duminică, 24 ianuarie 2010

Scrisoare către prieteni a unei colege.


Dragii mei,

Ziua de şcoală care tocmai s-a încheiat n-a fost deosebită faţă de altele. Aceleaşi jocuri în pauze, aceleaşi încercări de a-i convinge pe profesori că temele au fost multe şi grele... doar că azi parcă v-aţi plâns mai mult decât de obicei. Prea multe probleme la matematică, prea multe citate la română, prea multe verbe la germană, prea multe date la istorie... despre acestea din urmă aş vrea să vă vorbesc. Dacă nouă ni se pare mult şi greu să discutăm despre anumite zile din trecut, oare cum a fost pentru cei care le-au trăit, care au făcut să se întâmple diferite evenimente memorabile? Hai să ne jucăm puţin şi să ne imaginăm cum ar fi cărţile noastre de istorie fără data de 24 ianuarie 1859 şi fără Alexandru Ioan Cuza. Mi-e aproape imposibil să fac asta, cred că ar avea pagini mai puţine şi cu siguranţă, mai puţin colorate. Şi nu cred că v-ar plăcea să învăţaţi din ele. Pentru că fără 24 ianuarie 1859 – unirea Moldovei cu Muntenia, n-am putea vorbi nici de 9 mai 1877 – proclamarea independenţei de stat a României, şi cu atât mai mult, nici de 1 decembrie 1918 – ziua înfăptuirii unirii depline a tuturor românilor.
Ştiu ca noi încă suntem copii şi atunci când vine vorba de importanţa faptelor celor mari, nu ne e uşor să înţelegem întotdeauna consecinţele lor mai mult sau mai puţin imediate asupra vieţii noastre obişnuite de zi cu zi. Atât cât am putut eu să înţeleg la ora de istorie, 24 ianuarie 1859 e o dată de care merită să ne amintim cu bucurie şi cu recunoştinţă pentru nişte oameni, înaintaşi ai noştri, care au ştiut să transforme o mică fereastră deschisă de puterile europene de atunci, într-o poartă imensă spre o societate modernă. Ştiu că e aşa, dar nu înţeleg de ce nu reuşim să ne bucurăm cu toţii de asta. Aşa că m-am hotărât să-i întreb şi pe alţii.
Verişoara mea, acum studentă, şi-a amintit cu plăcere de impresiile din copilărie, de modul în care undeva, într-o şcoală mică dintr-un sat din Moldova, copiii sărbătoreau evenimentul împreună cu doamna învăţătoare. Aceasta le citea povestiri în care, pentru prima dată în istorie, boierii stăteau de vorbă cu ţăranii şi le explica la ce urma să servească unirea, sau în care Domnul Unirii, Cuza-Vodă, rătăcea prin târguri ca un om de rând, dornic să afle cum trăia poporul şi să înlăture orice nedreptate. Cum să nu-ţi aminteşti mereu cu drag o pagină a istoriei reale care seamănă atât de mult cu un basm în care eroul săvârşea minuni pentru ceilalţi?
Bunica nu şi-a amintit foarte repede de Cuza sau despre cine cu cine se unise. Dar când am spus 24 ianuarie ochii i s-au luminat de amintiri frumoase. Pentru că aceea era data la care în fiecare an tinerii aduceau sărbătoarea în oraş. An după an, în acea după-amiază de ianuarie, zeci de tineri se întâlneau poate pentru prima dată, să joace „Hora Unirii” în piaţa oraşului. Atunci când se prindeau de mâini, dincolo de muzică şi de versurile lui Vasile Alecsandri, pentru mulţi dintre ei se năşteau alte începuturi. Ce frumos trebuie să fi fost când celebrarea apropierii dintre două popoare se sfârşea în întâlniri şi prietenii care de multe ori rămâneau pe viaţă! Şi iată cum, pornind de la impresiile mele de la şcoală, am aflat şi eu cum s-au cunoscut bunica şi bunicul.
Dar cel mai mult m-a interesat părerea tatei, şi aceasta din două motive. În primul rând, pentru că pentru orice român născut la Focşani, ziua de 24 ianuarie este o aniversare personală, de familie, şi e trăită mai intens de cetăţenii de rând decât în orice oraş al ţării. În al doilea rând, datorită modului în care înţelege să-şi facă meseria. Pentru că după părerea mea, militarii de carieră, cei care îşi fac meseria cu plăcere şi responsabilitate, au mai multe cunoştinţe de istorie decât alţi cetăţeni obişnuiţi, şi mai mult decât atât, ştiu şi ce înseamnă sacrificiile cu care se realizează obiectivele naţionale. De aceea, ei trăiesc mai profund şi poate, mai aproape de sentimentele oamenilor de atunci, diferitele momente solemne de aniversare a naţiunii noastre. M-am bucurat atunci când mi-a spus că pentru el participarea la fiecare paradă militară nu era o simplă zi de serviciu, ci o zi de imensă bucurie şi mândrie, o zi în care meseria nu mai însemna sarcini de îndeplinit, ci onoarea de a veghea asupra celorlalţi, onoare încredinţată de toţi înaintaşii noştri al căror şir începe în mod obligatoriu cu Alexandru Ioan Cuza.
Am regăsit cu surprindere şi bucurie că în fiecare persoană, data unui eveniment istoric îşi lasă semnificaţia într-un mod unic. Cu siguranţă, 24 ianuarie înseamnă ceva pentru fiecare dintre voi, mult mai mult decât o lecţie de învăţat la ora de istorie. Poate fi o poveste despre curajul unui popor, sau puterea de sacrificiu a unui om sau, de ce nu, pretextul pentru a scrie o scrisoare către prieteni.

Cu drag, a voastră colegă, Anca

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu