parte a cântarului toată lumea, iar în cealaltă sufletul lui Pavel, şi vei vedea că acesta din urmă este mai greu şi mai de valoare.
Socoteşte acum şi cinstea de care Dumnezeu l-a făcut părtaş încă înainte de înviere. El l-a răpit în rai, până la al treilea cer, şi acolo i-a arătat taine negrăite, pe care nici o limbă omenească nu este în stare să le grăiască.
Căci el, măcar că umbla pe pământ, trăia totuşi ca şi cum ar fi fost în ceata îngerilor; măcar că era încătuşat într-un trup muritor, el avea o curăţenie îngerească; şi măcar că era supus la multe neputinţe şi ispite, el totuşi se sârguia să nu rămână fără bunătăţile cele cereşti.
Ca propovăduitor al Evangheliei, el cutreiera lumea, ca şi cum ar fi avut aripi; socotea aşa de mici ostenelile şi primejdiile, ca şi când ar fi fost fără de trup, ca un înger; preţuia aşa de puţin toate cele pământeşti, ca şi cum am ar fi trăit în cer, ca şi când el ar fi fost dintre cei fără de trup.
Să nu zici că toate acestea nu Pavel însuşi, ci darul lui Dumnezeu printr-însul le-a făcut. Eu cred unele ca acestea, dar lauda se cuvine lui, că s-a făcut vrednic de un aşa de mare dar. Eu mă uimesc de puterea lui Hristos, care a făcut atât de puternic pe Pavel, şi mă minunez de râvna lui Pavel, care a dobândit un aşa de mare dar şi s-a arătat vrednic întru toate de dânsul.
Pe voi vă îndemn nu numai a vă mira de dânsul, ci şi a vă face următori acestui izvor al faptei bune, căci atunci, şi noi ne vom face părtaşi la cununa de cinste a lui. Nu te îndoi că cel ce se va ridica la măsura lui Pavel nu va dobândi aceeaşi cinste, căci ascultă ce zice el însuşi: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei 4, 7-8).
Vezi cum cheamă el toţi oamenii a fi părtaşi la cinstea lui?
Deci, fiindcă şi pe noi ne aşteaptă aceeaşi răsplătire, să ne sârguim a fi părtaş cinstei făgăduite. Să nu ne uităm la mărimea şi înălţimea faptelor bune ale lui, ci la râvna lui cea tare, pentru care el a dobândit asemenea dar, şi la firea pe care el o avea, asemenea nouă.
Atunci şi cele mai grele lucruri ni se vor părea uşoare şi cu putinţă, şi în acest scurt timp nu ne vom speria de trudă şi de luptă spre a dobândi cununa de laudă cea neveştejită, prin darul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, acum şi în vecii vecilor. Amin.
Medic Paul Craja - preşedinte al Societăţii Studenţilor în Medicină în 1936 - 1937
Am avut bucuria să fiu in vara anului 2008 oaspetele familiei dr. ValerNeagoe, din nefericire doar cu cateva zile inainte ca această mare constiinţă a neamului românesc să meargă să-şi întâlnească fiul, pe Marius ucis monstruos de comuniştii “epocii de aur “ în anul 1985. Am rămas stăpânit de pioasa atmosferă din casa Neagoe unde amintirile dragi n-au încetat niciodată să se amestece cu imensa durere că dreptatea nu poate fi aflată nici după 18 ani de mult prea revendicată democraţie.
Chirurgul dr. Valer Neagoe, tatăl care şi-a pierdut unicul copil in lupta cu hidra roşie povesteşte astfel despre jertfa camaradului său medic PAUL Craja ucis de dictatura carlistă mişeleşte, fără judecată in noaptea de 21-22 septembrie 1939.
<<>
S-a nascut în 1911 din părinţi macedoneni care au venit în România după primul război mondial, s-au aşezat în Bucureşti unde au avut casă şi prăvălie (în str. Brezoianu),Paul fiindcel mai mare dintre trei fraţi, rămaşi orfani de mamă în fragedă copilărie.A urmat Facultatea de Medicină dându-şi, pe lângă examenele obligatorii tuturor studenţilor, şi concursul de internat şi externat care asigurau o practică spitalicească de 2 şi 4 ani, la care concurau cam 10% dintre studenţii medicinişti.
În anul 1936 studentul Paul Craja este ales preşedinte al Societăţii Studenţilor în Medicină din Bucureşti, cea mai veche şi prestigioasă societate studenţească din ţară, înfiinţată de internul Dumitru Manolescu, ajuns profesor de oftalmologie.
La conducerea societăţii s-au perindat anual cei mai valoroşi studenţi, deveniţi ulterior profesori universitari sau medici prestigioşi.
În anul 1924 internul Ion Simionescu începe construirea unui magnific cămin de 6 etaje în str. Schitu Măgureanu nr. 12, cu 80 de camere pentru găzduirea a 160 de studenţi. Avea două săli mari de bibliotecă, camere pentru cabinete medicale şi cantină.
În 1936 Căminul, având foarte multe datorii de la construcţie şi întreţinere, risca să fie licitat şi transformat în hotel. Energicul şi inteligentul Paul Craja şi-a luat casierul din comitet, internul Valer Neagoe şi, cu acte doveditoare, s-a dus la Ministrul de Finanţe; cu multă abilitate a convins pe ministrul liberal Mircea Cancicov de importanţa căminului pentru studenţi. Cancicov, om cult şi generos, a oferit studenţilor legionari 3 milioane lei cu care s-a salvat căminul. A fost un succes extraordinar repurtat faţă de un adversar politic. Preşedintele Craja s-a umplut de glorie pentru acest succes neaşteptat şi a atras Ia Mişcarea Legionară mulţi studenţi şi pe toţi membrii comitetului pe care îl conducea.În 1936 expira termenul de 10 ani în care trebuia să fie construit un cămin de odihnă pe malul mării, la Mangalia, pe terenul de 1500 mp oferit de primăria Mangalia în 1926. Cum în casă nu erau decât 80.000 lei pentru construcţia căminului de la Mangalia, Paul Craja a mobilizat 20 de studenţi legionari, voluntari, cu care a început săpăturile la Mangalia după planurile arhitectului Ştefan Petrineli şi sub supravegherea şefului de şantier Caroli, oferit gratuit de profesorul Ivanovici de la Politehnică. Materialele necesare au fost oferite în mare parte de diverse instituţii constructoare. Banii necesari meşterilor şi unor materiale s-au obţinut prin colectă de la diverse instituţii, medici şi profesori. Până toamna s-au strâns 900.000 lei. Prin îndrăzneala şi abilitatea lui Paul Craja am ajuns cu el la prefectul poliţiei capitalei, general Gavrilă Marinescu, un adversar şi persecutor al legionarilor, pe care însă l-a convins să dea 260.000 lei. Mergeam în fiecare sâmbătă cu banii pentru plăţi. Până toamna s-a zidit parterul şi etajul 1. Construcţia a continuat în anul următor, 1937, de către internul Valer Neagoe, ales preşedinte după Paul Craja.
La congresul studenţilor de la Târgu Mureş, din 1936, Paul Craja a rostit o cuvântare ameninţătoare la adresa guvernului de atunci - dacă acesta avea să mai îndrăznească să dizolve Mişcarea Legionară. Ca urmare a fost condamnat la un an şi jumătate închisoare cu suspendare. În aprilie 1938 dictatura lui Carol al II-lea l-a internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, de unde a fost condamnat la 7 ani închisoare împreună cu elita legionară.
În noaptea de 21/22 septembrie 1939 a fost împuşcat în închisoarea Râmnicu Sărat. Osemintele i-au fost transferate la Bucureşti în cavoul unchiului Teodor Craja, în apropierea mormântului lui Eminescu.>>
Avea 28 de ani când a fost chemat de Domnul să depună mărturie căa lăsat viitoarelor generaţii de studenţi medicinişti nu numai două lăcaşuri ridicate din iubire de Dumnezeu şi Neam ci şi pilda sa de dăruire şi jertfă!
PETREANCULIA -luptător anticomunist
Anculia Petre s-a născut la 29 Decembrie 1911, în comuna Teregova, judeţul Caraş-Severin, în familia lui Petru şi Marta, buni gospodari şi buni creştini. A absolvit 7 clase generale şi şcoala profesională CFR din Caransebeş, apoicroitoria şi cojocăritul. Priceput, destoinic şi corect s-a bucurat de stima sătenilor. S-a căsătorit cu tânăra Ana Stoichescu, cu care a avutdouă fete: Elena şi Maria. A fost concentrat în cel de-al doilea război mondial în Regimentul 96 Infanterie. Ocupaţia sovietică de la sfârşitul războiului, a declanşat în pieptul lui Petre spiritual de luptător. Alături de notarul Gheorghe Ionescu a pregătit întreaga comunitate pentru rezistenţa anticomunistă, care s-au alăturat luptătorilor anticomunişti din Munţii Banatului. La sfârşitul anului 1948, s-au asociat în luptă cu recunoscutul luptător avocatul Spiru Blănaru. Aici, Petre a depus jurământul “de credinţăîn faţa lui Dumnezeu şi Sfânta Cruce”, că va lupta pe viaţă şi pe moarte, cu toate mijloacele posibile pentru Sfânta Biserică a lui Hristos, pentru zdrobirea comunismului”.( Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului. Interviurişi evocări. Ed. Marineasa, Timişoara, 1998, p.79-80).
Petre Anculia a participat la toate acţiunile de luptă ale Rezistenţei. A fost ucis în Munţii Semenic în anul 1949. Trupul ciuruit de gloanţe a fost depus de securitate în faţa prefecturii Teregova, nu spre pomenire, ci spre intimidare şi înfricoşare.
Lui Petre Anculia nu i-a fost niciodată frică. El s-a adăugat astfel şirului sfânt al eroilor şi martirilor Neamului.
PETREDIACONESCU, PREOT.
Petre Diaconescu s-a născut la 26 Mai, 1909, în comuna Măneasa, judeţul Vâlcea, în familia învăţătoruluişi cântăreţului bisericesc Ion I. Diaconescu şi a soţiei sale Ana. Petre a mai avut doi fraţi, deveniţi şi ei preoţi Ion (+ 1926) şi Gheorghe, care a trecut şi el prin închisorile comuniste. Petre a urmat primele cinci clase la Nemoiu, iar restul la Drăgăşani, continuând cu Seminarul la Râmnicu Vâlcea, apoi Seminarul MelchisedecŞtefănescu din Ismail. A debutat ca învăţător la Nemoiu. S-a căsătorit cu Matilda Popescu, din Zlătărei-Vâlcea, care i-a dăruit cinci copii, trei fete şi doi băieţi. La 1 Ianuarie 1934, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Mitrofani. Între 1934-1937 a fost membru PNŢ.
Părintele Petre a construit o nouă biserică cu hramul “Sf. Ioan Botezătorul” în comuna Nemoiu, o alta în Mitrofani cu hramul “Sfânta Treime” şi o casă parohială. A contribuit la hrănirea a 120 de elevi săraci, la cantina şcolii, la stoparea analfabetismului şi alături de o echipă de medici la combaterea pelagrei şi a tifosului exantematic. (Din activitatea unui alt vrednic preot, în “Renaşterea”, an XX/1941, nr. 2, p. 110). Pentru aceste “motive” securitatea raionului Drăgăşani, l-a arestat înnoaptea de 18/19 Iulie 1952, şi pentru “delictul de uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie”. După anchetele de la Drăgăşani şi Piteşti a fost trimis la Canal, la colonia de muncă Oneşti-Borzeşti, la construirea termocentralei. A fost eliberat la 26 Aprilie 1954, revenind la parohie. (AERm, dosar 1486, f. nepag.). La 16 Septembrie 1959, părintele Petre a fost din nou arestat pentrucă a “agitat cetăţenii să nu se înscrie în formele socialiste ale agriculturii, pe considerentul că regimul actual va fi schimbat prin venirea americanilor”A fost condamnat la 5 ani închisoare, 3 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii. A fost eliberat la 28 Iulie 1964 cu ciroză hepatică ascitogenă şi deficienţă accentuată în complexul organului visceral. A stat mai mult prin spitale, iar de Sfânta Maria Mare, la 15 August 1971, s-a mutat la ceruri.
PETRE DOMĂŞNEANU, COMANDOR DE AVIAŢIE.
“Români! Neamul nostru a fost silit să străbată de la
6 Martie 1945 încoace cea mai întunecată Epocă din
Istoria sa” (Petre Domăşneanu)
Petre Domăşneanu s-a născut în comuna Iablaniţa, judeţul Caraş Severin în 24 Septembrie 1902. A fost crescut şi educat în spiritual unui profund respect pentru morala creştină şi valorile tradiţionale ale Bisericii străbune. După şcoală şi liceu, a urmat cariera militară, obţinând brevetul de ofiţer-pilot. În 1935 are loc un grav accident prăbuşindu-se cu avionul. Este tratat în Germania, dar rămâne cu o infirmitate de gradul II şi va fi trecut în rezervă. Revine în satul natal încropind o fermă model. Instalarea comunismului a însemnat pentru foarte mulţi, ca şi pentru comandorul Petre, instaurarea calvarului ateu. Conştient de consecinţele bolşevismului Petre se ataşează Rezistenţei anticomuniste, refugiindu-se în Munţii Banatului, alături de vitejii luptători conduşi de colonelul Uţă şi avocatul Spiru Blănaru, căruia îi devine secund. Depune jurământul de credinţă: “Văzând situaţia în care se află ţara astăzi, sub regimul comunist, compus din cei mai răi oameni, duşmani ai religiei şi datinilor strămoşeşti, mă înscriu din momentul de faţă în Organizaţia Creştinească Naţional-Creştină, pentru răsturnarea acestui regim şi pedepsirea membrilor lui. Jur în faţa lui Dumnezeu că voi lupta prin orice mijloace pentru distrugerea regimului de cruntă teroare comunistă”.(Ileana Silveanu, Cărările speranţei, vol. I. Ed. Marineasa, Timişoara, 1998, p. 61).
Amploarea Rezistenţei din Munţii Banatului a determinat securitatea să se mobilizeze. Prin ordinul nr. 11816/21.01.1949, generalul de securitate Gh. Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko) s-a constituit la Caransebeş Comandamentul Unic, format din armată şi securitate. S-a organizat o reţea de informatori din rândurile membrilor PMR. Petre este prins, arestat şi condamnat alături de 11 luptători-conducători ai Rezistenţei. Domăşneanu este întemniţat la Timişoara şi ţinut în cătuşe şi lanţuri. A fost împuşcat alături de Spiru Blănaru, Tănase Ioan, Puchiţă Petre şi Mariţescu Romulus în noaptea de 15/16 iulie 1949, în Pădurea Verde.
PETRE FOCŞĂNEANU, PREOT.
Petre Focşăneanu s-a născut la 18 Aprilie 1914, în comuna Podul Turcului, judeţul Bacău, în familia lui Ion şi Amalia. A urmat şcoala primară în comuna natală, Seminarul Teologic la Galaţi şi Roman şi 2 ani la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
În 1934 s-a căsătorit cu Melania Manolescu, iar în 1935 a fost hirotonit preot pe seama parohiei Alexandreni din comuna Ţipleşti, judeţul Bălţi. La începerea războiului se refugiază în Vechiul Regat, pentru ca după eliberarea teritoriului de peste Prut să revină la parohia sa. În Octombrie 1943 este mobilizat cu gradul de căpitan –confesor. După terminarea războiului se reîntoarce la Podul Turcului ca preot secund, până în Decembrie 1949, când se mută la Nistoreşti-Vrancea.
Valul masiv de arestări din 15 Mai 1948, nu l-a ocolit nici pe părintele Petre. (ACNSAS, fond informative, dosar 2717, f. 5, 31, 39). Este eliberat o lună mai târziu, pentru ca în 12 Martie 1949 să fie din nou arestat. Este anchetată şi soţia sa. Securitatea îi propune în schimbul eliberării să colaboreze ca informator. Părintele acceptă, dar nu-şi respectă angajamentul, ba mai mult intră în legătură cu grupurile de Rezistenţă din Munţii Vrancei, mai précis grupul 3 Soveja, condus de medicul Dumitru Marola, grup ce aparţinea organizaţiei “Vlad Ţepeş II”. (ATMTI, fond penal,, dosar 141/Vrancea, vol. I, f. 20)
În 12 August 1950, părintele Petre este arestat împreună cu soţia, anchetaţi şi torturaţi la sânge. Tribunalul Militar Galaţi l-a condamnat la 10 ani închisoare pentru delictul de “favorizare de uneltire contra ordinii sociale”. Graţie “tratamentului” primit în penitenciarul Gherla, părintele Petre a trecut la Domnul în 17 Iunie 1953, ca urmare a izolării şi schingiuirii pentru faptul că a săvârşit slujba Sfintei Învieri, a acelui an. Familia a fost anunţată abia 3 ani mai târziu. (ACNSAS, fond informative, dosar 2717, f. 109).
PETRE CEPLEU, PREOT
După transformarea statului maghiar în paşalâc în anul 1541 şi după anexarea lui în întregime de către habsburgi, patrioţii unguri au luptat timp de trei veacuri pentru refacerea statului lor naţional. Nici revoluţionarii din 1848, în frunte cu Lajos Kossuth, nici oamenii de stat şi nici politicienii unguri de până la 1919, n-au înţeles că Naţionalismul este libertatea şi suveranitatea sfântă a oricărui popor. N-au învăţat din ceea ce au păţit şi indurat, ba mai mult s-au răzbunat aplicând aceeaşi anexare samavolnică, dar cu o mai cruntă asuprire, altor naţiuni de origine traco-getă, care în anumite contexte istorice i-au ajutat. Statul ungar abia consolidat a anexat statele prietene, oferindu-le hegemonia “dualismului”, între 1867-1919, aplicând astfel deznaţionalizarea lor. Aceasta a fost o adevărată “dogmă politică” şi o veritabilă “doctrină de stat”, în care s-au folosit toate mijloacele: maghiarizarea şcolilor confesionale, desfinţarea întregului învăţământ românesc, prin deportarea şi întemniţarea a sute de preoţi, învăţători şi profesori, obligativitatea de a părăsi credinţa străbună, maghiarizarea numirilor de localităţi, denumirilor geografice, a numelor de persoane, reprimareaoricăror manifestări naţionale, colonizarea de elemente maghiare în zone locuite de alte grupări etnice, deznaţionalizarea unor români, slovaci şi ruteni din zonele cu populaţie compactă maghiară etc.
Redău un fragment din mărturiile preotului Petre Cepleu din Voivozi, judeţul Bihor despre suferinţele indurate în 1919, din partea cotropitorilor maghiari:
“În zorii dimineţii de 21 Februarie 1919, un pluton de soldaţi secui au intrat în comuna mea natală Auşeu-Bihor şi au înconjurat casa unde dormeam. Au pus santinelele la toate ieşirile din comună, oprind orice circulaţie. Anunţat de nişte oameni buni şi nemai având timpul să mă îmbrac, desculţ, în cămaşă, cu capul descoperit, am sărit prin dos, pe geam şi am fugit prin zăpadă spre o pădure deasupra satului, unde am stat de la orele 3 dim. Până la 4 d. m. Adăpostul mi-au fost crengile verzi de brad puse sub picioare şi cu care mă acopeream contra frigului. Văzând că n-au putut să mă prindă şi să mă omoare după cum le era scopul, au bătut pe tatăl meu şi pe două surori ale mele, mi-au ars în mijlocul curţii biblioteca, luându-mi hainele şi alte obiecte. Au început a maltrata pe locuitorii comunei pentru mine, cerându-le să mă predea, căci de nu aprind satul. Vagabondând prin păduri şi munţi, am ajuns la 1 Martie 1919 la Zam (j. Hunedoara), unde era armata română, înrolându-mă în cadrele ei”.
(Preot Grigore N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului. Vol. II. Temniţe şi lagăre, Bucureşti, 1940, p. 38).
După condamnarea memorandiştilor români din Ardeal, care au îndrăznit să atace Legea Uniunii (“cea mai cardinală lege fundamentală a Ungariei”), prin care s-a decretat odioasa unire a Ardealului cu Ungaria, din 1894 până în 1919, s-a inaugurat un sistem de terorizare fără precedent în analele istoriei universale. Au fost destituiţi la sate toţi notarii, juzii şi alţi slujbaşi comunali care au sprijinit Memorandul. Au perchiziţionat şi devastat sute de case şi zeci de biserici ale paşnicilor români, noaptea. Arestări abuzive şi condemnări ordinare, repetate. Familiile celor arestaţi cu copii mici au fost prigonite şi aruncate pe drumuri, cerşind mila prietenilor sau rudelor mai curajoase.La plângerile repetate adresate Guvernului de la Budapesta soseşte în cele din urmă consilierul ministerial Jeăkelfalussy Zoltan, care se adresează celor lipsiţi de putinţa de a se apăra astfel:
“Vă plângeţi de libertate, bine, vă vom închide în barăci; vă plângeţi de frig, poftiţi în cariera de piatră, munca vă va încălzi, vă plângeţi de hrană plătită scump, vă duc la închisoare, acolo hrana este gratuită. Acolo sunteţi vrednici toţi, şi dacă organele noastre numai pe voi v-au trimis aici, de bună seamă sunt grele păcatele voastre, mai grele ca ale tuturor valahilor, căci toţi sunt trădători. Avem noi însă ac de cojocul vostru. De acum să ştiţi că chestiunea naţionalităţilor s-a şters odată pentru totdeauna din dicţionarul ţării ungureşti. Cine mănâncă pâinea pământului unguresc, trebuie să fie ungur din creştet până în tălpi. Iar cel ce va îndrăzni să se îndoiască de aceasta, va fi trimis la ocnă şi spânzurătoare”…(Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului. Cluj, 1925, p. 25-29, 31, 35-41).
Tuturor Mlădiţelor purtătoare ale numelor sfinte apostolice, prea aleasă cinstire.
La 121 de ani de la moartea violentă a lui Mihai Eminescu, “suma lirică de voievozi”, după cum îl definea Petre Ţuţea, un sobor de preoţi condus de IPS Varsanufie a ţinut o slujbă de pomenire la mormântul “omului deplin al culturii româneşti”, urmată de intervenţiile mai multor eminescologi. Printre aceştia, Alexandru Surdu, preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, şi Nae Georgescu, cercetătorul care a reuşit să scoată la lumină detalii mai puţin cunoscute, până acum, despre viaţa şi moartea “Romanului Absolut”. In lucrarea sa “Boala şi moartea lui Eminescu”, Nae Georgescu contrazice teoriile potrivit cărora Eminescu ar fi fost vreodată nebun şi arată, mai mult decât atât, ca arestarea sa, pe 28 iunie 1883, urmată de “moartea civilă”, era strict legată de afacerile de stat şi încercarea regimului de a subjuga total presa vremii.
Iată una dintre criticile vehemente ale jurnalistului militant la adresa circului politic, cu trimitere la o lume ascunsă de unde se regizează tot spectacolul şi cu rezonanţe clare până în ziua de azi: “Până când comedia aceasta şi panglicăria de principii, până când schimbările la faţă de pe-o zi pe alta? Suntem copii noi, pe care un regizor străin ne pune să ne batjocorim între noi, să ne sfâşiem pentru credinţe şi, la arătarea unei prăzi, care-i punga noastră, căci e a ţării, să ne scuipăm… şi conservatorul să fraternizeze numaidecât cu radicalul, radicalul să devină conservator? Suntem comedianţi care ne batem de florile mărului pentru petrecerea şi câştigul străinilor ce trăiesc aci? Suntem păpuşi, îmbrăcate când roşu când alb, care azi pun o etichetă, mâine alta, numai să ne meargă bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute? Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămeşile şi partidul ca cizmele?”
Ultimul articol
De altfel, ultimul său articol apărut, editorialul publicat în Timpul, pe 28 iunie 1883, în chiar ziua arestării sale, trata problema libertăţii presei şi a controlului total pe care şi-l dorea regimul, cu accente de premoniţie, bazate, fără îndoială, pe informaţiile pe care le deţinea gazetarul naţionalist. Iată cum se încheia articolul din Timpul: “Dar credem că nu este nevoit a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului contra presei. Trebuie să-l aşteptăm acum la alte măsuri, şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până’n prăpastie. Cât despre presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu vor fi în stare nici ele a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, cautând victoria peste tot, va pierde şi pe cea câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”. Lucrurile sunt, aşadar, altfel decât le prezintă istoria oficială.
Eminescu către Creangă: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”
Ca parte a unui demers jurnalistic de redare a adevăratului Eminescu publicului larg am descoperit, de exemplu, că militantul pentru Dacia Mare, cum o numea el, era urmărit îndeaproape de agenţii Austro-Ungariei, care trimiteau însuşi împăratului Franz Iosef rapoarte detaliate asupra întâlnirii societăţii “Carpaţii” şi a acţiunilor stabilite de Eminescu la şedintele acesteia. Astăzi se ştie, de exemplu, că Titu Maiorescu era agent al imperiului. De aceea îi şi scria PP Carp, de la Viena, “şi mai potoliţi-l pe Eminescu”. În „Carpaţii”, pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus prietenul Ion Slavici, la rândul său spion al Vienei şi Berlinului, care îi da rapoarte amănunţite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici îl şi găzduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invocă prima „nebunia” lui Eminescu, în depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu în fatidica zi de 28 iunie 1883, soldată cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Pretextul aranjat, Eminescu este arestat, devenind practic primul deţinut politic şi de conştiinţă roman, totodată primul mare gazetar suprimat. Cu puţin timp înainte Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care îl purta asupra sa: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”.
Stând de vorbă cu profesorul Nae Georgescu la mormântul lui Eminescu acesta mi-a adus aminte şi o altă dovadă a neînnebunirii lui Eminescu.
În halatul său de spital s-au găsit, imediat dupa moarte, doua poezii, şi ele cu caracter de premoniţie: „Viaţa” şi „ Stelele ‘n cer”. Reproduc din ultima: “Stelele ‘n cer / Deasupra mărilor / Ard depărtarilor / Până ce pier.// După un semn / Clătind catargele, / Tremura largile / Vase de lemn : // Nişte cetăţi / Veghind întinsele / şi necuprinsele / Singurătăţi.// Orice noroc / şi ‘ntinde-aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc.// Până ce mor, /Pleacă-te îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor.// Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”. Ambele au fost publicate în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889. Nae Georgescu observă că Perpessicius dă informaţia pe jumătate, adică face trimiterea exactă la revistă dar nu spune de nota care însoţeşte poeziile şi în care redactorii afirmă că s-au găsit în halatul poetului imediat după moarte.
Eminescu a murit cântând “Deşteaptă-te Române!”
Tot neobositul Nae Georgescu este cel care a descoperit un articol inedit despre moartea gânditorului naţional Mihai Eminescu. Textul a apărut prima oara în Universul, simbolic, tot pe un 28 iunie, în 1926. Astăzi, la 121 de ani de la momentul uciderii sale brutale e bine să fim conştienţi că adevărul spus pe jumătate este o minciună prin omisiune. Eminescu trebuie redescoperit în integralitatea sa, de poet, sociolog, filosof, gazetar de răsunet şi militant pentru România Mare, pus la zid de duşmanii acesteia. Ţinând cont de valoarea deosebită a mărturiei din Universul reproduc acest articol, integral, mai jos:„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu , care venea acolo împreună cu alţi prieteni.
Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos , ori cu cine ar fi stat de vorbă şi avea mare plăcere să-l servesc” eu. Cum intra întreba: “Da’ unde e Dumitrache?” Eu, ca unul care , slava Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră. De îmbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.
*
Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr. Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiaza. Pe la vreo 4 , cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine :” Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !”
Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi :” Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Ăsta m-a omorât!” L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorba afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !”
* Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.”
Denes Cseh (35 de ani) şi-a ucis cei doi băieţi în Biserica Unitariană în care slujea, apoi s-a sinucis. Pastorul din Mediaş abia se externase, la 22 iunie, dintr-o clinică de psihiatrie. Medicii spun că nu au avut nicio bănuială că ar putea fi capabil de un asemenea gest.
Comunitatea locală din Mediaş este şocată de destinul tragic al familiei Cseh. Pastorul unitarian Denes Cseh şi-a ucis copiii, pe Tamaş (5 ani) şi David (7 ani), în noaptea de sâmbătă spre duminică, după care s-a aruncat în faţa unui tren. În urma lui a rămas o soţie bolnavă de cancer care nu-şi poate explica de ce Denes a lăsat-o singură.
Nici vecinii nu-şi pot explica gestul pastorului pe care îl cunosc de patru ani şi care le-a fost mereu alături. Traian Paşcalău, alături de Iolan Cseh, l-a căutat sâmbătă seară pe preot şi pe cei doi băieţi. Spune că micuţii voiau să stea în casă, dar femeia i-a trimis cu preotul să facă nişte cumpărături.
„Mamă-sa i-a spus lui David să mai stea pe afară că săptămâna trecută nu i-o prea scos la aer pentru că a fost vremea rea", a povestit ieri vecinul. El a fost şi cel care i-a găsit pe micuţi. „Prima dată l-am văzut pe cel mic, era chiar în biroul pastorului, iar cel mare pe scări. Amândoi erau morţi, cu gâtul tăiat. Foarte şocant", a mai adăugat Traian Paşcalău.
„Era foarte îngrijorat"
Denes Cseh, 35 de ani
Enoriaşii s-au ferit ieri să se apropie de biserică. Gândul că David şi Tamaş au fost tăiaţi de părintele lor i-a îngrozit. Culmea e că pastorul era cunoscut mai ales pentru grija ce le-o purta copiilor din comunitate. Făcea cu ei ore de religie la biserică, iar pentru enoriaşi a organizat nenumărate excursii. În plus, despre relaţia cu soţia lui, toţi ştiau că se iubesc enorm.
„Nevasta preotului are cancer şi el o îngrijit-o şi o învelea în nămol. A umblat prin Ungaria cu ea să o opereze. O iubea mult pe nevastă-sa şi o ajuta. Şi el spăla, făcea de toate. Nu ştiu, o fi avut o depresie. Poate a decăzut psihic, din cauza bolii soţiei", a mai spus Traian Paşcalău.
„Era un om respectuos şi foarte deschis. Pot spune că era o familie-model. Nici acum nu-mi vine să cred că s-a întâmplat o astfel de nenorocire. Am tot vorbit cu el şi mi-a spus că este răvăşit de boala soţiei sale, că nu ştie ce să mai facă şi că este tare îngrijorat şi preocupat de acest lucru", a adăugat Bencö Elisabeta, o altă vecină.
Şi colegii pastorului ştiau de drama sa. „Ştiam că avea cancer, iar el (Denes Cseh - n.r.), era foarte afectat de acest lucru. Suntem doar 120 de pastori în toată ţara şi ne cunoaştem între noi", a precizat Solymosi Zsolt, pastor din Bistriţa.
Internat o săptămână
David Cseh, 7 ani
Specialiştii sunt de părere că preotul unitarian care şi-a omorât copiii, iar apoi s-a sinucis era bolnav psihic. „Cred că suferea el însuşi de o boală psihică gravă, iar faptul că a fost internat dovedeşte acest lucru. Probabil, a avut o psihoză depresivă, iar problemele de sănătate ale soţiei au declanşat un nou episod în evoluţia bolii, precipitând lucrurile.
A văzut lumea insuportabilă şi a vrut să-i «salveze» şi pe copii. Aceste sinucideri se numesc altruiste. Este greu de spus dacă cineva ar fi putut să anticipeze ceea ce avea el în gând", a spus psihiatrul Florin Tudose.
De altfel, tânărul a petrecut câteva zile în spital. „A fost internat o săptămână la Clinica de Psihiatrie II şi s-a externat la cerere la 22 iunie. Venise de bunăvoie, pentru o problemă afectivă. A fost tratat conform diagnosticului, nu se putea prevedea o schimbare a atitudinii faţă de viaţă a pacientului şi nici tendinţele lui de suicid sau criminale", a explicat Konrad Judith, managerul Spitalului Clinic Judeţean Mureş.
Soţia preotului, Iolan Cseh, a plecat la părinţii ei, în judeţul Mureş. Înainte, femeia de 35 de ani le-a mărturisit vecinilor că soţul ei nu a lăsat niciun bilet de adio prin care să-şi justifice gestul. "Era răvăşit de boala soţiei, nu ştia ce să mai facă şi era îngrijorat şi preocupat de acest lucru." Bencö Elisabeta vecină
Unitarianismul, născut la Cluj
Recunoscut oficial prin edictul Dietei de la Turda în 1568, Cultul Unitarian a fost înfiinţat în capitala Ardealului în urmă cu aproximativ cinci secole. Gândit de clujeanul David Francisc ca o variantă radicală a protestantismului, unitarianismul a fost recunoscut oficial ca religie după Proclamaţia de la Turda privind „libertatea religioasă în Transilvania".
Credincioşii unitarieni nu cred în păcatul originar conform căruia Adam şi Eva au încălcat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din fructele Pomului Cunoaşterii, îl consideră pe Iisus Hristos drept „omul perfect" şi fiu al lui Dumnezeu în egală măsură cu oricare alt muritor. Cele mai mari comunităţi sunt în judeţele Covasna, Harghita, Mureş şi Cluj. În total, în România sunt 120 de pastori unitarieni, iar în străinătate alţi aproximativ 800.
„Suicidul nu e un păcat, ci o tragedie"
Tamaş Cseh, 5 ani
Unitarienii din Cluj sunt şocaţi de modul în care pastorul medieşean Denes Cseh a ales să scape de suferinţa morală provocată de boala soţiei, diagnosticată cu cancer în urmă cu aproximativ trei ani.
Reprezentantul unitarienilor clujeni, Krisztina Sandor, a declarat pentru „Adevărul" că la nivelul întregii comunităţi, fapta pastorului Denes Cseh e considerată o tragedie. „Suntem şocaţi cu toţii. Domnul Denes Cseh era afectat de boala soţiei şi ştim că de aproximativ două săptămâni a fost externat dintr-un spital", a declarat aceasta.
Din punctul de vedere al Bisericii Unitariene, sinuciderea nu e considerată un păcat. „La noi, viaţa e considerată o valoare în sine. Aceasta trebuie protejată. Suicidul nu e considerat un păcat pentru că religia noastră nu este una atât de dogmatică, ci una tolerantă şi liberală. Suicidul, de fapt, este o tragedie sau un şoc", a precizat Sandor. Reprezentanta Bisericii Unitariene a arătat că în cazul pastorului medieşean se va oficia o slujbă de înmormântare normală.
Pastorul unitarian Solymosi Zsolt, paroh în Bistriţa, a declarat că niciodată în cele patru secole de când există acest cult religios nu au fost întâlnite astfel de situaţii.
„Consider că demersul preotului are legătură cu o cădere nervoasă, ca om, şi nu ca pastor. E o tragedie umană ce s-a întâmplat la Mediaş. Ştiam de problemele dânsului şi noi, comunitatea, l-am ajutat de mai multe ori cu bani pentru a putea merge la diferite spitale unde să-şi ajute soţia. De 450 de ani de când există unitarianismul nu a mai fost un asemenea caz", a declarat acesta.
23 august 1939. Germania si Uniunea Sovietică au incheiat Tratatul sau Acordul Ribbentrop-Molotov, urmat de un Protocol secret, care prevedea, la punctul 3: "Cu privire la Europa Sud-Estică, partea sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă fată de Basarabia. Partea germană isi declară dezinteresul politic total fată de aceste teritorii."
29 martie 1940. Molotov, ministrul de externe al URSS, declară, intr-o cuvântare in fata Sovietului Suprem, că URSS nu are un tratat de neagresiune cu România, dat fiind că nu a recunoscut "cotropirea" Barasabiei de către România; declaratia va marca inceputul campaniei de re-anexare a Basarabiei.
21 iunie 1940. Seful Directiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare Kiev si Odessa precizarea că Basarabia "să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boieresti"; in caz de conflict armat intre URSS si România, erau precizate obiectivele pe care trebuie sa le aiba Armata Rosie: "rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) si, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Rosii să obtina, in cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplina".
23 iunie 1940. Molotov si von Schulenburg, ambasadorul german la Moscova, discuta situatia Basarabiei si a Bucovinei. Desi, initial, germanii nu accepta punerea in discutie a Bucovinei, care nu fusese mentionată in protocolul Ribbentrop-Molotov din 1939, au acceptat, ulterior, la 24-25 iunie, un compromis, acordând Rusiei doar nordul Bucovinei. Prima reactie a Germaniei a fost de a-si da acordul pentru anexarea Basarabiei, dar de a preciza ca anexarea Bucovinei era "ceva nou"; mai mult, Schulenburg a sugerat lui Molotov ca România ar putea accepta mai usor aceste cereri daca URSS ar inapoia României tezaurul trimis la Moscova; raspunsul lui Molotov sa fost ca România ar fi exploatat prea mult Basarabia.
26 iunie, ora 22.00. Printr-o nota ultimativa inaintata lui Gheorghe Davidescu, seful misiunii diplomatice romanesti la Moscova, Molotov cerea "inapoierea cu orice pret" a Basarabiei si cedarea partii de nord a Bucovinei catre Uniunea Sovietica; in caz contrar, ameninta cu recurgerea la forta.
Nota avea atasata si o harta a teritoriilor revendicate, harta pe care Gheorghe Davidescu a refuzat sa o ridice si care includea si Tinutul Herţa, în revendicarile sovietice, desi nu figurase niciodata in textul notei ultimative. Absenta hartii a condus la necunoasterea amplasarii granitelor sovietice, lucru care a pus autoritatile romanesti si trupele din Herţa intr-o situaţie tragică.
27 iunie 1940. Se intrunesc două Consilii de Coroana, in care se separă partizanii apărării cu orice pret a integritătii teritoriale - in frunte cu Nicolae Iorga, care a decretat: "Ne batem, blestem pe noi daca nu ne batem" - si cei ai cedarii. Cel de-l doilea Consiliu intrunit la 9 seara, va verdictul tragic: capitulare, votat cu 19 pentru, 6 contra si 1 abtinere.
28 iunie 1940, orele 11. Guvernul român comunică acceptarea dictatului, cerând sovieticilor prelungirea termenului de evacuare, de patru zile incepând cu data de 28 iunie 1940; sovieticii fixeaza finalul retragerii pentru 3 iulie 1940, ora 14.00, ora Moscovei.
3.776.309 locuitori si o suprafata de 50.762 km2 din trupul României au fost lăsate pradă furiei oarbe a hoardelor rusesti. Armata Româna a fost umilită si demoralizată de o capitulare neconditionată, neonororantă, fără luptă, in fata unei hoarde anarhice, care se intitula Armata Rosie; atacuri au venit si din partea elementelor comuniste, printre care, ucraineni si evrei.
29 iunie 1940. Tancurile rusesti atacă abuziv Ţinutul Herţa impuscând patru soldati români, din care 3 mortal; in telegrama militară română trimisă la Bucuresti la 29 iunie orele 11, se specifica: "rusii au declarat ca au gresit că au mers pana la Herţa". Demersurile ministrului roman Gh. Davidescu si, ulterior, ale lui Grigire Gafencu, de retragere din Herţa - teritoriu care nu facea parte nici din Basarabia nici din Bucovina, ci din vechiul regat - nu au avut rezultat pe lângă puterea sovietica.
Nordul Bucovinei, Tinutul Herta, nordul si sudul Basarabiei au fost incorporate, de catre Stalin, RSS Ucrainene.
2 august 1940. RSSA Moldoveneasca - ce facea deja parte din componenta URSS - a fost impartită in doua: o parte a fost incorporata Ucrainei, cealalta a fost alipita restului Basarabiei anexate, constituind RSSA Moldoveneasca.
7 august 1940. A fost creată regiunea Cernauţi, prin alipirea părtii de nord a Bucovinei cu tinutul Herţa si cu cea mai mare parte a judetului Hotin (Khotyn) din Basarabia.
(Florin Constantiniu - O istorie sincera a poporului roman, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti,2002; p.340-353)
Imediat dupa ocupatie, a inceput exterminarea românilor: arestati, impuscati, torturati, deportati in Siberia, Kazahstan sau Nordul Inghetat, supusi foametei atroce provocată de regimul bolsevic. Intre 1940 si 1950, conform recensamintelor oficiale efectuate de autoritatile rusesti, o treime din populatia românească din teritoriile cedate a disparut; de la 3.200.000 in 1940, au mai ramas doar 2.229.000 in 1950.
22 Iunie 1941. Armata Română va trece Prutul, incepând eliberarea teritoriile pierdute, care vor scăpa, pana in 1944, de jugul rusesc. In retragerea din Basarabia, armata rusă va aplica tactica distrugerii totale: 42 biserici, 28 scoli, 32 localuri ale unor institutii publice, 79 localuri ale autoritatilor, drumuri, poduri, uzine, locuinte, etc.. au fost dinamitate.
Alte sute de mii de victime se vor adauga in timp, alte mii de români vor fi impuscati, torturati, jupuiti de vii, crucificati, arsi, aruncati in Nistru; jafuri, violuri, indendii, masacre, cruzimi inspaimântătoare ale Armatei a 14-a Ruse, ale gardistilor si cazacilor in timpul Razboiului din Transnistria din 1992. Proportii inspăimântătoare ale crimelor comunismului sovietic, si peste toate - deznationalizare, umilire, tortura psihică, rusificare fortată, destine sfărâmate.
Parintele Varlam Almajanu “se intrece” pe sine organizand la manstirea care o conduce, dupa ce la manastirea Timiseni a avut loc nu demult un concert de muzica clasica, un festival de Jazz, teatru si cafea sfanta.
Cunoscut ca aprig sustinator al mitropolitului Nicolae Corneanu, al carui fiu sufletesc apropiat se declara a fi, el mai are la activ si alte astfel de “sfinte initiative” pe vremea cand era responsabil cu tineretul in episcopia C-besului, organizand intalniri crestine ecumeniste care, asa cum declara cei mai multi din zona, degenerau in chefuri si destrabalari, toate fiind puse sub semnul iubirii si tolerantei intre tineri. Mai mult de atat, inainte de scandalul provocat de mentorul sau Corneanu in problema impartasirii, a promovat mai mult sau mai putin tacit aceeasi practica a intercomuniunii, impartasind copiii catolici prezenti la intrunirile organizate de el.
In afisul ce promoveaza aceasta manifestare, in partea din dreapta puteti observa semnul celor doua degete ridicate, care in mod gresit este asociat de necunoscatori cu simbolul victoriei, el nefiind altceva decat semnul satanist, promovat si de miscarea New Age, afisat si cu ocazia concertelor rock, si care nu reprezinta altceva decat cele doua coarne ale satanei.
Preiau din reactia lui Claudiu Raducu si urmatoarele observatii:
Asa cum se preconiza inca de acum cinci ani, masoneria cauta sa transforme spatiul sacru destinat slujirii liturgice, duhului lumii, teatrului, muzicii simfonice si jazzului, tocmai pentru a substitui usor, usor sacrul cu profanul, intocmai ca in cazul Craciunului si Pastelui inlocuit cu Santa Claus si coca-cola, iepurasi si iepurite. Iata ca deja cozile de topor din-launtrul cinei cele de taina, se indeletnicesc cu activitatile Iudei.
Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una din multele femei care au pătimit ani de zile în temniţele comuniste, având în suflet o necuprinsă dragoste de neam şi ţară. În cei 14 ani de detenţie, a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani şi Arad. A răbdat chinurile la care a fost supusă cu vitejie şi credinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel Atotmilostiv i-a purtat de grijă, a mângâiat-o şi i-a adus bucurii duhovniceşti, ajutând-o să depăşească momentele critice. Fie ca jertfa ei, precum şi cea a tuturor celor întemniţaţi pentru credinţa lor, vii sau mutaţi la Domnul, ar trebui să ne dea şi nouă curaj în lupta cu propriile păcate, cu patimile şi ispitele, îmbărbătându-ne pentru a duce lupta cea bună, păzindu-ne împotriva necredinţei ce caută să stăpânească astăzi lumea. (R.T.)
- Cum priviţi acum perioada detenţiei?
- O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o considera. Am un moment de emoţie (lăcrimează, n.red.)… toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne-a făcut Dumnezeu, că ne-a aşezat pe o linie care a fost deschisă cu atâţia ani în urmă de către Însuşi Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ nu este plăcerea, fericirea pământeană, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumnezeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pentru Înviere.
- Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în celulă?
- Iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare şi pe care o duceai la cineva care îşi aniversa ziua însemna o grădină întreagă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai şi-l îmbrăţişai, şi-l încălzeai în braţele tale. Era un gest minimal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prietenia dintre noi este indestructibilă tocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi îndepărtarea, despărţirea, antipatia faţă de semenul tău şi să o înlocuieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dragostea – care se manifestă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în balanţă cu indiferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent ce se întâmplă cu noi. Trăirea uneia era şi trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsită cu izolatorul, toate celelalte sufeream pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afară de frig sau din cale afară de foame…”
- Şi, fireşte, vă rugaţi una pentru alta. Povestiţi-ne despre minunile săvârşite prin rugăciune…
- Rugăciunea mi-a salvat viaţa. Am făcut la un moment dat un infiltrat TBC, concomitent pe ambii plămâni. Făcusem febră, dar nu o luasem în seamă. Am aflat că am fost bolnavă de tuberculoză abia după ce m-am vindecat. Eram în perioada în care conduceam atelierul de cusături româneşti. Aveam o comandă făcută de Ministerul Armatei pentru corul lor: 300 de costume pentru bărbaţi şi femei, pe vreo şapte regiuni populare, şi nişte benzi de broderie albă cu care aveau să realizeze decorurile, pe unde mergeau. Norma a fost prea grea. Se lucra zi-lumină. Comanda a fost dată primăvara şi trebuia să fie gata pe 14 decembrie. Se intrase în toamnă, când ziua era mai scurtă – şi, neavând lumină, nu mai puteam munci foarte multe ore pe zi. I-am spus comandantului că s-ar putea să nu terminăm broderiile. Costumele erau gata, dar la broderii mai aveam ceva de lucru. Comandantul m-a ameninţat că mă va încadra la sabotaj, pentru că „nu te joci cu armata!”. Nu le-am spus nimic fetelor, pentru că nu am vrut să le chinui să lucreze pe o lumină tremurătoare de la sonde – infamă pentru a lucra pe pânză subţire (închisoarea era într-o zonă petrolieră şi lumina electrică era furnizată de sonde). Mi-am zis: „O să mă bage la sabotaj şi o să-mi prelungească detenţia. Pe lângă anii de detenţie pe care îi am, ce mai contează dacă îmi mai dau ceva?” Însă fetele au aflat de la directoarea de producţie, o tânără angajată a M.A.I. pentru supravegherea producţiei. Fetele luau din ateliere benzile, veneau cu ele în dormitor şi lucrau pe paturile de la etaj lângă lumină – lucrau toată noaptea şi, astfel, pe 14 decembrie comanda a fost gata. Pe 9 decembrie era ziua mea. Eu trebuia să croiesc, să fac contabilitatea consumului de materiale. Lucram câte 16 ore pe zi şi nu prea aveam contact cu ele. Dar, din când în când, participam la rugăciunile comune. După acatist, se făceau rugăciuni speciale pentru oamenii care aveau probleme deosebite. Şi le auzeam cum spuneau: „Dă-i Doamne sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”. Şi ziceam şi eu: „Dă-i Doamne sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”, fără să ştiu că pentru mine se făcea această rugăciune! La 9 decembrie, mi-au făcut o mica sărbătoare în celulă. Pe măsuţă era faimosul tort făcut din pâine uscată, adunată cu lunile, şi însiropat cu siropuri luate de la cabinetul medical sau cu marmeladă luată de la fetele care aveau regim TBC. Lângă tortuleţ era o cărticică brodată de mână, „Buchet spiritual”. Filele erau din pânză, iar literele erau scrise cu aţă şi se specifica câte rugăciuni s-au făcut pentru mine. M-am îngrozit câte mii de Născătoare-de-Dumnezeu şi câte mii de Tatăl nostru s-au spus pentru sănătatea mea. Eu nu ştiam că am tuberculoză, dar doctoriţele din preajma mea ştiau – însă nu mi-au spus ca să nu mă demoralizeze. Pentru rugăciunile camaradelor mele m-am vindecat de tuberculoză. Când a venit caravana cu aparate speciale ca să detecteze cazurile de TBC, pentru că se înmulţiseră în ultima perioadă, eu aveam deja sechele. Aceste sechele le am şi astăzi – şi se minunează medicii radiologi ce vindecare spectaculoasă de tuberculoză am. Unul dintre doctori mi-a spus că am avut pe ambii plămâni o problemă foarte gravă, dar că urmele abia se văd. I-am răspuns că m-am vindecat definitiv. „Dar cum poţi fi aşa de prezumţioasă, pentru că bacilul Koch se poate reactiva oricând!” I-am răspuns: „Eu nu m-am vindecat cu medicamente, ci cu rugăciunile camaradelor – şi ce s-a vindecat de Sus, vindecat rămâne!”.
- Din literatura de detenţie, ştim că cele mai grele momente erau cele petrecute la izolator. Aţi cunoscut şi dumneavoastră izolatorul?
- De mai multe ori. În timpul unei anchete, înainte de a ajunge la izolator m-au pus în cătuşe, cu mâinile la spate. Erau nişte cătuşe zise „americane”, nişte brăţări nichelate foarte delicate, dar care aveau un mecanism care se strângea pe încheietură. Cătuşele bărbăteşti erau prea largi pentru încheieturile noastre mici, iar noi, femeile, le puteam scoate. Aeste cătuşe, dacă mişcai mâinile, se tot strângeau până când intrau în carne. Erau foarte greu de suportat, pentru că apăsau nervii care controlau tot sistemul circulator. Puteai chiar să-ţi pierzi mâinile, dacă te ţineau prea mult în situaţia asta. Aşa încătuşată m-au dus la izolator! Încăperea am văzut că era o pivniţă foarte mare, care aveau ca sistem de iluminare două lucarne, prin care venea o lumină slabă. Am mai văzut multe scări până jos. Eu eram în faţa uşii, pe o platformă. De la această platformă coborau scările. Acolo era umed, rece, iar eu eram doar într-o rochiţă şi nu puteam să fac nici o mişcare, pentru că se strângeau cătuşele. Am început să-mi spun rugăciunile. Tot rugându-mă sprijinită de uşa de lemn, am văzut pe jos, risipite, smocuri de paie. Uitându-mă mai atent, am văzut că aceste paie se mişcau. M-am îngrozit şi am zis: „Doamne, şobolani or fi?”. Un şobolan mi-a confirmat acest lucru. A început să urce spre mine, s-a oprit la jumătatea scării şi m-a privit lung. Luni de zile m-au bântuit acei groaznici ochi de jivină…
„Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăştia la noapte mă ronţăie?” Dacă n-aş fi avut cătuşele la spate cu mâinile, aş fi încercat să mă apăr de ei. Dar aşa, cu mâinile la spate şi neputându-le mişca, ce-am să fac? M-a cuprins disperarea şi mi-am zis: „Mă arunc cu putere până jos şi termin povestea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!” Imediat însă mi-am revenit. „Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung rănită şi e mai rău!” Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că mi-am auzit vocea: „Doamne, nu mă lăsa!” Nu am putut să spun nici o altă rugăciune, nu am fost în stare. Tot ce a fost în mine putere, duh, s-a materializat în acel strigăt: „Doamne, nu mă lăsa!” În clipa în care s-a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şobolani, pivniţă… Toate amănuntele pe care le înregistrasem până atunci s-au şters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care suntem obişnuiţi. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare strălucitor – şi atunci zăpada licăreşte în mii de luminiţe. Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă.
- Le-aţi povestit camaradelor ce s-a întâmplat la izolator?
- Nu. M-am temut că toate nopţile lor vor fi bântuite de gândul că şobolanii umblă peste ele. Erau câteva mai sensibile la somn şi simţeau că umblă cineva peste plăpumi. Eu le spuneam că este un vis urât. Dar, de fapt, erau şobolanii care mişunau în toată închisoarea. Şi, ca să nu li se facă frică, am suportat singură coşmarul pe care unul dintre şobolani mi l-a dat – pentru că mult timp m-au urmărit ochii lui. Am scăpat de această obsesie intrând în viaţa noastră duhovnicească de rugăciuni comune.
- Generaţia de astăzi mai este dispusă la jertfă?
- Eu locuiesc în spatele unei şcoli. Cuvintele pe care le aud din gura acestor copii şi apucăturile lor pur şi simplu mă oripilează, mă îngrozesc, şi zic: „Doamne, unde vom merge aşa?”. Însă i-am văzut şi mergând droaie după părintele care ţine orele de religie. Toţi copiii voiau să fie cât mai aproape de el. Omul acesta a ştiut să le ia sufletele în mâinile lui. Aceasta este ceea ce ne lipseşte: educatorul, modelul. Sufletele lor sunt derutate, educaţia oficială e anume plănuită încât să fie confuză, să fie haotică. Se vrea prăbuşirea, demolarea anumitor valori şi se reuşeşte, câtă vreme nu există un element care să coaguleze ceea ce este în profunzime, în adâncul, în sinele copilului.
- Care este rolul părinţilor?
- Este primordial. Nu degeaba s-a vorbit despre cei şapte ani de acasă. Dar dacă părintele nu este pregătit, dacă în copilărie se bătea cu colegii lui, aşa cum o fac tinerii de astăzi, nu are de unde să dea educaţia corespunzătoare. Avem nevoie de oameni providenţiali, care să creeze o atmosferă anume şi în lumea părinţilor şi în lumea copiilor. Eu nu-mi pierd speranţa. Sunt totuşi oameni care nu au pierdut drumul şi ar putea să meargă pe calea cea strâmtă, care este plină de riscuri. Eu zic că generaţia care va fi chemată să se jertfească pentru învierea neamului va avea de dat un examen mult mai greu decât cel pe care l-am dat noi. Noi am fost distruşi cu biciul, dar generaţia asta de acum este distrusă cu zăhărelul! Copiii noştri vor fi obligaţi să facă lucruri pe care nu le-ar face din îndemnul inimii, dar vor fi obligaţi să le facă prin consecinţa lucrurilor…
- Au fost momente în perioada detenţiei în care v-a fost greu să iertaţi?
- La închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pricină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu ambele mâini o curea foarte lată şi lungă de 1 metru jumătate şi mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apărarea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dezordonate!” Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgoliu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţionam prin tăcere, durerea mă amuţea. Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mulţumirea acesta pe care am citit-o pe chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să-l pot ierta…
- Şi aţi reuşit?
- Da, l-am iertat, dar numai după ce m-am rugat intens. Şi, văzând cât mă străduiesc, m-au ajutat şi camaradele. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă facă să trec pragul acesta de ură şi să mă gândesc la frumuseţea iubirii creştine, m-a învăţat „Îngerul a strigat” într-o execuţie psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lucru s-a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare şi nu se auzea ce cântam…
- Aţi suferit foarte mult. Cum putem accepta suferinţa?
- Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.
A consemnat Raluca Tănăseanu
Interviu cu scriitoarea Aspazia Oţel-Petrescu, apărut în numărul 16 din Familia Ortodoxă.
Denes Cseh, 35 de ani
David Cseh, 7 ani
Tamaş Cseh, 5 ani
