marți, 6 ianuarie 2009

Boboteaza şi liturghia cosmică. Botezul cu apă şi botezul cu pământ.



Mare bucurie a fost astăzi în sufletele noastre. Ca şi odinioară, întreaga creaţie s-a bucurat de Botezul Domnului.
Iordanul s-a întors la vederea focului dumnezeirii, apele s-au sfinţit, norii au dat glas, munţii s-au plecat, pădurile s-au înălţat pentru a-L cinsti cum se cuvine pe Cel care se bucură de lauda Soarelui şi de slava Lunii (am citit că Eminescu a vrut să-şi intituleze primul său volum de poezii “Lumină de lună”, un aspect la care ar trebui să medităm).
Să ne bucurăm cu toţii de această mare sărbătoare, a treia ca importanţă după Învierea şi Naşterea Domnului, şi să nu uităm că Iisus Hristos S-a botezat pentru a-şi arăta dragostea lui faţă de noi. Părintele Stăniloae mărturisea că Sfânta Treime S-a arătat atunci ca dovadă a iubirii. Botezul Domnului este un mesaj al iubirii de oameni, de natură, ca dar al lui Dumnezeu (privită dintr-o perspectivă a creştinismului cosmic, cum inspirat l-a numit Mircea Eliade, şi nu una a stângii ecologiste). Modelul Sfintei Treimi este modelul dragostei perfecte.
Aş vrea să spun câteva cuvinte şi despre botezul cu pământ. Părintele Profesor Ilie Moldovan îmi evoca un obicei din vremea plăsmuirii etnogenezei, pe care l-a descoperit în satul său natal, Albeşti. Acolo se păstrează obiceiul ca la fiecare înmormântare să se împartă nişte bucăţi de sare; e vorba de 72 de bucăţi de sare, după numărul celor 72 de ucenici ai Domnului). Odată cu tradiţia aceasta înregistrăm un cuvânt care priveşte actul înmormântării în sine. Sicriul este dus până în preajma gropii deschise şi, din sicriu, s-ar auzi tuturor celor prezenţi un apel: ”Botează-mă cu pământ!”. Expresia nu se referă doar la botezul omului obişnuit, din apă şi din Duh, ci se referă la botezul însuşi al Domnului, care s-a botezat sfinţind întreg Cosmosul. Hristos nu s-a botezat pentru păcatele proprii. Firea omenească pe care a luat-o Mântuitorul nu a fost îmbibată de păcat. „Botează-mă cu pământ” ne spune că şi înmormântarea e un fel de botez. Trecerea de la viaţă la veşnicie are o semnificaţie profundă. E o semnificaţie pe care o întâlnim în Evanghelia Sfântului Ioan, în care Mântuitorul zice: ”Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”. Dar dacă ziua de apoi nu este momentan, totuşi cu omul respectiv se întâmplă ceva. Şi atunci noi venim să zicem că e în cauză un botez. Pământul în care se îngroapă omul nu mai este pământul acela care poartă urmele păcatului. Şi mormântul are ceva sfânt în el. Este pământul pe care Hristos L-a sfinţit cu propriul lui botez.
Sarea este simbolul botezului. Are şi alte conotaţii sfinţitoare. Odată ajunşi acasă cu bucăţica de sare, ţăranii o aruncă în fântână. Fântâna primeşte astfel un aflux de sfinţenie pentru că în gândirea românilor de la început fântâna are apă sfinţită. În biserica primară apa era adusă de către copii, de ce avea familia mai curat în sânul ei.
Apa trebuie dusă de fiecare familie la Sfânta Liturghie. La Sfânta Liturghie te duci cu cele trei daruri, care sunt darurile liturghiei cosmice, sunt darurile lui Dumnezeu încredinţate oamenilor: apa, pâinea şi vinul. Părintele Stăniloae ne atrăgea atenţia să ţinem cont de caracterul cosmic al Sfintei Liturghii, care ne duce la înţelegerea modului în care Hristos, prin Înviere, a restaurat întreaga făptură.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne aducă dragoste, linişte sufletească şi pacea a toată lumea! (Florian Palas)

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu